Bucureșteanul: Transportorul de artă

Iulian Bauer este șofer și a adunat la bord 1 milion de kilometri. De 16 ani, transportă lucrări pentru galerii…

Iulian Bauer este șofer de 25 de ani și a adunat la bord 1 milion de kilometri.  A descoperit mai bine arta în 1998 și de atunci a transportat lucrări în mai toată Europa, a început să colecționeze obiecte din târguri și să facă lămpi din combinații de metale.

Pe Iulian Bauer l-am cunoscut în noiembrie 2012. Ne-am întâlnit într-o dimineață la galeria Anca Poterașu, unde lucram atunci. Trebuia să încărcăm în dubă lucrările galeriei și câteva lucrări de la Zorzini Gallery pentru a merge împreună în Turcia, la târgul de artă Contemporary Istanbul. Am vorbit mai mult când am rămas blocați în vamă pentru 36 de ore.

Acum, când ne aducem aminte de Turcia, credem că de vină era un unicorn de sticlă sau din ceramică, de mărimea unui cal, pe care trei vameși l-au tot mișcat crezând că e plin cu ceva. După numeroase controale cu lanterna și o noapte dormită în dubă, soțul Ancăi Poterașu a reușit să intre în vamă cu câteva acte în plus și așa ne-au lăsat în Istanbul. Iulian spune că același lucru era să îl pățească și în Elveția pentru că nu sunt țări din UE și au altă birocrație a actelor pentru lucrările de artă, dar imaginea cu unicornul l-a urmărit mulți ani, la fel și pe mine.

Numele de familie, Bauer, vine de la bunicii tatălui lui, care au venit în România în timpul Primului Război Mondial. Bunicul era austriac, bunica era dintr-un oraș de lângă Budapesta. Un neamț și o unguroaică, așa s-a născut familia Bauer aici.

Când era mic, Iulian nu visa la ceva anume. A terminat liceul în București, a vrut să dea la facultatea de sport la 19 ani, nu a intrat, așa că s-a hotărât să facă armata un an în Târgoviște și să își ia carnetul de șoferi.

Nu era atras de mașină. A condus des doar pentru că ajuta oameni pe care îi cunoștea să care diverse obiecte din gospodărie. Transporta lucruri și cu unchiul său, care avea un magazin alimentar, apoi pe cont propriu. De la două, trei zile pe drumuri, a ajuns să plece și câteva săptămâni în țară sau în străinătate. În 1991, lucra deja cu câteva magazine și transporta, cu o mașină veche, mâncare sau băutură.

Înainte să existe galerii de artă (prima galerie din București s-a deschis în 2002 și se numește H’Art Gallery), Iulian transporta lucrări ale artiștilor. Ştiau că are o dubă și îl sunau să ia lucrări atunci când făceau expoziții de grup în spațiile Uniunii Artiștilor Plastici din România. Câteodată dura și două zile să termine un transport. Vorbea cu artiștii, dar nu era prins de ceea ce se întâmpla. Voia să termine repede, ca să treacă la următoarea comandă.

Cel mai ciudat lucru pe care l-a dus cu duba a fost prima instalație. A ajuns la client, a încărcat lucrări, și când a terminat cu ele a întrebat unde este instalația, iar clientul i-a spus că asta e. A rămas șocat, pentru că aștepta să vadă o țeavă, un robinet. După ce a mai transportat instalații, a înțeles că ele pot fi din lemn, din poze sau din combinații de materiale.

Iulian a început să își pună întrebări despre artă când l-a întâlnit pe profesorul universitar Alexandru Chira în 1998. S-au întâlnit pentru transport la Combinatul Fondului Plastic. Trebuia să ducă câteva picturi și sculpturi la TNB, în galeria Apollo. Au început să vorbească în timp ce ambalau lucrările, apoi în drum spre galerie. Lui Iulian i-a plăcut cum îi povestea Chira despre artă, artiști și despre expoziția care avea să aibă loc.

De atunci, a început să fie atent la lucrări, la discuțiile pe care le au artiștii și să le pună întrebări. Îl interesa ce e în mintea lor, de unde vin ideile, ce intervine în procesul de lucru, de ce uneori renunță la ideea inițială.

Prima galerie cu care a lucrat și cu care a mers la un târg de artă în afara țării, a fost Galeria H’Art din București. Acolo a văzut și primele lucrări ale lui Gorzo, picturi mari făcute pe lemn și scoase în relief. Nu mai văzuse niciodată așa tablouri și crede că au avut un impact puternic asupra lui.

***

Iulian nu are site sau pagină de facebook. Nu se promovează nici la ziar sau la radio. Artiștii îl știu, ei între ei îl recomandă. Speră că l-au ales pe el pentru că nu a rupt nicio pânză sau un obiect. Cel mai mult îl preocupă să ajungă lucrările la timp la o expoziție sau un târg de artă, ca oamenii să aibă timp să le aranjeze. Crede că acestea sunt avantajele lui, nu că are prețuri mici și râde.

Când l-am sunat pentru interviu, era tot la Galeria Anca Poterașu să lase o lucrare și am decis să ne întâlnim acolo. Am ajuns pe Plantelor 58 în 40 de minute. Nu îl mai văzusem de patru ani și își schimbase duba cu care merseserăm în Turcia. Anca nu era acolo, dar am sunat-o să o întreb de ce colaborează în continuare cu el.

„Colaborez cu Iulian pentru că este cel mai profesionist transportator de artă pe care l-am cunoscut,” mi-a spus. „Am încredere totală în ceea ce face. Când îi dau o lucrare pe mână știu că ajunge bine la destinatar. Pe Iulian l-am cunoscut înainte să am galeria, de la Gorzo, și știam că poți să stai liniștit, îi dai adresa și lucrarea ajunge în siguranță. Cu alți transportatori nu cred că aș fi liniștită, aș merge cu ei în mașină ca să nu se întâmple ceva cu lucrarea pe drum.”

În 16 ani, de când transportă artă, Iulian a început să fie foarte atent la lucrări. Le-a spus clienților să îl sune cu două, trei zile înainte ca să își programeze livrările. A învățat două lucruri: să fii sigur pe mașină că își face treaba și să te gândești cum așezi lucrările pentru a le proteja de orice incident care poate interveni pe drum.

Își lasă o zi când transportă artă pentru că nu știe ce presupune și nu vrea să se grăbească. Prima dată se uită la câte lucrări are de livrat. Are mereu la el folie cu bule de aer și scotch. Le împachetează sau le pune în dubă deja împachetate, se asigură că sunt puse spate în spate, de la mare la mic. E atent să nu intre colțurile lucrărilor în lucrările de lângă, să fie lemn la lemn. Dacă sunt lucrări mai vechi, se uită după cuiele din rame, să nu iasă în relief și să zgârie, la fel și la agățătoarele lor.

Dacă le duce în două, trei locuri, le ordonează în funcție de cum le descarcă, să nu le miște pe toate. Pe pereții dubei a montat tot felul de agățătoare ca să țină lucrările fixe. La drum lung lucrările trebuie să stea nemișcate, dacă se freacă se strică.

„Am mers la Düsseldorf să iau 90 de lucrări,” spune. „Pe unele le lăsam la Cluj, pe altele la București. Artistul a scris pe ambalajul fiecărei lucrări Cluj sau București. La Cluj când am ajuns, am lăsat una care trebuia adusă în București, deși pe spatele ei scria Cluj. A fost singura care s-a vândut, deși nu trebuia să rămână acolo. Mai glumesc și zic că am mână bună, dacă transportă cu mine lucrări, fac vânzare. Câteodată te ajută și încurcăturile.”

Piața transporturilor de artă se mișcă bine în ultimii doi ani. Iulian spune că are o lucrare pe zi de transportat. Sunt și perioade moarte, vara nu merge la fel de bine ca toamna. „În septembrie merg gogonelele, varza și arta,” spune râzând. „Le pune lumea la păstrat.”

Nu a ajuns până acum în Spania, în rest a fost peste tot prin Europa. La târguri de artă a stat și o săptămână. În Munchen a dus un singur tablou din București. I s-a spus: „plătim tot, nu bagi nimic peste tablou în dubă, îl transporți doar pe el până la destinație”. Era un tablou vândut de Galeria 418, cu care Iulian colaborează de câțiva ani.

A avut și perioade în care nu i-a mai plăcut ce face, cum a fost cea cu criza, când piața era instabilă și prețurile scăzuseră. Îl sunau artiști, colecționari, galeriști și refuza să transporte lucrări. Dar clienții au insistat, nu l-au lăsat să renunțe.

***

Iulian spune că nu știa nimic despre artă până să ajungă să o transporte. Nu a crescut cu tablouri în casă, dar a învățat că te relaxezi când ajungi acasă și te uiți la un album de artă sau la un obiect din colecția personală.

În clasa a 7-a sau a 8-a, a mers la un curs legat de Istoria Artei, dar mai mult pentru că îi plăcea o fată. Cu fata nu a mers, dar acum recunoaște cuvinte precum rococo sau baroc, știe câte ceva despre stiluri de pictură sau sculptură și asociază monumente cu o perioada istorică.

A întrebat în familie dacă este cineva în neam pasionat de artă, dar nimeni nu pare să fi avut înclinații. Mulți l-au întrebat de ce nu se apucă de Istoria Artei, dar Iulian este convins că nu are viziune în spațiu. Dacă trebuie să deseneze o casă, el desenează un pătrat și un triunghi. Spune că nu vede altceva.

Nu cumpără des albume de artă, dar când a eliberat un apartament plin cu cărți, proprietarul i-a spus să le arunce pe toate la gunoi. Așa a descoperit 50 de cataloage de pictură pe care le-a luat acasă. Nu are timp să citească, dar îi place senzația pe care o simte când le răsfoiește.

Iulian are acum 46 de ani și stă în Drumul Taberei. Are doi copii, Erik are 5 ani și Emma 11 ani. Spune că soția lui, Mina, are un pic de artă în ea, îi place poezia și lucrează ca referent la Universitatea Populară Ioan I. Dalles.

De când are un Nokia mai bun, Iulian fotografiază fiecare lucrare pe care o transportă și le arată copiilor când ajunge acasă. Când sunt vernisaje merge cu cei mici, iar ei sunt încântați pentru că e multă lume sau pentru că mai primesc o bomboană. Erik a învățat să pună două întrebări când se plimbă în oraș cu tata și vede o statuie: cine a făcut-o și cine a cărat-o.

Când vrea să se relaxeze, Iulian merge în atelierele artiștilor. Printre cei la care ajunge des, se numără Alexandru Papuc, Vasile Soponariu, Gili Mocanu sau Zoltan Bela. Îi place mai mult lucrul cu obiectul decât lucrul cu o pânză, pentru că vezi mai bine cum se transformă lucrarea. „Cineva mi-a zis că a stat două zile să se uite la o pictură. A fost special să o vadă și atât i-a luat. Eu nu aș putea să stau două zile să mă uit, aici cred eu că e diferența între un cunoscător și un pasionat ca mine de artă.”

Sunt 25 de ani de când conduce și a adunat 1 milion de kilometri la bord. În aceste drumuri a descoperit și târgurile de vechituri. Cumpără suporturi pentru vase fierbinți, soldăței ca cei din Spărgătorul de nuci (are peste 30), tablouri din metaloplastie sau pahare și în timp a devenit colecționar. Are peste 100 de suporturi pentru vase fierbinți din porțelan, lemn, fier sau faianță. Nu își aduce aminte câți bani a dat pe fiecare, dar știe că cel mai scump suport a costat 20 de euro.

De metaloplastie este pasionat de 5 ani, îi plac tablourile din tablă, cupru, aluminiu făcute manual sau mecanizat. Are 25 pe care le-a dus la părinți, dar a păstrat câteva și acasă. Le-a găsit online, în magazine sau târguri. Cele mai ieftin a costat 20, 30 ron, iar cel mai scump 100 de euro, luat din Austria. Ar mai colecționa, dar nu are spațiu.

Spune că nu te mai gândești dacă e scump sau ieftin când îți place, iar dacă se pune praful pe obiecte, pui mâna și le ștergi. Mulți îl întreabă de ce cheltuie bani pe prostii, apoi își întorc vorbele și îi spun că e norocos, la bătrânețe are ce să vândă. De multe ori retrăiește povestea obiectului, a locurilor de unde le-a cumpărat și crede că e mare lucru să ai propria ta colecție de mici bucurii.

Pe lângă colecție, de doi ani a început să facă lămpi. Își rupsese un picior și nu mai putea conduce. Simțea că stă acasă degeaba și s-a gândit să combine metale. Au ieșit niște lămpi pe care le-a făcut cadou, dar pe care le-a și vândut. A căutat site-uri de antichități și a vândut așa șase, cu 100 de lei una. Nu știe cine sunt cumpărătorii pentru că le-a trimis prin curier, doar despre o lampă a auzit că a ajuns în Anglia.

Iulian se gândește că poate într-o zi o să facă și el un catalog cu lămpile pe care le face și o să le vândă colecționarilor. Un galerist i-a zis să le facă poze, dar lucrurile au rămas încă în aer. Îi spun că a devenit și el un artist și râde: „Experimentez, dar nu cred că sunt artist, nu văd lucrurile în spațiu.” ●

5 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Scrisoare din SUA

Aniversarea 9/11 e tema dominantă a mai tuturor formelor de media, dar asta nu înseamnă că ea se simte la fiecare…

Bucureşteanul: Dresorul de maidanezi

Lecții pentru câini maidanezi și stăpânii lor.

Bucureșteanul: Domnul Lefter

Profesorul care a adus Resursele Umane în România.