Bucureșteanul: De 40 de ani pe două roți

Arme, biciclete și trafic.

În sala Armelor de la Muzeul Militar Național din București lucesc în vitrine pumnale încrustate cu pietre prețioase, pistoale buzdugan, truse de duel și de vânătoare primite cadou de Nicolae Ceaușescu de la diverși șefi de state. Când grupuri de elevi își lipesc nasurile de vitrine, Aurel Dinu, un bărbat slăbuț de 52 de ani care știe exponatele pe de rost, abia se abține să nu le povestească câte ceva despre fiecare. Treaba lui e să-i supravegheze și să se asigure că nimeni nu atinge nimic, poveștile le spun ghizii muzeului pentru care grupurile trebuie să facă o cerere. Chiar și așa, spune că armele sunt copiii lui. Știe care s-au umplut de praf, care trebuie lustruite și unse cu ulei ca să lucească, sau care ar trebui restaurate. Le cunoaște de acum 15 ani, de când ocupa funcția de fotograf al muzeului și mărea clișee, tăia filme și developa pe întuneric. După ce în 2009 muzeul a făcut trecerea de la fotografia pe film la cea digitală, lui Aurel i s-a oferit postul de supraveghetor al Sălii Armelor și a acceptat cu plăcere pentru că deja îi obosiseră ochii. A primit un scaun și o măsuță acoperită cu un geam de sticlă sub care și-a pus fotografii cu aviatori și actori.

Vizitatorii se plimbă mai întâi prin parcul Muzeului Militar, plin cu tancuri și avioane și abia apoi ajung la sala Armelor, unde Aurel îi petrece cu privirea. Dacă sunt copii, atenționează însoțitorii că niciun exponat nu trebuie atins, dar n-are încredere în aprobările lor. Știe că armurile de cavaler se vor umple de urme de degete, așa că se ridică de pe scaunul de la intrarea în sală și-i urmează de la distanță.

Cele mai dragi îi sunt armele din Al Doilea Război Mondial, în special cele nemțești, pentru că are și el modele similare, dar de Airsoft. Le folosește numai pentru repunerea în scenă a bătăliilor istorice, de zilele Muzeului Militar și la alte evenimente la care participă alături de prieteni din asociația de reconstituire istorico-militară Deutches Freikorps. Iubește și uniformele de piloți, pentru că îi amintesc de tatăl lui, fost locotenent de Aviație care îl plimba în copilărie cu avionul. Dacă n-ar fi fost el să-l învețe să mânuiască un aparat de fotografiat și să developeze, Aurel nu știe unde ar fi ajuns astăzi cu slujba de prelucrător prin așchiere în care fusese încadrat în perioada comunistă.

În sala cu arme de vânătoare, Aurel a ascuns câteva surprize. A cumpărat din banii lui o pană roz și ondulată și a prins-o de casca unuia dintre cavaleri. Dacă tot avea suport pentru pană, i s-a părut trist să fie expus fără. În șemineu a ascuns un casetofon care nu se vede în spatele ușițelor metalice, dar umple muzeul de muzică simfonică. Spre bucuria lui, mulți vizitatori se uită după boxe și se minunează de subtilitatea sistemului audio. Copiilor le spune că a închis în șemineu un pianist care punea mâna pe cavaleri. Crede că armata l-a învățat să se implice și să nu se ferească de muncă. Când ești pedepsit dacă ai arma murdară și stai de gardă noaptea în pădure, dârdâind de frica unui arici ai cărui pași sună exact ca pașii de om, te înveți cu greul. De fiecare dată când vede că poate să vopsească sau să îmbunătățească ceva la muzeu, se apucă de treabă. Unul dintre visele lui cele mai mari este să adune toate obiectele care au aparținut tatălui lui și să le doneze muzeului pentru o expoziție dedicată aviației.

Toți colegii de la muzeu știu că Aurel e tipicar, dar nu numai pentru cum face armurile și puștile să sclipească. Bicicletele lui sunt cel puțin la fel de îngrijite ca și armele muzeului. Are cinci și nu lasă pe nimeni să i le atingă. Toate sunt modele din anii 70-80, cumpărate de pe net și recondiționate chiar de el, piesă cu piesă. Unele încă au cauciucurile originale. Le scoate numai când e asfaltul uscat, iar dacă îl prinde ploaia, nu lasă niciodată noroiul să se întărească pe ele. Ca să le curețe, le desface piesă cu piesă pe masa din sufragerie. Nu le leagă în scara blocului sau pe stradă. Bicicletele stau acasă pe hol, sau într-o cămăruță de la muzeu unde își ține și costumele de gală pentru când primesc vreo vizită oficială.

Când ninge, Aurel se simte de parcă i-ar fi tăiat cineva picioarele. I se pare că o lună de frig se scurge greu și cum prinde un pic de asfalt uscat, cum încalecă. Iarna asta și-a cumpărat cizme negre de călărie ca să-și protejeze pantalonii în drum spre serviciu.

Merge cu bicicleta de la 12 ani, de când tata i-a cumpărat un Pegas model 21. La școală și la liceu avea un Pegas Camping pe care îl plia sub bancă. Acum favorita e Pegasul Kent la care și-a montat două oglinzi mari (de nu mai încape în lift) și pe care a vopsit-o albastru metalizat. I se întâmplă să-l oprească lumea în trafic și să se minuneze că bicicleta arată ca nouă sau să o fotografieze.

A învățat toate gropile pe dinafară și le ocolește cu aceeași răbdare cu care se dă jos din șa la fiecare bordură. Nu vrea să-și descentreze roțile sau să-și crape cadrul. Pistele de pe trotuare și bordurile înalte din oraș i se par pericole pentru bicicliști. Pe trotuar, pietonii îl înjură când îi claxonează, dă de pomi, de stații de autobuz, de mașini parcate, de canale neacoperite. Pe șosea, șoferii îi strigă că n-are ce căuta acolo. Le răspunde că ar trebui să-l respecte că pedalează dinainte să se fi născut ei sau să se fi fabricat mașinile lor.

Dimineața coboară nouă etaje cu bicicleta în spate din apartamentul din cartierul Tineretului – încă mobilat și decorat ca-n anii ’70, cu biblioteca și fotoliile părinților –, pedalează spre pasajul Mărășești, taie parcul Izvor și se oprește pe Mircea Vulcănescu, la Muzeul Militar. A pățit de zeci de ori să i se deschidă portiere în față, să-l înghioldească dubele în bordură, să-i dea vreun neatent oglinzile peste cap. Merge cât mai pe dreapta, respectă regulile de circulație, nu-i tremură ghidonul și tot are incidente. Nu-i pasă că se zgârie mașinile, dar îl doare sufletul de bicicletele pe care le-a bibilit atât. Și îl sperie agresivitatea cu care unii îl amenință că se dau jos să-l bată. Dintr-un drum de 30 de minute până la serviciu, ajunge de multe ori cu nervii la pământ, așa că după o zi de supravegheat armele, mai dă și câteva ture de Herăstrău ca să se relaxeze. Când intră în casă, își spune mereu „bine că am ajuns”.

De câteva luni, și-a luat căști și ascultă operă – suficient de tare cât să acopere înjurăturile din trafic, suficient de încet cât să fie atent. Îl ajută să uite de agresivitatea din jur. Îi plac marșurile de bicicliști și turele de 50-100 de kilometri la sfârșit de săptămână. I-ar plăcea să existe cluburi de pasionați de Pegas care să propună excursii prin țară sau prin lume. Dacă s-ar organiza un tur al țării pentru pegasiști, s-ar înscrie fără să stea pe gânduri. Când nu pedalează, Aurel se relaxează construind machete de avioane și scormonind internetul după arme Airsoft (până acum are un MP-40 și un pistol Luger) și elemente de uniformă care să-i completeze colecția.

La serviciu, Aurel visează într-o lume cu carabiniere ca ale lui John Wayne, pumnale cu vârfurile înmuiate în venin de cobră și vivandiere – femei care însoțeau armata și vindeau mâncare și țigări.  Îl cuprind fiorii când șterge armele adunate de pe câmpurile de luptă ale celor două Războaie Mondiale și se gândește la cum se târau soldații noștri cu ele în spate.

Înapoi în trafic, simte că bucureștenii s-au transformat în niște roboți. Când aude amenințările șoferilor, e tot mai convins că de-abia așteaptă să se retragă la casa de la țară împreună cu iubita lui.

S-au cunoscut acum opt ani, după ce Aurel a scris în Anunțul Telefonic că își caută o relație stabilă. Avea 45 de ani și, după două căsnicii eșuate, își dorea pe cineva de încredere cu care să-și petreacă timpul. Stela, o doamnă care se ocupă de curățenie la un club din București, a răspuns anunțului și și-au dat întâlnire în parcul Unirii. Era vară, Aurel nu avea geacă și spre seară se făcuse cam răcoare. Și-a dat seama că Stela are suflet bun, pentru că i-a pus jacheta ei pe umeri. De-atunci au rămas împreună și și-au făcut o casă de vacanță în satul părinților ei. Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Aurel la țară a fost să curețe și să ungă bicicletele Tohan ale socrilor. I-a luat o bicicletă și Stelei, care se teme de traficul din oraș, dar pedalează cu plăcere în parc sau pe drumuri pustii.

Cu pădurea aproape, cu liniște și cu drumuri libere, Aurel crede că ar fi mult mai relaxat ca-n Bucureștiul în care a trăit de când se știe. Bicicletele ar fi mai greu de întreținut pe drumurile pământoase, dar ar avea grijă. ●

Bucureșteanul, o serie de articole despre oameni și întâmplări din Capitală, este o rubrică susținută de prietenii de la Intercapital Invest și din donații strânse în cadrul proiectului Big Lunch. Poți citi despre alți bucureșteni în arhiva rubricii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Cu ce-am rămas din „Wild” și cum poți vedea filmul

Cheryl Strayed a scris cartea autobiografică „Wild” după experiența ei de trei luni pe Pacific Crest Trail, în…

Mama, fiica și tatuajul

Primul tatuaj a fost despre mine. Al doilea a fost despre mama.

ColaboraDoR: Adi Bulboacă

Adi Bulboacă, la cei 24 de ani, este editor foto la revista BeWhere. Totuși, prima lui iubire a fost teatrul.…