Bucureșteanul: Portarul

Portarul

Un puști de 11 ani visează să fie noul Tătărușanu.

Mircea Leau e cu două capete mai mic decât poarta pe care o apără. Când adversarii trec de jumătatea terenului, se apleacă ușor în față și, cu genunchii flexați, pendulează când în stânga, când în dreapta. Mâinile le ține încordate, întinse în afară, pregătit ori să boxeze, ori să se arunce într-o parte, pe terenul sintetic. Cu privirea fixată pe minge, calculează când să sară, își ia avânt, întinde mâinile în aer și o prinde în mănușile butucănoase, galbene. Se trântește pe jos și rămâne acolo câteva secunde, ghemuit, cu piciorul stâng suspendat și cu mingea strânsă la piept.

Mircea are 11 ani și jumătate și, de când se știe, vrea să fie portar. Când era mai mic, se uita cu tatăl la meciurile Stelei și își dorea să fie ca Tătărușanu, al cărui tricou îl îmbracă la fiecare antrenament. În meciurile cu băieții de la bloc stătea mereu în poartă, așa că la aniversarea de șapte ani mama i-a cumpărat o pereche de mănuși roșii-negre, pe care le-a folosit mult timp.

Pe la nouă ani, părinții l-au înscris la Clubul Copiilor din sectorul 3, aproape de școală și de casă. Găzduit de Liceul Teoretic „Al.I. Cuza”, Clubul are cercuri de volei, baschet, dans, gimnastică, muzică sau pictură. Echipa de fotbal, împărțită pe grupe de vârstă, se numește AS Voinicelul. Mircea, care face parte dintr-o gașcă de vreo 20 de puști născuți în 2000-2001, vine la antrenamente de trei ori pe săptămână, de obicei după școală. Lunea e cel mai obositor, spune el, pentru că „domnul profesor ne pune să alergăm tot timpul”; cel mai mult îi place meciul scurt de la finalul fiecărui antrenament.

În poartă, Mircea e serios și concentrat. Încearcă să fie pe fază, ca să-și ajute echipa să câștige. „Am emoții prima oară când intru. După ce apăr una-două mingi, nu mai am.”

Antrenorul lui Mircea, Mihai Raicu, fost fotbalist de performanță, spune despre el că e îndemânatic, are reflexe și, foarte important pentru un portar, nu-i e frică. „Un portar trebuie, în primul rând, să fie puțin nebun: să aibă curaj, să nu se ferească de căzături, de aruncături, de plonjoane.” Puțini vor să stea în poartă, și pentru că portarii sunt cei mai supuși loviturilor, și pentru că „la fotbal, plăcerea mai mare e să marchezi decât să te tăvălești”.

La meciuri, Maria Leau, mama lui Mircea, brand manager la o bancă, privește cu inima cât un purice stând alături de cei câțiva părinți din galerie. „Tot timpul am impresia că sare cu capul în marginea unei porți”. Tatăl lucrează în străinătate, dar când e în țară, vine și el să-l vadă jucând.

La început, părinții au văzut fotbalul ca pe un capriciu de copil și nu credeau că va deveni o treabă așa serioasă; acum își plănuiesc activitățile, concediile și deciziile în funcție de meciurile lui Mircea, mai ales de un an, de când joacă într-un campionat de minifotbal. Când se mai întâmplă să lipsească, ceilalți părinți o sună pe doamna Leau s-o roage să-l aducă:  „Ce ne facem fără Mircea?”, „Ne dați rezultatele peste cap”, „Trebuie să-l lăsați”.

Mama îl susține, cu condiția să aibă rezultate bune la școală – Mircea a terminat clasa a V-a cu media 9, iar la matematică, preferata lui dintre materiile mai grele, e cel mai bun din școală. În timpul liber, care nu e prea mult, merge și la înot, face ore de germană, se joacă pe calculator și bate mingea cu prietenii de la bloc. Mai face scheme și prin casă și și-a cam devastat camera, pentru că, așa cum spune mama, „nu e atât de potolit cum pare la suprafață”.

Între stâlpii porții, Mircea nu are stare. Se fâțâie dintr-o parte în alta, avansează până în colțul careului mic, se întoarce, mergând întotdeauna cu spatele și cu privirea înainte, la jocul echipei. „Stai în apărare!”, le strigă de-ncurajare. „Pasează!, Şi, centrezi!, Fiți atenți la joc!”

Asta trebuie să facă un portar bun, spune Raicu, care îl îndeamnă mereu să vorbească cu ceilalți și să-i coordoneze, pentru că din poartă vede terenul cel mai bine. Antrenorul crede că Mircea e unul dintre cei mai buni din echipă, dar nu poate să spună despre niciun copil că o să reușească, chiar dacă e talentat – intervine adolescența, când mulți se pierd, sau șansa de a fi descoperiți de un antrenor sau impresar. Îl muștruluiește când greșește, iar la fiecare minge salvată îl încurajează cu un „Bravo, Mircea!”.

„Mi-aș dori să devin fotbalist, normal”, spune Mircea în timp ce-și îndeasă mănușile în rucsac, după un antrenament. „Dar nu știu dacă mă lasă”, continuă oftând. Uneori se gândește și el că poate fotbalul e mai mult un hobby decât o meserie, cum îi spun părinții. Dar tot visează să joace la Barcelona sau la Real Madrid ­– la oricare, pentru că îi plac amândouă.

Asta l-ar întreba pe Tătărușanu, portarul al cărui tricou îl poartă, pe care l-a întâlnit odată, după un meci al Stelei, și i-a luat un autograf, dar n-a apucat să vorbească cu el. L-ar întreba cum a ajuns să fie așa de bun. ●

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[EduDoR] Gata BAC-ul. „Vara asta am să mă-ndrăgostesc”

Deși nu crede în utilitatea lui, Bacalaureatul s-a dovedit destul de complicat pentru Daniela.

#SchimbăCeva: Schimbarea Magdei

Despre Grupul Inimi Deschise Vizurești – Acasă în comunitatea ta

Doza de popularitate

Cum a ajuns un tânăr din Deva cea mai cunoscută vedetă pe net de care (probabil) n-ai auzit niciodată.