Bucureşteanul: Paşii unei balerine

Cum a ajuns pe scenă o balerină de la Opera Comică pentru copii.

Sub privirile copiilor ce stau pe umerii părinților intră pe scena parcului Crângași personajul principal al piesei de balet pentru copii Frumoasa din pădurea adormită. Andreea Soare, o balerină de 21 de ani, cu păr blond și ondulat, prins la spate într-un coc, are rolul principal. Poartă o rochie din voal roz și are multă grație în gesturi. Zâmbește larg către mama și sora ei și către copiii din public care încearcă să imite stângaci mișcările mâinilor ei.

Scena este singurul loc în care Andreea nu poartă lănțișorul de argint primit de la părinți, de care atârnă o balerină și un avion, marile sale pasiuni. Baletul îl practică de când era copil, însă zborul cu avionul e o pasiune descoperită în urmă cu doi ani, într-o seară când se plimba pe malul mării și a văzut pe o clădire un banner care făcea reclamă unor cursuri de zbor. A început cursurile după șase luni, iar după paisprezece ore de instructaj, a reușit să piloteze singură, cu instructorul alături, un avion ultraușor Ikarus. „Și cu avionul dansez”, spune Andreea. „De aceea vreau să învăț acrobație.” Pentru asta trebuie însă să ajungă la o sută de ore de zbor.

Andreea este balerină la Opera Comică pentru Copii din Giulești, unde lucrează din clasa a XI-a. Prima ei întâlnire cu baletul a fost întâmplătoare. Avea aproape 9 ani și o însoțea pe verișoara ei la înscrierea la Liceul de Coregrafie Floria Capsali din București. Pentru că avea vârsta necesară înscrierii, o profesoară a văzut-o și a întrebat-o dacă nu ar vrea să dea și ea probele de admitere. În fața comisiei formată din două profesoare și directoarea liceului a arătat că are ureche muzicală și că se descurcă și cu mobilitatea, chiar dacă nu  avusese tangențe cu dansul până atunci.

Pe 15 septembrie, când împlinea 9 ani, Andreea începea clasa a III-a la Liceul de Coregrafie. Tot atunci profesoarele au vorbit cu părinții ei și i-au spus că este prea grasă, așa că Andreea a început prima ei cură de slăbire.

La școală, începutul a fost greu. De multe ori stătea la ușa sălii de balet și plângea înainte să intre la antrenamente, pentru că i se părea un chin să lucreze la mobilitate, mai ales că nu mai făcuse până atunci sfoara sau șpagatul.

„Atunci când ne înțepau cu acul sau ne atingeau mușchii cu nuiaua, automat îi încordam”, spune Andreea, „astfel învățam să lucrăm corect tot corpul”.

I-au trebuit doi ani să învețe să își mențină echilibrul și să execute mișcările corect pe toată talpa, așa că abia în clasa a V-a a încălțat pentru prima dată poantele. Era o pereche veche, din lemn, pe care o împrumutase de la Operă. „Dacă nu știam mișcările nu aveam cum să încalț poante; riscam să mă accidentez dacă nu conștientizam cum e cu echilibrul și cu greutatea corpului ce se mută tot timpul de pe un picior pe celălalt”, spune Andreea. „Am suferit mult din cauza rănilor provocate de ele. Odată am făcut o infecție din cauza unei răni, mi se umflase toată glezna și am făcut tratament cu antibiotice, dar după trei zile mi-am reluat antrenamentele”.

Cele două ore zilnice de balet pe care le avea la începutul școlii s-au înmulțit, iar în liceu a ajuns să lucreze mai mult de opt ore pe zi. De multe ori s-a simțit descurajată, pentru că în primii ani muncea un an întreg pentru două dansuri de două, maximum trei minute. Cu toate acestea, își aduce cel mai bine aminte de emoțiile din acea perioadă, de la primele apariții. Le simte și astăzi, la fiecare spectacol. „Atunci când nu o să mai simt emoția”, spune ea „nu o să mai dansez, pentru că înseamnă că s-a petrecut ceva în interiorul meu și nu mai am plăcerea de a dansa.”

La 19 ani a dansat pentru prima dată ca solistă în spectacolul Fata rău păzită, la Opera Comică pentru Copii. Era prima dată când folosea poante la un spectacol, iar în momentul în care a auzit copiii aplaudând înainte să intre pe scenă a început să plângă.

De multe ori Andreea rămânea în sală și exersa o mișcare până reușea să o execute așa cum trebuie. În copilărie ajungea acasă după școală și îi vedea pe prietenii de la bloc jucându-se, dar nu îi părea rău că este prea obosită să facă și ea asta. În timpul liber, mergea, de obicei, la spectacole cu prietenii de balet. În adolescență i-a fost mai dificil, pentru că „e greu să îți accepte cineva programul și să înțeleagă că tu stai acolo opt ore în sală să repeți și că nu mai ai chef sau stare să ieși în club.”

În perioada școlii avea unul sau două spectacole pe an. Astăzi are peste o sută. Dar viața de balerină este foarte scurtă. „La maxim 40 de ani”, spune Andreea „nu prea mai vrei să mai apari pe scenă, pentru că se vede, chiar dacă îți permite corpul, constituția, și arăți perfect”.

Andreea se gândește să predea după ce nu va mai apărea în spectacole, însă momentan nu crede că are suficientă răbdare. Până atunci exersează cu sora ei de nouă ani în sufrageria de acasă. Au reușit să facă împreună un dans modern pe melodia lui Leonard Cohen, Dance Me To The End Of Love.

Copiii sunt motivul pentru care Andreea lucrează în continuare la Opera Comică (unde e colegă cu verișoara pe care a însoțit-o cu 12 ani în urmă la admitere). Andreei îi place că sunt implicați în poveste, ascultă cu atenție și, răspunzând parcă emoțiilor pe care ea le are, încep să plângă în timpul spectacolului. Și pentru asta s-ar urca oricând pe scenă.

Acest text a fost scris în cadrul Şcolii de Vară DoR, în care opt tineri au învățat tehnici de jurnalism narativ.

Erată: Într-o variantă anterioară, am identificat greșit școala de balet urmată de Andreea Soare ca fiind „Liceul de Coregrafie Dinu Lipatti”. Denumirea corectă este Liceul de Coregrafie Floria Capsali.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Radu Muntean

A trecut o lună jumate de când a ieșit în lume DoR #2. Muncim de zor la numărul #3 – despre care veți auzi…

Bucureșteanul: Obor Sonor

Când piața își face loc în social media ca punct de întâlnire, fotografiile nu mai sunt de ajuns.

Bucureșteanul: Vânzătorul de vinuri

Un englez călător și prăvălia lui din București.