Când l-am cunoscut pe Eric

O poveste de iubire cu soare, snooker și rezolvări imposibile.

Într-o dimineață de noiembrie, alarma a sunat la nesfârșit dar Eric nu s-a mai ridicat din pat. „Să nu mă lași”, l-am auzit șoptind de sub pătură. Am insistat că o să întârzie la facultate, însă a rămas neclintit în așternuturi. L-am dezmierdat, și cu degetele petrecute prin părul lui l-am rugat să ne bem împreună cafeaua, așa cum făcuserăm în zilele noastre bune. Nu m-a băgat în seamă așa că, treptat, am devenit furioasă și am început să trag de el. Am tras cu toate puterile, mai întâi l-am ridicat, apoi l-am împins, dar se lăsa greu ca o stâncă și abia am reușit să-l urnesc. N-am izbutit mai mult decât să-l ridic în fund, pentru ca imediat apoi să se prăbușească la loc în pat. Într-un final am cedat și m-am cuibărit lângă el, mi-am tras și eu pătura peste cap și l-am luat în brațe. Ne-am petrecut restul zilei în pat, ca două pietre, sub paza și povara păturei.

Două săptămâni mai târziu, ne-am pomenit la ușă cu unchiul lui. A intrat val-vârtej în bucătărie și s-a așezat pe scaun, cu palmele împreunate pe masă. „Nu toată lumea trebuie să termine o facultate”, i-a spus lui Eric. Prietenul meu era student în anul II la Universitatea Tehnică de Construcții din București. În sufrageria noastră, în afară de o canapea roșie, îngustă, și o veioză înaltă, aveam doar o bibliotecă dezordonată. Printre rafturile cu o sumedenie de cărți, peste care atârnau planșe sau din care se scurgeau triunghiuri, rigle și compasuri, erau îndesate o puzderie de diplome. Erau toate premiile lui Eric, de la concursurile pe care le câștigase în vremea când era elev la Colegiul Național „Mihai Viteazul”. Așa că, pentru mine, cuvintele unchiului său nu aveau atunci prea mult sens.

L-am cunoscut pe Eric primăvara, spre sfârșitul facultății, la un chef. Am traversat cu prietena mea holul rece al blocului, printr-o masă de mirosuri− strecurate pe sub uși, scuturate din hainele locatarilor și amestecate cu râncezeala din pereți− apoi am urcat treptele ca o cochilie de melc până la apartamentul lui Eric. Eram încă sub hipnoza scărilor când ne-a deschis ușa îmbrăcat într-un pulover roșu, dezlânat, care mi-a înțepat ochii. Avea o figură senină, obraji rotunzi, ochii verde-crud și o gură ca un arc de pod. La statură semăna cu bunicul meu, în fața căruia, copilă fiind, mă ridicam pe vârfuri ca să-i pot săruta obrazul, așa cum urcasem acum până-n vârful unor scări imposibile ca să ajung la ușă. „Dă-i omului apă când îi e sete și o să spună că i-ai dat miere”, a zis Eric și ne-a oferit de băut.

Din mijlocul sufrageriei, pe care nu bănuiam atunci că va deveni a noastră, m-a privit toată seara cu insistență, de parcă ar fi fost un lucru firesc. Eric vorbea calculat și fuma tacticos dintr-o țigară slim, care contrasta cu palmele lui late și corpul viguros. Îi plăcea să asculte și, din când în când, mai aducea discuția la snooker și la Ronnie O’Sullivan, copilul teribil al sportului, campionul, nebunul și alergătorul. Cu viteza unei rachete, Ronnie propulsa bilele una câte una în buzunarele mesei de joc, câștiga titlul mondial, apoi tot ca o rachetă fără combustibil se prăbușea înapoi în hăul propriei minți. Nu îl știam pe Ronnie „Racheta” O’Sullivan, însă, din centrul camerei unde stătea pe parchet cu picioarele încrucișate sub el, Eric, cu trupul lui masiv însoțit de gesturi rapide și tăioase, părea ca un vârf de stâncă de care nu știam dacă să mă proptesc sau să fug.

După trei luni, la jumătatea verii, ne-am mutat împreună în Soare, apartamentul lui din strada Popa Soare. Aveam două camere și mobilă puțină iar parchetul dezvelit ne trosnea sub picioare într-un păcănit înfundat care mă liniștea. De la ceaiul de valeriană pe care l-am adus cu mine, bucătăria a căpătat curând un iz greoi, care trecea pentru scurtă vreme doar atunci când Eric gătea mâncare asiatică. Dormitorul era, însă, cea mai parfumată încăpere, unde la pervaz aveam trei ghivece mici de mușcate, pe care eu nu le-am udat niciodată; am uitat de ele de îndată ce le-am văzut, însă Eric continua să-mi aducă un buchet de floarea soarelui o dată la câteva zile. Diminețile, el se trezea primul și pregătea cafeaua pentru amândoi în timp ce eu rămâneam în pat, sigură de faptul că aveam să fiu răsfățată dacă mai aștept puțin.

Nu mi-am cunoscut vecinii, în schimb cred că ei ne-au auzit deseori pe noi, fiindcă nu închideam niciodată ferestrele. Dormeam fără griji pe pieptul lui Eric, iar ceaiul de valeriană a rămas neatins în bucătărie, unde mirosul lui înțepător te năucea de câte ori deschideai dulapul. Când a început să intre răcoarea toamnei pe geamurile larg deschise, nu ne-am dat seama, pentru că dormeam îmbrățișați. Încă se mai găsea înghețată în parcul de lângă casă, iar asta ne întreținea iluzia că vara nu s-a sfârșit. „It’s a permanent error”, mi-a spus într-o zi, și apoi a trântit capacul laptopului. Mi-a luat capul în palme, ca pe un bol de fructe, și m-a sărutat apăsat până mi s-a înroșit gura de iubire ca zmeura din grădina copilăriei mele. „Te iubesc”, mi-a zis, „să nu mă lași”.

Însă curând somnul nostru tihnit s-a spulberat, parcă odată ce ne-am dat în sfârșit seama că afară e toamnă și în dormitor s-a făcut rece. O neliniște a pus stăpânire pe Eric, care se trezea în miezul nopții și rămânea până la răsărit cu laptopul în brațe, în timp ce eu dormeam lângă el un somn de veghe. Dimineața nu mai pregătea cafeaua, se ridica tot mai greu din pat și a început să meargă la cursuri din ce în ce mai rar, de unde se întorcea acasă devreme. Din spatele ferestrei, privea spre stradă cu nostalgia unui călător, cufundat într-o tăcere pe care nu i-o cunoșteam iar parchetul, care nu mai trosnea sub forfota casei, amuțise și el. Eric nu avea stare să ieșim pe nicăieri așa că după serviciu veneam direct acasă. „De ce nu mai mergi la facultate?”, l-am întrebat, însă a scuturat din cap și n-a reușit să spună nimic. Am închis ferestrele, ne-am tras pătura peste noi, și am rămas unul lângă altul în liniște.

De la o zi la următoarea, universul nostru s-a făcut tot mai mic și în el au încăput tot mai puțini oameni, mai puține întâmplări și cuvinte. Am început să ne evităm prietenii, pentru care inventam scuze să nu mergem în oraș sau să-i chemăm la noi. De câte ori zbârnâiau telefoanele tresăream, mă grăbeam să resping apelul iar Eric se învârtea nervos prin cameră, de parcă ceva nevăzut nu-i dădea pace. Făceam cumpărăturile online, achitam plățile de pe calculator iar mâncarea ne era livrată acasă; treptat, aproape că puteam să ne dirijăm întreaga viață dintre patru pereți, fără să pășim dincolo de pragul ușii. Zilele noastre au devenit toate aceleași, tăcute și singure, între ziduri impenetrabile pe care nici nu știu când le-am ridicat. Din noiembrie Eric nu s-a mai dus deloc la facultate și a refuzat cu îndârjire să mai iasă din casă.

După vizita unchiului, o vreme nu a mai trecut nimeni pe la noi. Abia în toiul iernii au venit câțiva din colegii lui Eric de liceu, care studiau în străinătate. Atunci l-am văzut pentru ultima dată cu poftă de viață, în haine proaspete și cu părul pieptănat. I-a întâmpinat cu vești despre Ronnie O’Sullivan, care tocmai câștigase turneul de snooker de la Masters, într-un meci fabulos cu Ding. Ce țăcănit, în 2005 a jucat împotriva lui Mark King cu prosopul pe față! Ciocnea paharul de vin, povestea și își asculta prietenii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am rămas mai mult tăcută și într-un moment de răgaz am ieșit afară cu Silvia, fosta lui colegă, la o țigară. Am izbutit pe fugă și cu teama de a nu fi întrerupte, să-i spun că mă îngrijorează ce se întâmplă. „Așa e Eric, e trist de când îl știu”, mi-a zis ea.

Totuși, eu îl cunoscusem pe Eric și altfel decât trist. Însă acum se topea sub ochii mei, deznădăjduit și supt într-un vârtej sufletesc care-l înșelase că timpul ar putea încremeni în casă. „Ce o să le spun colegilor?” mă întreba de câte ori insistam să meargă la doctor. Dacă am fi rezistat suficient în casă, poate că n-ar mai fi fost nevoie să le spunem nimic. „Le spui colegilor că ai fost bolnav”, îi răspundeam eu, însă timpul din casă stătuse pe loc, în vreme ce afară, dincolo de pragul ușii, zilele lui erau duse fără niciun rost. De la ultima ieșire, Viorela, colega lui, mai absolvise câteva examene și George, colegul lui, se angajase la un birou de arhitectură; Silvia intrase la facultate în Germania iar Bobi turnase între timp un scurtmetraj. „Nu sunt nebun”, răspundea mereu și apoi trântea ușa de la sufragerie care rămânea închisă pentru restul nopții.

Ronnie O’Sullivan aleargă și, atunci când o face, i se scurg prin picioare toate fricile și neajunsurile unui campion mondial veșnic nemulțumit de el însuși. Eric îl urmărea cu înfrigurare în meciurile de snooker și obișnuiam să speculăm împreună despre starea lui. Uneori părea abătut, alteori te-ai fi jurat că e hiperactiv, însă de fapt el era totdeauna doar „Racheta”, care lovea bilele tare și fără greș. Ronnie juca și, în restul timpului, alerga cât îl țineau picioarele. Mintea lui ‒ care era totodată și calmul dinainte și furtuna de apoi, care se adâncea pe rând în depresie și apoi în manie ‒ parcă n-avea vreme să-l ajungă din urmă. Însă Eric nu era un campion și nici un geniu, nu credea că are ceva ieșit din comun de oferit lumii, Viorelei și lui George, Silviei, lui Bobi și tuturor celorlalți de afară, care-și bătătoreau calea spre propriile culmi. El nu era Ronnie și nu își putea ierta depresia.

În beci, sticlele de vin au început să dispară una câte una‒ „ca să prind curaj”, spunea el ‒ și o dorință de neînchipuit i-a încolțit în minte. Iubitul meu cu chip solar, care odinioară zâmbea de câte ori ni se întretăiau privirile, care râdea cu poftă și îi plăcea să intre în vorbă cu necunoscuții de pe stradă, nu mai voia să trăiască. Eu, la rândul meu, eram istovită, îmi simțeam corpul sleit, mâncam în silă și dormeam puțin și prost, câteva ore după răsărit. Aproape fiecare noapte o petreceam în certuri cu Eric, după uși din spatele cărora ba șopteam cu drag, ba țipam cu disperare, îl imploram să meargă la doctor, apoi amenințam că-l părăsesc. Vara se terminase demult și fericirea noastră părea atât de departe încât ne și îndoiam că a fost vreodată. Decizia lui Eric, de a renunța la el și la noi, îmi părea tot atât de imposibilă precum hotărârea de a-l lăsa.

Când iubitul meu mi-a luat capul în palme și mi-a cerut să nu-l las, dragostea mea pentru el ne inundase casa într-atât încât îmi îmbibase sufletul în pereți. N-aș fi plecat din Soare decât dacă cineva ar fi dărâmat blocul și pe noi odată cu el. Zilele noastre au devenit nopți iar nopțile zile, Eric se culca dimineața și se trezea noaptea iar Soarele se preschimbase într-un câmp de război. Am început să alergăm unul după altul prin casă și, parchetul, care până odinioară trosnea liniștitor, acum bubuia sub povara pașilor grei, care făceau un zig-zag din dormitor în sufragerie, apoi în bucătărie și prin hol, iar la urmă în baie. Ușile se izbeau de pereți și se trânteau închise, iar eu ba trăgeam, ba împingeam, și el când smucea, când se proptea. Liniștea pe care nu i-o cunoșteam se prefăcuse într-un vacarm.

Într-o după-amiază, am pierdut trenul spre Timișoara care mă ducea pe mine și pe Vlad, colegul meu de serviciu, în delegație. Afară ningea, era un frig de îți amoțeau mâinile prin mănuși iar orașul era blocat; aveam de așteptat încă patru ore până la următorul tren. Am propus să mergem la mine acasă, care stăteam cel mai aproape de gară. „Ştii că n-am voie, nu?”, m-a întrebat Vlad. Avea dreptate, dar eu eram disperată. „Îi spunem doar că ești colegul meu”, am insistat, deși Eric știa că la serviciu lucram cu medici psihiatri. L-am împovărat pe Vlad cu ultima mea speranță iar nădejdea că l-ar putea convinge pe Eric să ceară ajutor, apăsa pe umerii lui la fel de greu ca suferința pe care noi o înduram.

Am intrat în casă, unde era liniște iar ușa de la dormitor închisă, și Eric niciunde la vedere. Am mers cu Vlad în bucătărie și am început să cercetăm frigiderul, dulapurile și toate lăzile cu legume, după ceva de mâncare. „Scârțâie zăpada sub tălpi?” am auzit deodată din spatele meu. M-am întors și l-am văzut pe Eric rezemat de pragul ușii, îmbrăcat în trening și cu tricoul lui verde, preferatul de peste vară, cu urme de așternut pe față, ochii limpezi și o figură blândă, care m-a făcut să răsuflu ușurată. L-am cuprins de brâu, veselă că era treaz și că venise la noi, în loc să se ascundă prin pături. „Da”, i-am răspuns bucuroasă, „scârțâie sub bocanci de-ți lasă gura apă”. Eric era în sfârșit acolo, cu noi, treaz, în picioare, coborâse din pat și mânat de curiozitate intrase să vadă cine era străinul din bucătăria noastră.

L-am prezentat pe Vlad, apoi am aruncat niște legume în tigaie și i-am lăsat pe ei să vorbească. Aveam emoții, o speranță crescută peste noapte și tot atâtea temeri că în orice clipă Eric și-ar putea da seama că i-am adus psihiatrul acasă. Dar tot la fel de bine ar fi putut să nu iasă din dormitor sau să plece de lângă noi și, totuși, iată-ne pe toți trei împreună, în bucătărie, unde povesteam și legumele sfârâiau în tigaie. Nu-mi mai era teamă că nu știam dacă au trecut zece sau o sută de minute și nu m-am speriat că legumele nu se mai coceau odată. Eric era cu noi, aveam prima noastră victorie și timpul din Soare, în sfârșit, înmărmurise în favoarea noastră.

Ronnie O’Sullivan aleargă în fiecare zi și atunci când o face nu este ca să fugă de el însuși sau departe de restul oamenilor, ci dimpotrivă. Aleargă înspre el, într-acolo unde știe că echilibrul, sănătatea și liniștea vor face lumea lui și cea de afară mai puțin copleșitoare. A înțeles că fricile, durerea și neputința au nevoie de timp pentru a se vindeca iar pentru asta timpul e musai să curgă. Atunci când timpul stă pe loc, așa cum se întâmpla în Soare, răul băltește; Ronnie are nevoie să fugă pentru că altminteri, dacă ar sta, boala l-ar învinge. Din bucătăria în care timpul bătea pasul pe loc, am auzit ușa de la intrare trântită. Am tresărit și nici nu știu cum am ajuns în hol, unde scările blocului duduiau sub pași alergători. Eric nu mai era de găsit nicăieri în casă și geaca lui de iarnă era la locul ei obișnuit, în cuier. O liniște pe care o cunoșteam, tăcută și singură, m-a învelit ca o pătură; iubitul meu fugise în zăpadă, în tricou.

Nu toată lumea trebuie să termine o facultate, însă pentru mine cuvintele unchiului său n-au avut prea mult sens la timpul lor. Eric era student în al doilea an la o facultate unde toți știam că se intră greu și se învață pe brânci. Iubitul meu vrea și putea să termine facultatea, dar asemenea lui Ronnie „Racheta” O’Sullivan, în călătoria lui cosmică a rămas fără combustibil. Eric se simțea paralizat de neputința lui de a-și cuceri depresia. Facultatea era cel mai puțin important lucru, dar până vreunul din noi s-a dezmeticit, racheta se prăbușea cu o viteză uluitoare. Undeva pe drum fiecare din noi hotărâse cu aceeași determinare să facă opusul celuilalt; amândoi trăgeam cu putere, iar tensiunea care umplea spațiul dintre noi, stătea să plesnească.

În ziua în care aniversam împreună un an, mi-am luat buchetul de floarea soarelui am făcut bagajele și m-am întors în casa părinților. Eric stătea între așternuturi, cu spatele sprijinit de tăblia patului și plângea. Înainte să plec, i-am privit fața umedă, capul lăsat în jos și lacrimile care-i curgeau șiroaie, însă n-am găsit nimic înlăuntrul meu care să-mi dea forță să mai rămân o zi. Când am intrat în vechiul meu dormitor de acasă, am respirat adânc și, în sfârșit, am simțit cum plămânii mei cuprind tot aerul. În mintea mea, zgomotele – certurile, ușile, sticlele goale – s-au topit într-o liniște ca după furtună. M-am întors la serviciu, mai odihnită și mai vie, cu o poftă de viață pe care nu aș fi putut să o explic. Am început să mă întâlnesc frenetic cu prietenii, să ies din casă și să nu stau o clipă locului. Câteva săptămâni mai târziu, chipul lui îmi revenea cu trăsături vagi și totul părea că s-a petrecut cândva demult, într-un alt timp și spațiu.

Au trecut zece ani de atunci și, în mod ciudat, acum pot să invoc cele mai mici amănunte: căușul palmei, ridurile din coada ochiului, până și dinții din față. Eric a rămas în amintirile mele o senzație, la fel de puternică și imaterială ca organismul rece și nevăzut al blocului, pe care puteai să-l miroși, dar nu să-l atingi, și să-l simți, fără să-l vezi. El este întruchiparea unei bucurii pe care o resimt de câte ori mă gândesc la el, a unui sentiment de apartenență la Soare, și a unei rupturi iremediabile când fiecare din noi a luat hotărârea să facă opusul celuilalt. Mireasma florilor impregnate cu parfumul greoi și înțepător al ceaiului de valeriană reapare uneori de nicăieri. Se întâmplă să fiu singură, în tramvai sau pe stradă, și să-mi amintească de vremea când l-am cunoscut pe Eric, când nopțile mele se scurgeau cu repeziciune iar diminețile erau leneșe, într-un păcănit înfundat care mă liniștea.

8 comentarii

  • Daniela ·

    Si Eric? Ce s-a intamplat cu el?

    • Patricia ·

      Daniela, am cântărit mult cum să spun povestea lui Eric. Din păcate, nu pot să-ţi ofer alt final decât cel pe care l-am scris, însă cred că el cuprinde substanţa a ceea ce putem învăţa de la Eric. Mulţumesc că ai venit şi tu în Soare!:)

  • Cantoreanu Sorin Iulian ·

    Felicitari Patricia ! Asa cum pasarea Pheonix renaste din propria-i cenusa, asa si noi … Diferenta o fac cei din jurul nostru.
    Mi-a placut.
    Intamplarea face ca am cunostinta si de lumea snookerului, asa ca, nu mi s-a parut fortata comparatia cu Ronnie.
    Mi-a umplut inima de dorul prietenului meu cel mai bun, care, la doar 44 de ani ne paresea. Amandurora ne placea in egala masura sa pierdem noptile urmarind pe „Racheta” si pe „The magician” si pe „The wizard of Wishaw” si pe „The Genteleman’ …. pe toti cei care ne-au facut viata mai frumoasa si ne-au cultivat dorinta de a merge mai departe, indeferent ce.
    Insasi viata e o partida de snooker. Nu trebuie sa ne batem joc de ea, ci, s-o traim.
    Mi-a placut.
    Luv ya !
    RESPECT !!!

    • Patricia ·

      Sorin, îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Îmi pare rău că ai pierdut un om atât de drag. Am o carte pe noptieră pe care aş vrea să o recomand tuturor din inimă. Se numeşte „Demonul amiezii” şi e scrisă de Andrew Solomon, un om cu o sensibilitate deosebită. M-a ajutat, am înţeles mult despre depresie din poveştile lui, e temeinic documentată şi scrisă foarte uman. Vă îmbrăţişez!

  • Carina ·

    Pur si simplu wow

  • Oana Constantin ·

    Mi-a plăcut foarte mult, Patricia. Felicitări.
    Personal, mi-am imaginat un destin bun al lui Eric după ce-am citit povestea. Sper că așa a fost. Sper, de asemenea, ca Eric să citească asta.

  • Alexandra Ț. ·

    Sensibil text. În mintea mea, povestea se conturează sub forma unui film avangardist. Oamenii, locurile, gândurile… Toate deopotrivă descrise într-un mod aparte. Mulțumesc pentru faptul că ai scris o astfel de istorisire!

  • Paula ·

    Felicitări, Patricia, pentru stilul scriitoricesc.

    Cat despre poveste (și comentariile tale)… Cred ca documentația ta despre depresie trebuia făcută în perioada în care se desfășura povestea de iubire cu Eric. Și mai puțin din povesti proprii și mai mult din surse medicale. Dacă înțelegeai depresia atunci, erai o persoana cu adevărat puternica, și iubirea era mai puțin egoista, nu ai fi plecat. Niciodată.

    Plecarea ta e de iertat pentru ca nu ai știut. Neimplicarea totala în nevoile lui nu e de iertat însă decât dacă recunoaștem ca iubirea a fost mai mult de tine, decât de el.
    Tu, ca jumătate rațională a poveștii, consider ca porți cea mai mare parte de responsabilitate pentru destinul lui Eric.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Nathalie

Andrei Ţărnea povestește despre cea care i-a scăpat.

Din spatele cortinei roz

Am trăit ani de zile ascunzându-mi identitatea sexuală, de teama intoleranței celor din jur. Apoi am evadat.

Conflictul mocnit cu menajera

Scurtă radiografie a idealismului din Piață.