Bucureșteanul: Singurătatea și aglomerația din Edmond Niculușcă

Din revelațiile mersului pe jos.

Un fost elev al Școlii Centrale a descoperit istoria Bucureștiului mergând pe jos, apoi a împărtășit poveștile aflate cu sute de oameni. Acum, scopul lui e să se asigure că bucăți încă rămase din acea istorie nu vor dispărea.

În fiecare după-amiază a copilăriei, Edmond se prefăcea că doarme ca să poată să-și imagineze  lucruri. Era momentul singurătății lui și stătea patru, cinci ore așa, până seara. Cu ochii închiși se vedea cum o să fie la 20, 26 de ani, vârsta pe care o are acum. „Acum nu sunt atât de matur pe cât îmi imaginam atunci că voi fi. Credeam că lumea va fi altfel, că voi fi altfel în ea, dar simt că tot eu sunt, ca atunci, la fel în toate. Mereu am fost același om, doar vârstele au fost diferite.“

Părinții lui spun că era un copil sucit, că atunci când toată familia o lua la stânga pe o stradă, el voia să o ia la dreapta. Se juca mult. Îi plăcea să construiască lucruri pe care și le imagina cu piesele de la Lego. Simțea atunci, ca și acum uneori, că nu are parteneri cu care să ducă o treabă sau o joacă la bun sfârșit pentru că se plictiseau repede, iar el, nu.

Despre copilăria lui din anii ’90, Edmond își amintește că se desfășura sub un climat gri, fără leagăne, fără verdeață. Vedea în jurul lui multe lipsuri, un tip de copilărie care nu mai există acum. Una în tranziție, în așteptare, în izolare.

Când a intrat la liceu, la Şcoala Centrală din București, starea de tranziție a persistat și și-a dorit să facă ceva. Datorită unor profesori care l-au inspirat, și-a dat seama că face parte dintr-o generație care trebuie să schimbe lucruri. S-a agățat de gândul acesta, a fost încurajat, iar de acolo lucrurile au mers de la sine.

Pentru că era timid, Edmond a crezut că se poate integra într-un grup doar dacă devine personajul central din el. În vara lui 2006, a vizitat toate muzeele din București și a încercat să îi convingă pe cei doi prieteni și colegi de clasă cu care se plimba să înființeze o asociație.

După ce au stabilit că vor face ARCEN (Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate), Edmond a început să meargă din clasă în clasă ca să convingă lumea să se înscrie în ea și a început să organizeze sedințe cu colegii în grădina școlii, acolo unde, de obicei, nu aveau voie să intre elevii. Unii profesori au fost revoltați că încalcă regula și că elevii sunt distrași de la ore, alții l-au încurajat să continue cu asociația și să țină ședințele în grădină, pentru că susținea o cauză.

Așa au început niște liceeni de la Şcoala Centrală să pronunțe des cuvântul schimbare și să se joace cu organizarea unor evenimente caritabile, spectacole de teatru, conferințe, dar fără o direcție, fără să știe cum să crească lucrurile.

Pentru că începuse să îi placă să vorbească în public, Edmond se gândea tot mai serios să dea la teatru. Asociația devenise un mod de a urca pe scenă, până în ziua în care a hotărât că vrea de fapt să intre la teologie. Nu avea motive pentru această alegere, dar avea multe întrebări despre viață.

Acum nu mai știe ce răspunsuri a găsit, dar crede că tot ce a trăit în timpul liceului și la facultate i-a construit personalitatea. S-a înscris și la a doua facultate în 2013, cea de Ştiințe Politice, dar s-a oprit în al treilea an de studiu pentru că nu a găsit oameni care să îl inspire în ce face și nu se mai regăsea.

Edmond crede că toată această perioadă s-a aflat sub semnul unei singurătăți pe care nu știe să o definească, dar știe că sunt două tipuri: cea pe care o trăiești când ești singur propriu-zis și cea pe care o trăiești în mijlocul oamenilor.

„La 17 ani am stat singur mult timp în casă.  Erau fascinante zilele pentru mine. Aveam răgaz să fac lucruri, o anume lumină cădea pe pian, mirosea a cafea, a cărți, a foi pe care le citeam cu bucurie. Aceea a fost o singurătate minunată, dar nu era chiar o singurătate totală, pentru că m-am întâlnit. Mă așezam într-un fotoliu și stăteam de vorbă cu mine.“

Când te simți singur, Edmond crede că fie simți neputința de a te întâlni cu tine și cu ceilalți, fie neputința celuilalt de a ajunge la tine. Iar cea mai apăsătoare singurătate pentru el este cea din mijlocul oamenilor.

„Uite, acum niciodată nu pot să stau singur acasă seara.” Dacă se întâmplă să nu fie nimeni în casă, iese să se plimbe pe străzi. Sau dacă este supărat. „Am fost o dată atât de tulburat, încât am mers 12 km. De la Arcul de Triumf, Șoseaua Kiseleff, Piața Victoriei, Calea Victoriei, Cișmigiu, Izvor, câteva ture de parc, Crângași, Lacul Morii, apoi, înapoi până la Universitate.  A fost o seară nebună în care mi-am stricat pantofii abia cumpărați și am făcut răni la picioare.”

Când merge, lui Edmond i se derulează problemele ca într-un film. Mersul îl ajută să gândească, să mestece tot ce i se întâmplă, să se simtă mai aproape de el. Spune că dacă mergi mult singur, orice problemă se rezolvă, mai puțin cele din iubire. „Am fost în 2008 în Montreal la rude, dar de fapt să întâlnesc o iubire și să descopăr că nu era nimic. Să te duci la 18 ani pe alt continent ca să cunoști o fată nu e mereu cel mai bun plan. Și așa am început să mă simt confortabil să mă plimb singur pe străzi. Să văd orașul, dar și să mă liniștesc.”

Când s-a întors în București, a continuat să se plimbe ca să-și vadă orașul, dar și să se vadă pe el. De multe ori și-a dat seama că face aceleași trasee, pe cele pe care le are înscrise în el emoțional. Acum se plimbă mult în zona Cișmigiu, piața Walter Mărăcineanu, Calea Victoriei. Anul trecut se plimba pe Bulevardul Magheru, Universitate, zona Carol-Mântuleasa.

La Şcoala Centrală a descoperit o arhitectură aparte, de care nu a fost conștient inițial, dar poveștile pe care le-a auzit de la profesori și de la colegi l-au învățat să privească detaliile caselor pe care le vedea pe străzile din București. Din plimbările lui, Edmond a realizat că oamenii nu prea merg pe jos ca să își descopere orașul și a sperat că dacă organizează  tururi ghidate despre București, ei vor începe să îl privească cu alți ochi. Așa au apărut tururile „Cu bastonul prin București”.

Podul Mogoșoaiei de Gheorghe Cruțescu l-a ajutat să descopere clădirile dincolo de fațada lor, iar când a simțit că știe câte ceva despre ele, a început să le povestească și altora. „Am început să fac legături între străzi, să merg pe ele cu cartea în mână. Poveștile, spectacolul fascinează întotdeauna. Cert e că toți descoperim orașul, pe noi, prin povești. Toți le trăim.“

Primul tur a avut loc în fața Ateneului Român pe 24 iulie 2010, ora 11:00. Înainte să ajungă oamenii, Edmond se întreba de ce face asta, cine este el să organizeze tururi despre București și de ce ar vrea lumea să vină. Era emoționat, iar cei 10 oameni care au venit în acea zi l-au încurajat să continue. Au urmat șapte săptămâni de tururi pietonale, în fiecare sâmbătă și duminică. În cei șapte ani petrecuți explorând străzile orașului, numărul total al participanților a crescut de la 10 la 500 de oameni.

Chiar dacă a căpătat experiență, Edmond încă își face o mie de griji despre vreme înaintea unui tur, verifică toate aplicațiile meteo, se uită pe text de patru, cinci ori, reia în gând traseul, pe unde trebuie să îi ducă pe oameni, ce ar putea să le spună nou.  Apoi se lasă liniștea când strigă „Începem!“ Simte toate privirile.  Cele care îl văd ca pe un povestitor, dar și pe cele care văd acel București care nu mai există.

Dacă la primele tururi organizate veneau oameni foarte pasionați de oraș, acum vin oameni care vor să îl descopere, mulți tineri. La sfârșitul fiecărui tur, regula de bază este simplă: el se mai plimbă câteva ore singur sau se așază pe o bancă. Caută o întâlnire permanentă cu el, pentru că de multe ori are senzația că timpul zilelor lui nu îi mai aparține. „Să te întâlnești cu tine cred că înseamnă să te poți privi pe tine oricum. Privitul în oglindă e neclar. Nu știi cine ești tu și cine e celălalt, nu vezi calea. Poate de aceea merg pe jos, să îmi caut calea.”

După serate culturale „Ceai, Biscuiți, Cultură și Normalitate”, tururi pietonale gratuite, lecturi și dezbateri nocturne, Edmond simte nevoia să treacă acum la o planificare. Să reașeze lucrurile, să stabilească priorități. Vrea să rămână Bucureștiul punctul central al programului ARCEN, dar dincolo de memoria și patrimoniul orașului, să dezvolte și soluții concrete pentru el, pentru că în acești 10 ani au căpătat experiență și o pot livra.

ARCEN funcționează  în două viteze. Prima viteză o dă grupul format din cinci oameni care gândesc lucrurile pe termen lung, strategic. Apoi, urmează un alt  grup mai mare, care se implică voluntar în tot ce e de făcut. Toți au idei și caută resurse pentru a le pune în practică. Sunt umaniști, nu au niciun matematician alături, au pasiuni și personalități puternice, motiv pentru care sunt conflicte des și perioade tumultoase.

Acum Edmond este și în primul an la master, la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde îl are profesor pe fostul Ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu. În noiembrie 2015, când se schimba Guvernul, Edmond a fost oprit după un curs de profesorul său, care știa și despre ARCEN. I-a propus să vină la minister și să facă echipă cu el. Nu a știut ce post să îi propună, dar l-a rugat să intre în echipa lui, echipă care inițial nu a existat, erau doar ei doi.

Edmond a refuzat sub impulsul lipsei de experiență. A rămas că se mai gândește. Nu a avut însă mult timp la dispoziție pentru că Vlad Alexandrescu l-a sunat pe 17 noiembrie să îl roage să sune la cabinet și să anunțe că va prelua mandatul de Ministru al Culturii. După ce a închis telefonul, Edmond a intrat în panică. Nu știa la ce cabinet să sune, care este protocolul, cum trebuie să anunțe. A intrat pe internet, a căutat un număr de telefon de la minister și a transmis ce l-a rugat profesorul său. Cu toată aprecierea și naivitatea că pot schimba împreună ceva, Edmond a devenit consilier.

După protestele din Piața Universității, a crezut că poate schimba lucrurile dacă se va angaja într-o instituție publică. Entuziasmul lui s-a mai domolit. Acum vede ministerul ca pe un loc care îi consumă toată energia, un loc pentru care își sacrifică lecturile și plimbările, un loc despre care își pune multe întrebări.

La 26 de ani, poate vedea însă, cum se transformă oamenii, cum conduc, cum se raportează la putere, cum gestionează o criză. Se bucură și nu se bucură că lucrează acolo. „Nu aș fi întâlnit niciodată oamenii pe care i-am cunoscut datorită ministrului Vlad Alexandrescu, pentru că a reușit să adune o diversitate de caractere în jurul lui”.  A rămas în minister și face acum parte din echipa noului Ministru al Culturii, Corina Șuteu. Vrea să lupte pentru salvarea patrimoniului din București.

Timp de prieteni sau de proiecte are tot mai puțin. Spune că este o perioadă  în care are cea mai proastă relație cu oamenii din jurul lui și cu el însuși. Cel mai mult i se reproșează că a intrat în politică sau că nu mai răspunde la telefon. În astfel de momente, se refugiază în Cișmigiu. Așa cum îi place să spună, relația lui cu orașul rămâne una „pasională”. ●

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Câștigătorii „Viitor la purtător” 2015

Juriul a ales cei cinci câștigători ai burselor „Viitor la purtător”, organizate de DoR și susținute de NN România.

Bucureşteanul: Streetdance şi extratereştri

În școala 136 din Ferentari mai există o școală, una alternativă, în care copiii se pregătesc pentru un viitor…

Bucureșteanul: Buletin de Bucegi

Născut în București, dar crescut pe munte.