Bucureşteanul: Suporterul stelist

Mircea Câmpeanu iubește viața și Steaua din scaunul cu rotile.

La o lună de la accidentul de mașină în urma căruia a rămas fără picioare, Mircea Câmpeanu s-a întors în Ghencea. Era sfârșit de iulie 2009 și i-a convins pe medici să-l lase să iasă din spital pentru meciul Steaua-Motherwell, din preliminariile Champions League. Abia aștepta să meargă pe stadion, deși mai avea dureri de cap și mâna stângă încă paralizată. Timp de 90 de minute, Mircea, acum de 28 de ani, a tremurat, a râs și a plâns, a trecut prin stări prin care nu trecuse nici în spital. Era fericit că e din nou pe stadion și că Steaua câștiga cu 3-0, dar simțea că nu e unde ar trebui să fie.

Pentru prima oară, stătea în tribună, în zona rezervată persoanelor cu dizabilități și nu în galerie, unde trăise fiecare meci de până atunci. I se derulau în față imagini din trecut, când se agăța de garduri, se dezbrăca, scanda și sărea, alături de ceilalți suporteri.

Steaua face parte din viața lui de la trei-patru ani, când tatăl l-a dus la primul său meci. În familie, și tatăl și bunicul țineau cu Steaua, dar Mircea spune că el e mult mai fanatic decât ei. De la 14 ani a început să meargă singur, cu steliștii pe care i-a găsit în cartier, deși locuiește aproape de Ştefan cel Mare. Ani la rând, n-a ratat niciun meci și nicio deplasare, pentru că fac parte din el.

„Am două mari iubiri, Alice și Steaua”, spune, privind când la prietena lui, când la meciul Basel – Steaua, pe care îl urmărește într-un bar din cartier. Alice, o femeie tăcută de 27 de ani cu care e împreună de zece ani, îi înțelege pasiunea, chiar dacă asta înseamnă ca uneori să întârzie la ziua ei de naștere din cauza unui derby.

Erau împreună în mașină în duminica din iunie când au avut accidentul. Se întorceau de la Slănic și Mircea conducea, dar nu-și amintește nimic din weekendul ăla, din cauza traumatismului cranian suferit. După ce și-a revenit, a aflat că de vină a fost o defecțiune a mașinii la roata din spate; roata s-a rupt, iar mașina s-a izbit de balustrada de pe podul de la IKEA. Amândoi au fost în comă, dar Alice și-a revenit mai repede și a ieșit din spital după o lună.

Ea i-a fost sprijin în lunile de recuperare care au urmat, i-a dat încredere și l-a ajutat să-și păstreze optimismul. Acum și-a recăpătat aproape total mobilitatea mâinii, se spală și mănâncă singur și merge la serviciu cu o mașină adaptată, o Kia automată cu accelerație și frână la mână. Lucrează la Orange, unde rezolvă probleme tehnice ce țin de funcționarea internetului pe mobil. La începutul lui decembrie e programat la o clinică în Suedia, unde va fi evaluat pentru montarea unor proteze. A mai avut unele, făcute în țară, dar nu le-a putut folosi prea mult, pentru că nu erau construite bine. Acum speră să poată merge din nou, cam într-un an.

I-e dor de multe lucruri pe care nu mai poate să le facă, cum ar fi să danseze, să joace fotbal sau să meargă pe motor; recunoaște că îi lipsesc și bătăile din peluză, pentru că are un pic de nebunie în el. Crede însă că e o nebunie pozitivă, care l-a ajutat să treacă mai ușor peste momentele grele de după accident. Cristi, unul dintre prietenii lui apropiați, spune că Mircea a fost mereu mai violent, „asta e starea lui, nu e vreo frustrare”. În copilărie, își revendica teritoriul din fața scării și îi gonea pe ceilalți copii. Îl vede însă schimbat după accident, nu mai are răutatea aia, ci un optimism cu care îi energizează pe cei din jur.

Se mai enervează și înjură, mai ales când Steaua e egalată în ultimul minut, dar în rest, Mircea are un zâmbet cald pe față. Fruntea îi e străbătută în partea dreapta de o cicatrice verticală care începe de sub părul tuns într-o creastă punk până în dreptul sprâncenei. Spune că e fericit că e în viață și încearcă să se bucure cât mai mult de ea. Iese cu prietenii, merge la petreceri, face sport (tenis și baschet în scaun rulant și kempo pentru persoane cu handicap) și se duce în continuare la meciuri, chiar și în deplasări. Anul ăsta, a fost și în două deplasări externe, în Macedonia și Bulgaria. Nu mai poate fi însă la fel de spontan ca înainte, când pleca în miez de noapte la munte sau la mare. Acum se gândește de zece ori înainte să zică „da” unei invitații; se întreabă dacă sunt scări, dacă are cine să-l ducă în brațe, dacă are acces cu căruciorul în baruri.

În Ghencea, unde știe pe toată lumea, intră pe la vestiare, are rampă pentru scări și stă la tribuna a doua, într-un loc special amenajat, chiar în dreptul tunelului. Când are nevoie, ceilalți suporteri  îl cară pe brațe, „ca pe un rege”. E mândru de prietenii lui din galerie, care au venit în număr atât de mare să doneze sânge după accident, că cei de la Floreasca n-au făcut față cu recoltarea.

La primul meci după accident, s-a simțit stingher în zona pentru persoane cu dizabilități, pentru că nu cunoștea pe nimeni. Mai erau persoane în scaun cu rotile, care l-au văzut cum plângea ca un copil, dar n-a putut să vorbească cu ei atunci. Treptat, s-au împrietenit și i-au povestit că și ei au trecut prin stări asemănătoare la întoarcerea pe stadion. Acum un an, 14 dintre ei, care sunt din București și vin constant la meciuri, și-au fondat propria brigadă, „Special Boys”. Își doreau să continue să susțină Steaua, dar să aibă propria identitate. „Am zis să ne continuăm drumul ăsta, dacă tot suntem cum suntem și avem această pasiune”.

Anul trecut, la un meci cu Stuttgart, Mircea a trăit unul dintre cele mai emoționante momente de pe stadion. Nu dormise două nopți ca să creeze și să vopsească un banner. La începutul meciului, când l-au afișat, 50.000 de spectatori i-au aplaudat pentru mesaj: „Ca să cântăm nu ne trebuie picioare! Iubim Steaua chiar și din cărucioare.” ●

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.

__________________________________________________________

Ca să-și poată cumpăra protezele din Suedia, pentru care a trecut testele de compatibilitate, Mircea are nevoie de 165.000 de euro. A început o campanie de strângere de fonduri, despre care găsiți mai multe detalii pe www.mirceamergemaideparte.ro

6 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[EduDoR] Directoarea care nu educă doar elite

În iunie 2012 Violeta Dascălu a participat alături de reprezentanți ai ONG-urilor și ai mediului universitar la…

Cum să ilustrezi un turneu

Maria Băcilă, 19 ani, face ilustrație pentru revista Plic pentru adolescenți și tocmai a terminat primul an de…

Ce vei găsi în DoR #16

Tema DoR-ului de vară este „Altă imagine”, așa că multe dintre textele pe care le-am publicat sunt despre încercarea…