Bucureşteanul: Volane mari

Nicoleta Sprîncenatu și viața pe troleibuz.

Nicoleta Sprîncenatu șofează troleibuze opt ore pe zi, de după prânz până aproape de miezul nopții. Face același traseu cam de 17 ori pe zi, dar nu s-a plictisit încă de străzile Berceniului pentru că mașinile mari sunt un vis împlinit.

Nicoleta, 41 de ani, a ajuns să șofeze mașini de gabarit mare după ce a renunțat la prima pasiune, voleiul. S-a apucat într-a IV-a și a continuat în liceu, când a jucat pentru Dinamo și Rapid. Părinții – mama, muncitoare la Filatura Românească, tata, meșter electronist – au fost de acord cu voleiul, dar n-au lăsat-o să se îndepărteze prea mult de ce credeau că ar trebui să facă o fată, așa că au înscris-o la specializarea confecții-tricotaje a Liceului Industrial nr. 28. Nicoleta, care ar fi vrut să devină electrician, le-a spus atunci părinților: „Merg la această meserie, dar nu o să o practic”.

După liceu, în 1991, a ajuns la Clubul Sportiv Chimia din Râmnicu Vâlcea. I-a plăcut orașul, era liniștit și frumos, dar îi era dor de agitația din Capitală. Un an mai târziu s-a transferat în echipa de volei a Regiei Autonome de Transport București. Juca ridicător, avea 1,76 metri și nu era nici pe departe cea mai înaltă din echipă. Avea un contract de angajare ca femeie de serviciu și primea salariu, dar fără să fie nevoie să lucreze, ci doar să joace. După un an a renunțat la sport pentru că începuse să o doară un șold și un picior, iar medicul i-a sugerat să renunțe. Şi-a preluat jobul în Autobaza Ferentari, unde spăla WC-uri, birouri, orice.

În 1994, a primit un post de fochist, la aceeași autobază, unde l-a cunoscut și pe viitorul ei soț, pe atunci pompier și devenit între timp șofer de autobuz. Nicoleta a început și ea să-și dorească să conducă unul dintre autobuzele pe care le vedea intrând și ieșind din autobază. N-avea carnet, dar, văzând și alte femei șofer, s-a gândit că ar putea și ea.

A început cu permisul de categorie B. În 2002, când s-a apucat de ore, soțul a strâmbat din nas. (Aveau o Dacie 1310 pe care o conducea doar el). I-a spus că șoferia nu e de femei, dar Nicoleta nici nu a vrut să audă. Instructor i-a fost un coleg de la autobază, care i-a zis că nu a întâlnit nicio elevă așa pricepută. După ce a luat examenul, a pupat permisul de plastic și i-a spus soțului că e al ei până moare.

Curând a început să tânjească după autobuze. L-a înduplecat pe soț să o lase să stea la volanul autobuzului ca să vadă cum e. S-a simțit mândră pe scaunul înalt, cu mâinile pe un volan cu diametrul de 40-45 de centimetri, privind printr-un parbriz imens. S-a hotărât să dea examen pentru permisul de troleibuze și tramvaie. Au urmat din nou certurile în cuplu, soțul a amenințat-o că divorțează. „Casa e a mea, ușa e a ta”, i-a spus într-o zi și Nicoleta i-a răspuns că nu o interesează nici casa, nici ușa, vrea doar să plece pe traseu.

„Tu nu înțelegi că mie îmi place meseria asta? Trăiesc pe volan.”

În 2006, a luat examenul de conducere pentru tramvaie și troleibuze și, la începutul lui 2007, a devenit vatman. Tramvaiul e alunecos, pe șine se depune noroi, frâna patinează, nu o poți pune în siguranță. A stat doar șapte zile pe tramvaiul 7 – și-a dat demisia din cauza unui accident cu vătămare corporală gravă, care, deși ea era nevinovată, a marcat-o. După o ședință la psihiatru și niște calmante, Nicoleta a înțeles că viața merge înainte. O lună mai târziu, a ajuns la Depoul Berceni și a primit schimbul doi pe troleibuzele 73, 74 și 77, trei linii scurte care străbat cartierul. Nicoleta își începe tura în jur de 14:00-15:00 și se întoarce la depou seara, pe la 23:00.

Este sâcâitor uneori în trafic când găsește mașini parcate ilegal, pe care cu greu le poate depăși, distanțându-se doar cei trei metri și un pic posibili, astfel încât captatoarele – tijele metalice care merg pe linie – să nu iasă din rețea. Nicoleta știe că majoritatea șoferilor nu știu regulile troleibuzului și de-asta nu înțeleg de ce se mișcă așa încet uneori. Când mai sare câte-un captator de pe linie, Nicoleta oprește, fuge în spatele mașinii, trage de frânghii și-l mută înapoi, totul în mai puțin de un minut. În rest, e simplu: accelerație, frână, volan.

Pe traseu, ascultă radio și bluesuri din anii ’90. Nu se gândește la prea multe în timp ce conduce; ochii verzi, creionați ușor cu dermatograf negru, fie evaluează traficul, fie caută în oglinda mare, din dreapta sus, unde se văd cum merg captatoarele pe linii. Aproape la fiecare sfârșit de cursă fumează câte o țigară și mai schimbă o vorbă cu vreun coleg. Se întoarce acasă cu Ford Focusul familiei, împreună cu soțul care e pe aceeași tură cu ea.

Cu timpul, s-a împăcat și el cu meseria Nicoletei și nu mai comentează. Nu au copii; au depus un dosar de adopție prin 2004-2005, dar fără succes. Acasă, Nicoletei îi place să meșterească. După ce un zugrav i-a spus că o costă 1.000 de lei să zugrăvească apartamentul de două camere de lângă stadionul Olimpia din Vitan, a cumpărat vopsea și, împreună cu soțul, au colorat pereții maroniu-cacao cu lapte, cu o tentă de roz. Se pricepe să schimbe prize, încearcă să repare și instalații sanitare. O relaxează pescuitul și, cum dă căldura, iese la pește cu prietenii.

Cel mai mare vis al Nicoletei este să conducă un autobuz; ar fi ca o promovare, fiindcă pe autobuz ești mai stăpân decât pe troleibuz. Permis are deja din 2011, când polițistul de la examen, impresionat de abilitățile ei, a întrebat-o de ce nu încearcă să învețe să conducă și tiruri. ●

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.

6 comentarii

  • Andrei Ionita ·

    Cred că eram prin ’99 când am citit despre subiectul ăsta prima oară. Apoi, rând pe rând, generații de redactori plictisiți au continuat să vorbească de femeile șofer de troleibuz.

    Din păcate pentru tine, Oana, s-au dus vremurile în care era o singură femeie șofer de troleibuz. Acum sunt mai multe. Ghinionul redactorilor.

    Dar hai să-ți dau o idee. Ce-ar fi ca viitorul tău articol să fie despre femeile mecanic de locomotivă? Hint: http://www.youtube.com/watch?v=6uHRUIv6ePY

    • Anca ·

      Eh, nu e bai. Exista in continuare cititori interesati de povestile femeilor – si barbatilor – care conduc tramvaie, autobuze samd.
      Sau, alt exemplu, soferii de taxi sunt in continuare subiect interesant de discutie, desi au fost nu stiu cate articole si emisiuni despre subiect…
      Pana la urma sunt interesanta povestile oamenilor, si meseriile astea aparent banale.

    • Sever Ioan Miu ·

      Andrei, n-a spus nimeni ca e singura femeie sofer de troleibuz. Inainte de a face ordine in viata altora, te-ai uitat daca a ta e ok?

    • Sever Ioan Miu ·

      PS: Multumesc de hint!

  • Sulfineanu Mihai ·

    Este o fata extraordinara .S-a luptat cu viata de mica , si a reusit .Merita TOT RESPECTUL !!! P.S.- O Spun pentru ca o cunosc , si stiu ce zic !

  • ioana ·

    Mi-a placut articolul- simplitatea, tenacitatea si dorinta de evolutie si schimbare a acestei doamne sunt de admirat! Mi- a placut stilul relaxat al articolului..nu conteaza cate femei conduc autobuze, pana la urma este mereu motivant sa citesti despre oameni care isi urmeaza instinctele si visele indiferent de opinia celor din jur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Câștigătorii „Viitor la purtător” 2016

Am ales cele opt proiecte câștigătoare ale ediției a treia de burse „Viitor la purtător”, organizate de DoR și…

[Corespondenţă One World Romania] Andy Glynne şi animaţia documentară

Andy Glynne e un regizor și producător de film documentar britanic, de două ori premiat BAFTA și fondatorul Documentary…

[One World Romania] Documentare interactive prin jocuri video

Jurnaliști, fotografi, videografi și dezvoltatori web dintr-o organizație din Olanda construiesc jocuri documentare…