Bucureşteanul: Istoricul de handbal

Un fost antrenor nu vrea să se despartă de sportul vieții.

Constantin Popescu, un bărbat de 85 de ani, cu sprâncene stufoase, își petrece aproape fiecare miercuri din săptămână în sala de ședințe a Federației Române de Handbal, din cartierul Floreasca.  Este o enciclopedie ambulantă a handbalului românesc și, de peste 10 ani, scrie istoria sportului în România.

În 2002, a înființat Comisia de Istorie și Statistică la Federație, unde, alături de încă șase colegi, adună rezultatele celor două naționale, informații despre echipele locale, despre handbaliști și handbaliste. A început munca de „arheologie” pentru că voia să lase în urmă o arhivă bine organizată a meciurilor din campionatele naționale. Era singurul mod în care, după o carieră de antrenorat, handbalul putea face parte în continuare din viața lui. Așa, a redevenit ocupat zi de zi, activ și fidel devizei lui: „Mișcă-te, scrie, citește, documentează-te, fă ceva”.

În 2009, a terminat prima istorie a handbalului românesc cu informații din anii 1921 – 2009, care este acum publicată pe site-ul federației.

Popescu a crescut la marginea Bucureștiului, în cartierul Steaua CFR, pe Calea Griviței, alergând pe maidan alături de alți copii de vârsta lui. La liceu, colegii l-au poreclit „Pilică”. Nu știe clar de ce: ori din cauza părului excesiv de pe corp, ori pentru că-l acuzau uneori că are pile la profesori. Popescu spune acum că mai degrabă învăța bine; era doar un elev ascultător care venea pe teren la 5:04 în loc de 5:05, când îl chemase profesorul. Obiceiul ăsta venea de la tată, care-l învățase că punctualitatea arată dacă-l respecți pe cel de lângă tine.

În liceu îi plăcea biologia, și pentru că toată ziua era cu cartea de anatomie în mână, părinții l-au îndrumat spre medicină. Dar  nu voia să facă asta pentru viitor. Îl atrăgea mai mult sportul. S-a dus la profesorul Sturza, care pregătea elevi pentru Academia de Educație Fizică și Sport, și i-a spus că părinții lui nu sunt de acord cu o carieră sportivă. Când a auzit asta, profesorul s-a dus acasă la părinți ca să-i convingă. Într-un final, mama i-a spus cu jumătate de voce „Hai du-te, lasă-mă-n pace”.

La Academia Națională de Educație Fizică și Sport, unde a intrat la mijlocul anilor ‘40, Popescu s-a atașat de profesorul de handbal Victor Cojocaru. Cum elevul nu era prea înalt, Cojocaru a văzut în el mai degrabă un bun antrenor, decât un bun jucător.

Cojocaru antrena la Clubul Sportiv București (CSU), așa că în anul III de facultate i-a propus lui Popescu să devină asistentul lui la echipa de fete. Îl încuraja în fața jucătoarelor spunându-le să-l asculte. Însă, când i se părea ceva în neregulă, îl lua deoparte și îl întreba: „Tu le-ai învățat să arunce la poartă în locuri fixe? De ce le ceri ceva ce nu le-ai arătat?”. După ce profesorul s-a mutat la Dinamo, Popescu a devenit antrenorul principal al CSU București. La 21 de ani, în 1949, antrena în primul său campionat național.

În 1953, secretarul general al Federației l-a numit antrenor la echipa feminină națională. Trei ani mai târziu, România a luat aurul mondial, primul său titlu de acest fel. Au urmat încă două titluri mondiale, în 1960 și 1962.  Reacțiile publicului erau cele care îi aduceau cel mai mult entuziasm lui Popescu și îi plăcea când handbalistele lui făceau turul de onoare cu steagul tricolor în frunte, în aplauzele publicului.

Orele de antrenament erau stricte însă. Începeau foarte de dimineață, la prânz se odihneau și apoi mai aveau alte patru ore de activitate. Până la micul dejun alergau câte trei, patru kilometri prin parc, făceau gimnastică și jocuri dinamice.Pentru fiecare dintre jucătoare urma un antrenament de 50 minute, în funcție de poziția de pe teren. Cele care stăteau în poartă aveau aproape oră de foc cu mingile, celelalte exersau aruncatul mingii în locuri fixe. Urmau apoi ora de canotaj, pe caiace vechi și grele, și cea de tenis de câmp. După masă, o luau de la capăt cu exercițiile. Înainte să iasă la pensie la 65 de ani, Popescu a mai antrenat echipele Constructorul Baia Mare și Chimistul Râminicu Vâlcea, și după asta, echipa Rapid CFR București până în 2006, de când s-a dedicat doar Federației.

În zilele când nu se duce la Federație, Pilică se trezește la șase-șapte dimineața, mănâncă și după ce își ia toate medicamentele, se apucă de scris la masa din bucătăria garsonierei din Rahova. După ce se așază la masă, închide radioul și începe să vorbească în șoaptă, ca să nu o trezească pe soție. Își dictează ce vrea să scrie cu creionul pe hârtie. Când greșește, șterge. Memoria îi mai joacă feste, așa că metoda îl ajută să nu uite unde a rămas. Tot ce-a scris cu creionul copiază cu pixul pe o altă foaie curată. La amiază sau seara, merge la o plimbare prin piață sau în parc. Soția lui, fostă hadbalistă și ea, care are aproape 70 de ani, îl însoțește peste tot și îl duce cu mașina unde are nevoie.

Marți seara, Popescu își aranjează lucrurile pentru ședința de a doua zi și dimineața „pregătește șantierul”, adică sarcinile fiecărui coleg și întrebările pe care le mai are pentru ei. Miercurea, de la 10 dimineața, timp de patru ore, fiecare membru din echipa sa aduce ce a mai lucrat și pun cu toții informațiile cap la cap. Popescu lucrează acum și câte zece ore pe zi ca să termine ediția a doua a Istoriei, care printr-o putere supraomenească, spune el, o să fie gata până luna viitoare.

4 comentarii

  • VIVIEN ·

    UN MARE ANTRENOR SI UN OM MARE IUBITOR AL HANDBALULUI ! PACAT CA NU I S A MAI CERUT PAREREA NICIODATA PT CA STIE CARTE !

  • Silviu ·

    Superb articol, mulțumesc! Practic un omagiu adus unui om extraordinar, care trăiește aproape în anonimat, în timp ce mass-media e inundată de vedete de mucava. N-am idee dacă profesorul Popescu va citi acest mesaj, dar îi mulțumesc din suflet pentru tot ce a făcut pentru țara lui și îi urez să aibă puterea de a-și termina cât mai repede monumentala enciclopedie.

  • GS Craiova ·

    Am fost ca student, apoi ca tehnician cu ochii pe Domnia sa. Am avut de invatat din ceea ce a antrenat la Stiinta Buc. si echipa nationala. N-am avut niciodata sentimentul ca handbalul romanesc nu ar mai avea nevoie de experienta sa , asa cum se intampla azi cu cei care in primul an vor sa ajunga direct antrenori ai loturilor nationale, sfidand munca si experienta celor care au facut ceva. Fac parte din generatia cand jucatorii nostri erau campioni mondiali, dar imediat dupa sosire de la CM erau la cursuri , nu cum se intampla azi cu forma de invatamant FSI (fara sa inveti).
    RIP, Pilica Popescu!

  • Visan ·

    Handbalul,un sport de echipa,bărbătesc ,splendid prin desfășurare,plăcut ochiului, ar fi fost sărac fără asemenea caractere precum dl.popescu!!!!!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureşteanul: Muşchi şi apă minerală

De opt ani, Cornelia Stan trage de lăzi de apă minerală și înveselește strada Matei Voievod.

Bucureşteanul: Zi frumoasă în Vitan

HomeFest, festivalul artistic de apartament, mută mobila din sufrageria unei familii tinere.

Bucureşteanul: Compoziţii pe poante

Balet, pian și un strop de matematică în viața unui copil de 10 ani.