Bucureșteanul: Jucăriile de pe Vatra Luminoasă

De la bișniță la libertatea de a închide prăvălia oricând vrei. Bucureșteanul este o serie de articole despre…

De la bișniță la libertatea de a închide prăvălia oricând vrei.

Iulian Spânu țâșnește în picioare de fiecare dată când clopoțelul de la intrare anunță venirea unui client în magazinul lui. Are 52 de ani, e drept și slab ca un licean și zâmbește indiferent că e o doamnă care vrea mine de pix, sau plicuri, o bătrânică în căutare de creme cu aloe vera – și-s cu zecile de astfel de cliente, „singurul dezavantaj al zonei”, cum glumește el –, sau o mamă care cumpără un balon. Nu contează suma. Nu știe când cumpără omul un nimic și când vine și-i ia jumătate de magazin. „Trebuie să fii prezent și amabil. Să le faci ziua plăcută, indiferent cât cheltuie. Şi trebuie s-o faci din suflet, altfel se simte”.

De șapte ani, la parterul unui bloc cu trei etaje de pe strada Vatra Luminoasă, între un magazin de biciclete și o alee care duce spre un parc mic, funcționeză „Universul Copiilor”, magazinul de jucării și produse naturiste al lui Iulian și al soției lui, Aurora. Vând cu rândul. De obicei, deschide el la 9, apoi îl schimbă ea la 3. Weekendurile sunt ale lui Iulian, căci soția mai are treabă acasă. Importante sunt egalitatea – să nu ducă doar unul greul – și libertatea – dacă au treabă, sunt obosiți sau vor să facă altceva, nu deschid și n-are cine să-i tragă la răspundere.

Dar drumul până la echilibrul printre plastelină și carioci, puzzle-uri, Mickey cântăreți, truse de doctor și ponei cu păr de păpușă, a fost întortocheat.

Când ai fost între primii zece juniori pe țară la șah, așa cum a fost Iulian în copilărie și adolescență, te înveți să gândești întotdeauna cu șapte-opt mutări înainte. În tinerețe, Iulian a făcut de toate: ospătărie, aprozar, tâmplărie, bișniță. Şi-a schimbat domeniile de activitate în funcție de când era perioada ideală pentu următoarea mutare. „Viața mea a fost un risc”, spune el. „Dar un risc calculat”. 

La școală, Iulian a iubit matematica pentru că îi venea ușor să rezolve probleme, să anticipeze pași, să caute soluții.  „La restul eram praf”, râde. Nu conta, era mai mult plecat prin țară pe la turneele de șah. Prima slujbă a fost și singura cu șef. Muncea ca ospătar în stațiunile Neptun –Olimp. La mare avea tot ce-și putea dori: bani, fete, distracție. Hotelurile erau pline de străini care voiau să schimbe valută, la discotecă veneau formațiile vremii în frunte cu Iris, iar în culise Cristi Minculescu spunea bancuri de se tăvăleau de râs cu orele. Într-o seară au uitat deschisă trapa de aerisire a discotecii și terasa a răsunat de vocea solistului care îl imita pe Ceaușescu. A venit și miliția, dar până la urmă i-au lăsat în pace. Spune că putea să cumpere „câte o mașină pe vară”, iar iarna stătea și cheltuia. La 18 ani și-a cumpărat apartament în rate. Treaba s-a stricat după revoluție când restaurantul de la mare s-a privatizat, iar munca pentru un patron i-a adus bani mai puțini. Iulian s-a angajat atunci la un bar din București și în paralel a început să aducă marfă din Turcia și Ungaria.

Erau vremurile când „cine știa să facă bani, făcea”. Mulți bucureșteni plecau în străinătate după blugi, aur, electro-casnice și orice altceva puteau să vândă apoi în țară. Iulian aducea video-uri, căci nu mai erau așa de scumpe ca înainte de 89 și nu mai dădea bine să te uiți la filme la vecini. Vindea și ventilatoare sau casetofoane cu boxe detașabile. „Din orice făceai bani”. Trebuia doar să știi ce „se cere” și cum să vorbești cu vameșii. Şi-a făcut și un aprozar între blocurile din cartierul Baba Novac unde locuia de când s-a născut. Avea un singur vecin concurență, dar nimeni nu cumpăra de la el. „Eu luam cartofii cu 600 de lei [vechi] de la Covasna și îi vindeam cu 700 kg, el vindea cu 900. N-aveai de ce să intri la el”.

Într-unul dintre drumurile spre Ungaria, la vamă, Iulian a cunoscut-o pe viitoarea soție, plecată și ea să cumpere mărunțișuri – maieuri, chiloți, șosete – pentru magazinul pe care îl avea cu mama ei la Obor. El avea 27 de ani și până atunci nu avusese nicio relație mai lungă de două luni. Ea era frumoasă, divorțată și mama unei fetițe de doi ani. „Tu n-ai să scapi de mine”, i-a spus și trei luni mai târziu s-au mutat împreună. La scurt timp, s-a privatizat magazinul soției, așa că Iulian și-a închis aprozarul și a intrat în afaceri cu ea și cu soacra. Nu avea rost să lucreze separat. Au vândut produse de uz casnic și jucării 10 ani. Nu aveau zile libere, mâncau o dată pe zi și nu închideau de sărbători. De un Revelion, de teamă că vor pierde prea mulți bani dacă pleacă din oraș, au dat înapoi biletele cumpărate pentru un sejur la Sinaia. Cu banii returnați Iulian a cumpărat marfă și o blană pentru soție. „Nu poți să lași produse de patru miliarde pe mâna vânzătoarelor. Mai ales de Crăciun, când le e foame. Ești mâncat. Toți vor să câștige ceva peste salariu”. În paralel a mai avut și un atelier de tâmplărie și a vândut paturi pentru bebeluși. Când nu era la muncă, mergea cu fiica la înot și la tenis.

Apoi au apărut magazinele mari și bucureștenii nu mai veneau la Obor pentru orice. Când a văzut că nu mai câștigă la fel de bine, Iulian i-a propus soției să închirieze un spațiu aproape de casă. Aurora a fost de acord și, după câteva luni de gândire au hotărât că produsele naturiste ar merge bine. Şi-au deschis un „mini-plafar”, pe șoseaua Mihai Bravu. După doi ani au închis și  au revenit la jucării, păstrând totuși ceaiurile și cremele din plante pe un raft. Au închiriat spațiul de pe Vatra Luminoasă și au luat marfa „de unde o cumpără toată lumea”: Dragonul Roșu și Doraly. „Contează însă de la cine iei”, crede Iulian. „Testezi marfa, vezi cum merge. E și de noroc. Dacă nu se vinde ce ai luat de la unul, nu mai iei de la el”.

Cel mai important e, însă, să fii la curent cu preferații copiilor. Iulian își întreabă mereu clienții la ce desene se uită și care sunt personajele lor de suflet. Soția urmărește pe internet. Acum de exemplu, nu mai cere nimeni doctorița Plușica, dar Anna, Elsa, Masha, Prințesa Sophia încă merg bine. Nemuritori rămân Mickey și Minnie. „Ăștia se vor cere și peste o sută de ani!” Dacă vreun bunic, părinte sau copil, caută o jucărie anume, Iulian notează și în două-trei zile le-o și aduce pe raft. Dă și pe caiet dacă e nevoie. În spatele biroului are bilețele albe pe care notează cine ce jucării a luat și când va plăti.

Când nu sună clopoțelul de la intrare, Iulian se uită la rezultatele meciurilor de tenis și fotbal. Pariază câte 5 lei și câștigă ocazional. De multe ori stă la povești cu bătrânii din zonă care intră pentru vreun supliment alimentar sau unguent și îi povestesc apoi toată viața lor. „Mai sunt și confesator, ce să fac?”

Afacerea merge, dar nu extraordinar. Un magazin de jucării dintr-o zonă linișită e ideal mai degrabă pentru părinți și bunici, pentru că prețurile sunt mici și vânzătorii amabili. „Când se măresc, copiii vor la mall”, spune Iulian. „Acolo au suc, film, jocuri. De la patru ani îi cam pierzi. Vin părinții fără ei”.

Iulian nu se mai gândește însă la următoarea mutare cu care ar putea să dea lovitura, ci la pensionare. Soției și fiicei nu le lipsește nimic, el e mulțumit. N-ar da pe nimic în lume interacțiunea cu clienții. „Toată viața mi-a plăcut relația directă cu oamenii. Să văd eu cum ajung la un rezultat”. ●

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Domiciliu instabil (Fragment)

Un grup de artiști recuperează amintirile unei comunități de vârstnici evrei din București, pe care le transpune,…

Carson Ellis: Acasă e un loc fizic, unde avem rădăcini și unde nu trăim împrăștiat

La The Power of Storytelling, am stat de vorbă cu Carson Ellis despre viața cu un copil în turneu cu autocarul,…

[24/7] NALU Underwear

Cum transformi o tendință de lifestyle în business?