Bucureşteanul: Spiriduşul Soso

Un spiriduș luptă cu povești și jocuri împotriva tehnologiei și supereroilor violenți.

Palatul Mogoșoaia de la marginea Bucureștiului e plin de copii. Un brad arginitiu a fost împodobit în Sala Scoarțelor și instalația luminează în roșu țesăturile atârnate pe pereți. Un DJ testează microfonul și boxele, iar o angajată a muzeului verifică numărul de scaune.

Adrian Aron, un bărbat de 28 de ani în geacă pufoasă de iarnă, își duce gențile cu costume și baloane de modelat într-o cameră alăturată. Două fete și doi băieți îl urmează. Ei sunt doar patru dintre membrii echipei Carnaval Party care numără șapte angajați și câteva zeci de colaboratori. În dimineața asta de 6 decembrie se vor transforma în spiriduși, Crăciuniță și om de zăpadă pentru un eveniment organizat de Centrul Cultural „Palatele Brâncovenești” pentru copii din centre de plasament din București.

După cinci minute, Adrian e încălțat cu niște opincuțe cu vârful întors care clopoțesc la fiecare pas. Poartă colanți roșii, o tunică verde strânsă în talie cu o curea lată, iar pe cap are o cipilică de spiriduș. În sală îl așteaptă vreo sută de copii. Când îl văd, câteva fetițe cu rochițe roșii strigă „Sosooo!”. Spiridușul intră prin alunecare în sala amenajată pentru spectacol, ia un glob alb din brad și și-l leagă de gât.

O fetiță cu păr blond încearcă să-i ia globul și Soso începe s-o certe cu glas puternic, dar glumeț:

„Nu se poate! Ăsta e numai pentru spiriduși. Iar ca să fii spiridușul lui Moș Crăciun îți trebuie ani de experiență. Trebuie să știi să împachetezi cadouri. Trebuie să știi să coci dulciuri”.

Soso animă petreceri de mai bine de zece ani. Copiii care-l invită la zilele lor de naștere îl cunosc mai degrabă ca „Piratul Soso”—costumul lui preferat—și unii îl îndrăgesc atât de mult încât își roagă părinții să-l sune seara și să-i asculte vocea înainte de culcare. După rolul de pirat, pe care-l simte cel mai apropiat de felul lui de a fi, spiridușul îi place cel mai mult pentru că e jucăuș și solicitant. Dacă ai un costum bun de Moș Crăciun, copiii o să te iubească îndată ce intri pe ușă. Pe când un spiriduș e iubit numai dacă are energie, dacă știe jocuri, dacă vorbește mult, se agită, glumește, se încurcă.

Adrian Aron a descoperit teatrul în timpul liceului, la Brașov, când a intrat într-o trupă de tineri pasionați, și împreună și-au improvizat costume, au cumpărat baloane și seturi de pictat pe față și au început să meargă la serbări și zile de naștere, ca să strângă bani de buzunar. După rolul Scrooge, primul pe care l-a avut în trupă, a trecut la Moș Crăciun, clown sau pirat. La 18 ani a dat la UNATC, dar a picat. S-a înscris, la imboldul părinților, la Facultatea de Inginerie a Procesării Materialelor din Brașov, a renunțat după trei luni și, în 2005, a intrat la Teatru și s-a mutat în București.

În 2008, a înființat alături de câțiva prieteni Carnaval Party. A pornit de la ideea că niciun copil nu trebuie să se plictisească la o petrecere animată bine. Își amintește că-n clasa a II-a și-a bătut părinții la cap să-i facă ziua de naștere. A venit toată clasa și a fost îngrozitor: fetele într-o parte, băieții într-o parte, muzica în surdină, plictiseală, tort și plecat acasă. „Un fâs”. Astăzi crede că poate să aducă băieții și fetele la un loc și să creeze o petrecere adevărată.

Are o gașcă de vreo 15 copii la ziua cărora merge în fiecare an. Una dintre fetițele pe care o cunoaște de la 3 ani a împlinit anul ăsta 12 ani și l-a invitat la ziua ei, dar l-a rugat să-și lase costumul acasă, că de acum e mare. Odată a auzit că un tip s-a prezentat la o petrecere ca fiind „Piratul Soso” și mai mulți copii au strigat supărați: „Tu nu ești Soso! Ești un impostor!”. N-ar fi vrut să fie în pielea lui. Organizatorii de evenimente corporate și-l doresc la petrecerile de Crăciun ale firmelor, ba în costum de spiriduș, ba ca Moș. De obicei telefoanele de la ei încep cu „Alo, domnul Soso?” și Adrian zâmbește în timp ce își folosește vocea serioasă și răspunde cu „Adrian Aron de la Carnaval Party. Să înțeleg că vi-l doriți pe colegul nostru Soso? Pentru ce dată?”—pentru că nu vrea să amestece businessul cu personajele.

Crede că poveștile trebuie să fie lăsate să fie povești. După zece ani de spiridușeală, a înțeles că un costum bun contează doar 10% și că te ajută maximum 10 minute la începutul petrecerii. Nu-i plac supereroii, pentru că i se pare că duc spre violență, spre deosebire de zâne, prințese și spiriduși care duc spre poveste. Încercă să fie mai interesant decât televizorul, tableta sau telefonul pentru că „tehnologia nu le lasă copiilor timp să se joace, să se bucure”. Părinții se minunează când reușește să le convingă copiii să lase tabletele și să intre într-un joc „pe viu”. El e mândru să fie Soso și să le arate copiilor că se poate și altfel, că nu e nevoie să te dai mare cu telefonul tău deștept sau cu DVD-urile tale cu Mickey Mouse. Lăudăroșilor le spune serios: „Şi ce dacă ai trei DVD-uri? Tu știi că există oameni care nu au niciun DVD? De ce nu le dai unul?”.

Spectacolul de la Palatul Mogoșoaia înaintează cu ateliere de confecționat decorațiuni de Crăciun, colinde și scurte pauze în care spiridușul Soso îi invită pe copiii din public să danseze cu el. Controlează spectacolul și reușește să potolească gălăgia ridicând glasul, dar folosind cuvinte blânde: „Toată lumea să se uite în ochișorii mei căprui”. Dacă i se pare că vreun copil e plictisit, culege câte un glob de pluș din brad și i-l aruncă în brațe.

„Şi acuuum, Grupul Vocal Lilliput o să vă încânte cu trei cântecele de iarnă”. Din public se aude o voce: „Cântece pentru spiriduși!”. Astea sunt momentele în care simte că-și face treaba bine. Când copiii intră în poveste și acceptă convenția că măcar pentru câteva ore pe care le vor petrece împreună, Soso e un spiriduș. Când îl întrebă dacă e un spiriduș adevărat, le răspunde cu „Tu ce crezi?”, dar știe că deja i-a câștigat dacă și-au pus problema că ar putea fi.

Decembrie e o lună aglomerată pentru Adrian, care își împarte colegii la petreceri prin tot Bucureștiul. În preajma ajunului, când ating vârful de solicitări, se întâmplă să aibă și 10-12 evenimente pe zi. Chiar dacă obosește, când își pune costumul se încarcă cu energie și dă tot ce poate ca să-i facă pe copii să se distreze. „Soso nu poate să fie nasol. Adrian—treaba lui”.

Pe la 30 de ani se gândește să renunțe la animație, pentru că nu i-ar plăcea să zică copiii „a venit tataie la petrecere”. O să administreze Carnaval Party și speră să se întoarcă la teatru.

Spre finalul petrecerii, Soso îi șoptește DJ-ului să pregătească melodia pe care i-au cerut-o  insistent câțiva copii din public. „La dans, voi ați cerut!”, le spune la microfon și din boxe se aude Tranquila. Vreo 20 de copii se adună în jurul lui și țipă de bucurie. Soso dansează lângă ei, se minunează de băieții care fac breakdance și adaugă la microfon: „Zâmbiți, dragii mei! Nu are ce să fie rău cât timp zâmbiți!”.

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
2% pentru jurnalismul din DoR

Toți banii pe care-i vom strânge vor fi folosiți exclusiv pentru a acoperi cheltuieli de documentare.…

[Interviu] Bogdan Mirică: Vreau să risc, să văd dacă publicul poate să ducă

„Câini” s-a văzut în premieră mondială la Cannes, iar TIFF îl aduce în premieră în România. Bogdan Mirică vorbește…

Cu ce-am rămas din „Wild” și cum poți vedea filmul

Cheryl Strayed a scris cartea autobiografică „Wild” după experiența ei de trei luni pe Pacific Crest Trail, în…