Bucureșteanul: Buletin de Bucegi

Născut în București, dar crescut pe munte.

Andrei Panaiotu are 25 de ani, e înalt, slăbuț, cu părul șaten și vâlvoi. Locuiește în București, în Tineretului, dar muntele e a doua lui casă. Și-a dat seama printr-a XI-a că vrea să dea la Facultatea de Geologie din Universitatea București și să calce pe urme părinților, ambii geologi. „Puteam să fac și ASE-ul, să merg și la Politehnică”, spune Andrei, „dar nu voiam să stau într-un birou, m-a atras terenul”.

Terenul l-a atras pe Andrei încă dinainte să știe să meargă, pe când tatăl lui îl căra în spate prin Bucegi. Când a mai crescut, rolurile s-au împărțit clar. Părinții lui studiau rocile, Diana, sora sa mai mare, era responsabilă cu hărțile, iar el căra apa.

După ce a intrat la liceu și urca pe munte fără părinți, a început să care ceva mai important în rucsac: Cartea despre Bucegi a lui Emilian Cristea și Nicolae Dimitriu, alpiniști exploratori ai anilor ’60 care au lăsat moștenire această biblie a masivului, în care sunt descrise în detaliu văile de abrupt din Bucegi. O studia înainte și după ce parcurgea un traseu. Atunci a descoperit câte se pot face în Bucegi. Era pe-acolo aproape în fiecare weekend, explorând.

Prima tură fără părinți a făcut-o cu Diana pe Valea Seacă dintre Clăi. Era prima vale pe care-i duseseră și părinții cu ani în urmă. Văile sunt trasee nemarcate formate din stânci și bolovani cățărabili, ale căror intrări sunt bine camuflate de boscheți. De obicei văile conduc către platoul Bucegilor, de unde se ajunge repede la cabane precum Babele sau Caraiman.

Pe atunci Andrei avea la el doar o bucată de cordelină (o coardă mai subțire folosită ca scăriță sau ca undiță de rucsaci în locuri strâmte) a părinților, lungă de cinci metri și veche de vreo 20 de ani. De căști de protecție, cum poartă toată lumea astăzi, nu se punea problema. Dar știe că siguranța e mai importantă și a devenit mai responsabil după un traseu în care i-ar fi prins bine o coardă. Acum cară căști, corzi de 60 de metri, hamuri, carabe (fac legătura între ham și coardă), pioleți și colțari. Toate la plural pentru că, deseori, Andrei cară pentru mai mulți.

Andrei se agită mereu pentru prietenii lui care vor pe munte și n-au echipament, „numai să vină”. Le cară rucsacii celor care obosesc, are răbdare, așteaptă după toată lumea și explică molcom unde trebuie pus piciorul ca să ajungă să vadă lumea de la 1.800-1.900 metri. Povestește ce pereți sunt în stânga, ce pereți în dreapta și ce muchie e aia din depărtare pe care se vede o capră neagră alergând. Cară de multe ori și chitara în spate, ca seara petrecută la cabană sau la cort să fie mai frumoasă. Când merge la ture de o zi, cântă în tren la dus, o lasă în bodega Pierde Trenu’ din Bușteni și o ia la întoarcere, ca să mai cânte un pic.

A devenit pasionat de chitară și de două ori mai pasionat de Bucegi când a dat peste David Neacșu, un mare alpinist român, la Cabana Diham, care avea gașcă mare strânsă în jurul lui. Neacșu abia se întorsese din Himalaya și toată lumea îi cerea să povestească despre expediție. La un moment dat le-a spus că n-are de ce să vorbească despre Himalaya când „uite unde suntem, uite ce minunați sunt Bucegii”. A pus mâna pe chitară și a început să cânte Imnul Bucegilor. „Când Bucegii dau zvon de piatră și izvoare, oriunde-ai fi, răspunde la a lor chemare.” Andrei s-a-nmuiat deodată și un zâmbet tâmp i-a apărut pe față.

De-atunci a tot dus oameni prin toți munții, dar Bucegii rămân prima lui specializare și slăbiciune, iar cei care-l cunosc au început să se bazeze pe el. Are prieteni care pleacă fără el pe văi, iar când au dubii la ieșiri îl sună: „Să facem stânga, dreapta? Să mai urcăm?”.  Râde un pic întâi că au putut să se rătăcească „într-un loc atât de simplu”, le spune că „nu se aștepta din partea lor”, după care cere detalii. Întreabă de a câta săritoare (porțiuni de stâncă mai dificile de cățărat care cer un pic de concentrare la abordare) au trecut, dacă văd un anume bolovan mai sus sau dacă văd o potecă după bradul din spatele lor. Majoritatea oamenilor care-l sună au citit și ei sau îl au pe Cristea în rucsac. Totuși, Andrei e mai la zi și lucrurile s-au mai schimbat din anii ’60.●

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.

S-ar putea să-ți mai placă:
Elena cea bună

Elena Udrea și-a câștigat locul în politica românească prin două mijloace: imagine și loialitate față de președinte.…

[Mobilizăm excelența] Mai mult decât reciclare

Două asociații de mediu lucrează împreună pentru a forma viitorii specialiști în managementul deșeurilor și pentru a educa oamenii să vadă valoarea gunoaielor pe care le lasă în urmă. Acestea sunt 10 lucruri pe care le-am învățat în ultimele două luni la Centrul de Dezvoltare Durabilă: Din cauciucuri uzate poți face: canapele, șezlonguri, fotolii, taburete. […]

[DoR & Julius Meinl] Cadre și versuri

De când au fotografiat pentru prima oară împreună, Vali și Marta nu s-au mai despărțit. O poveste realizată împreună…