„Când vom muri nici nu a avea cine ne săpa groapa”

Cum se vede Republica Moldova pe timp de alegeri de pe ulițele unui sat părăsit.

Acest material a fost realizat și publicat în colaborare cu Oameni și Kilometri.

La sfârșitul lui ianuarie, când am încercat prima oară să ne ducem în Zviozdocica, ploua în plină iarnă. Ploua și îngheța. Mai era o lună până la alegerile parlamentare, și în orașele din Republica Moldova deja începuse forfota. Candidații priveau țanțoș de pe panourile publicitare, susținătorii lor împărțeau gazete și pliante, iar oamenii se întreceau în postări pe Facebook.

Ne întrebam însă, cum o fi în Zviozdocica, un sat din raionul Căușeni, la circa 70 de kilometri de Chișinău și doar trei de frontiera cu Ucraina. Un sat în care, din ce auzisem, nu stă mai nimeni, nici zece oameni. Dar niciun taximetrist din Căușeni nu voia să pornească spre sat. Unii nici nu știau unde se află.

A doua oară, 10 zile mai târziu, zăpada se topise. Cei 38 de kilometri de la Căușeni spre sat i-am făcut pe drumuri noroioase, iar șoferul de taxi înjura mult. Înjura muncitorul cu autospeciala care curăța drumul și mișca pietrișul („Unde na*ui este capul aceluia care l-a trimis pe ăsta cu grederul să împrăștie mai tare glodul?”), înjura administrația locală. Parlamentul. Președintele. Și chiar America. Niciun semn nu indica traseul spre sat. Nicio placă cu săgeată sau kilometri rămași, așa că ne-am lăsat pe mâna lui. Nici el nu știa exact unde e, dar dibuia. Când am ajuns în apropiere, a oprit o mașină de pe banda opusă și a întrebat celălalt șofer. Acesta i-a făcut câteva semne, așa că ne-am întors cam 100 de metri înapoi și am cotit la dreapta.

Era un drum de țară pe care păreau să mai fi mers mașini, dar șanțurile formate după topirea zăpezii erau mult prea adânci pentru o Dacia. A refuzat să continue. Nu ne puteam întoarce în Chișinău fără să vedem satul, așa că, împreună cu fotograful, am decis să mergem mai departe pe jos. Îl identificasem în Recensământul din 2014. Avea înscriși 16 oameni și mi se păruse interesantă denumirea simbolică de proveniență rusă, care în română înseamnă „steluța” și are mai multe semnificații: nume de animal, simbol al Uniunii Sovietice și al Partidului Socialiștilor din Republica Moldova. Totodată, pe hartă, cătunul pare rupt de lume, la distanță de localitățile vecine, dar aproape de Ucraina.

Voiam să vedem cum e să trăiești la un capăt de țară. Cum e să ai toți sătenii drept vecini și să-i cunoști ca pe membrii familiei tale. Dar, mai ales, cum ajung la ei produsele, informația și campania electorală.

Aveam încă semnal și Google Maps ne arăta că mai sunt vreo trei kilometri. Încălțămintea se adâncea tot mai mult în noroi, iar mersul devenea din ce în ce mai anevoios. Un traseu parcă fără sfârșit se întindea în fața noastră, iar pe de-o parte și alta câmpuri pustii cu porțiuni de grâu înverzit. În depărtare se observau stâlpii scurți și albi de la frontiera cu Ucraina. În rest, liniște – o liniște adâncă, spartă uneori de șuierăturile vântului sau de urlete de animale, stinse în văzduh, foșnete ciudate și țiuituri scurte. Cu toate acestea, trecusem de porțiunea noroioasă și drumul era din ce în ce mai bun, mai drept și mai uscat. Eram pe la jumătate, dar nu se vedea încă nicio casă. După alte câteva sute de metri, am auzit lătratul câinilor. După o cotitură au început să se vadă casele înșiruite într-o linie relativ dreaptă, iar vizavi de ele o fântână neîngrijită și un teren gol. Totul părea ca după război. Gardurile de lemn nevopsite, pe alocuri rupte, casele chircite și curțile delăsate. La intrare, niciun semn care să indice denumirea satului.

Am mai făcut câțiva pași, când am observat trei câini alergând spre noi. Au adoptat o poziție de atac, au început să latre, să mârâie și să-și arate colții. Făceam câte un pas înapoi, ei câte doi înainte. Nu știam cum să reacționăm, iar telefoanele erau fără semnal. Am încercat să strigăm după cineva, dar nimeni nu a ieșit. Am continuat să dăm înapoi până după cotitură. Abia atunci s-au oprit din înaintat, dar au continuat să latre. Am făcut cale întoarsă spre drumul central. Trecuse deja de ora patru după amiază și nu ne-am mai continuat drumul spre sat.

Zviozdocica chiar era greu de atins, însă ne-am încăpățânat.

Moș Petea se consideră „primarul satului”, pentru merge să plătească cheltuieli și să cumpere pâini din comuna apropiată.

Mai erau patru zile până la alegeri, dar pentru moș Petea evenimentul nu are mare însemnătate. Își începe ziua ca de obicei: dă o bucată de pâine la câine, fân la cal și porumb la găini. Apoi se retrage în casă. Are 76 de ani și este cel mai bătrân locuitor din Zviozdocica. Poartă un sacou în carouri și o pereche murdară de pantaloni bej. Pe cap are îndesată o căciulă neagră, pe care nu și-o scoate nici atunci când intră în interior. E frig. Zice că n-a mai făcut focul de două zile. Economisește lemne.

Se consideră „primarul satului”, pentru că datorită iepei sale Stela și a căruței din curte reușește să parcurgă cei șapte kilometri până în satul vecin, Ucrainca. Pe lângă faptul că acolo primește pensia și achită serviciile comunale, mai cumpără vreo 30 de pâini, dar și alte mărunțișuri pentru camarazii săi pensionari, care nu ies uneori cu lunile din cătun.

Bătrânul cu mustață încărunțită spune că nu este de prin părțile locului, dar trăiește aici de jumătate de secol. S-a născut în Copanca, un sat la 60 de kilometri distanță. „Atunci când satul nostru a fost inundat, soția m-a chemat în Ucrainca de unde este originară, apoi a zis să ne facem casă aici, că sunt oameni buni, kațapi (termen atribuit în unele zone ale Ucrainei și Moldovei pentru staroveri, creștini de rit vechi)”, povestește moș Petea într-o română stâlcită. „Eu n-am vrut. Dar socrul m-a convins.”

Toată viața a fost tractorist în colhoz și a fost nevoit să meargă câte cinci kilometri pe jos până la locul de muncă. În urmă cu trei ani, soția lui a murit de cancer și de atunci locuiește singur. Are și trei copii, însă toți s-au depărtat de Zviozdocica. „O fată locuiește în Bender. Băiatul în Ucraina, iar cea mai mică e dincolo de Moscova”.

„Tot este. Numai ce nu am”, spune Moș Petea despre înghesuiala din casă. „Doar o femeie gospodină, iaca asta îmi trebuie. În Ucrainca se lichesc de mine. Eu nu vreau.”

Casa lui este dezordonată, de parcă nimeni nu ar mai fi călcat pe-acolo de luni bune. Antreul spațios de la intrare este plin până la refuz. Pe o masă stau alandala mai multe borcane, un ceainic, o cană de metal și niște crenguțe de măcieș. Pe patul de vizavi, un teanc de haine, un pachet cu jucării de pluș, o torbă cu pâini, dar și o sacoșă cu mere.

Una dintre ușile din antreu duce în camera bătrânului, unde pe mijlocul podului se leagănă o lentă cu lipici, pe care stau nemișcate mai multe muște, prinse încă de vara trecută. Moș Petea conectează televizorul, ale cărui canale nu se mai obosește să le memoreze. Le știe doar după butoanele de la telecomandă: „1,2,3…”.

Pe masa din fața televizorului veghează o icoană. Tot aici mai sunt împrăștiate câteva căni, pachețele de ceai folosite și o sacoșă cu unt. Moș Petea se sfiește să-și bea ceaiul de față cu noi, și ne propune să ne arate locuința. Restul odăilor nu sunt mai aerisite, toate fiind bucșite cu obiecte de mobilier și lucruri inutile. „Tot este. Numai ce nu am”, spune el. „Doar o femeie gospodină, iaca asta îmi trebuie. În Ucrainca se lichesc de mine. Eu nu vreau. Deam de trei ani trăiesc singur. Eu acolo nu mă duc niciodată. M-am deprins aici”.

Iese afară. Câinele începe să ne latre.

„Iaca când eu mă duc de acasă el e stăpân. Îi zic: Drujoc, să nu dai drumu’ la nimeni și el mă ascultă.” Ulterior, îl îndeamnă pe cățel să intre în cușca cilindrică, improvizată dintr-un bac de metal ruginit. Se îndreaptă spre un șopron în care stau la fel de dezordonate mai multe instrumente de lucru. Deschide o ușă verzuie și o salută pe iapă. Animalul vânjos și mare își întoarce capul de la ieslea cu fân și ne privește ursuz.

După ce ne arată ce bogății mai păstrează prin șopron, moș Petea se duce în vizită la mătușa Galina, care locuiește la câteva case distanță. Pe drumul de țară, care unește locuințele sătenilor, dar și cele câteva case în paragină, nu este zare de om. Doar câteva dintre moțatele bătrânului ciugulesc pe toloaca de lângă casă.

Mătușa Galina nu e interesată de alegeri. Zice că e cetățeana Ucrainei și nu va vota în Moldova, dar nici în Ucraina nu va vota, pentru că trăiește aici.

Potrivit mătușii Galina, o femeie zbârcită, îmbrobodită cu două batiste și îmbrăcată într-o vestă groasă, satul Zviozdocica s-ar fi format în anul 1700. Denumirea localității își are originile din vremea când în acea regiune locuia o cneaghină. „Ea avea un cal frumos. Aici totul în împrejurimi era extrem de frumos, iar calul acela avea o steluță în frunte. De aici se trage denumirea satului. Așa mi-au povestit bunicii. Nu are nicio legătură cu Uniunea Sovietică.” În copilăria ei, satul avea vreo 700 de oameni, dar erau și atunci „vremuri grele”, povestește femeia în limba rusă.

Localnicii își amintesc că perioada de înflorire a satului a fost în Uniunea Sovietică. „Atunci toți aveau de lucru. În sat era casa de cultură, film, poștă, magazin, grădiniță, chiar și școală până în clasa a patra. După aceea ne ducem până în clasa a zecea într-un sat alăturat din Ucraina, numit Lesnoe, la doi kilometri distanță”, spune, tot în rusește, Valentina, o altă femeie originară din sat care acum locuiește în Chișinău, dar vine periodic la casa părintească.

După anii ’80, cătunul a început să se stingă. Tinerii s-au dus la studii și la muncă în regiunile apropiate și au rămas acolo. După destrămarea Uniunii Sovietice, toate instituțiile au fost distruse, chiar și magazinul, la care ultima dată a lucrat soția lui moș Petea, Stepanida. Tot în acea perioadă, oamenii au rămas fără locurile de muncă din colhozuri, iar drumul de acces în sat a început să fie tot mai greu de parcurs.

Potrivit primarului Ion Crivoi, „drumul nu s-o făcut mult timp. A fost colhoz și nu și-a bătut nimeni capul. Dacă era drum în satul acela atunci el nu se pierdea. Porțiunea aceea făcută de drum eu am început-o și iaca cu chiu, cu vai o vom scoate la capăt”.

Deși majoritatea celor plecați nu au mai revenit cu traiul în sat, mătușa Galina spune că la bătrânețe a preferat să se întoarcă acolo, unde e liniște și aer curat. Zice că a lucrat mult în Odesa. De acolo primește și pensie. Acolo are și apartament, dar i l-a dat fiicei. În schimb, fiica mai vine uneori și o aprovizionează cu cele necesare.

„Noi aici abia supraviețuim. Nimeni nu vine să ne ajute. Să ne întrebe dacă ne trebuie o bucățică de pâine. Totuși, aici locuiesc oameni vii. Noroc de acest om că ne mai cumpără pâine, chibrituri și alte mărunțișuri”, spune arătând cu degetul spre moș Petea.

„Înainte aducea”, spune bătrânul.

„Când aducea. 15 ani în urmă”, se înfurie mătușa Galina. „În Italia chiar dacă sunt două case vine mașina și le aduce produse în fiecare zi. Noi aici, datorită lui mai rezistăm, că politicienii nu se gândesc la noi. Plahotniuc a furat un miliard.”

„De unde știi?”, întreabă moș Petea.

„Am văzut la televizor, chiar dacă nu tare multe canale am. Dacă câștigă socialiștii va fi Maidan ca în Ucraina”, este convinsă mătușa Galina. „Eu mă uit mai mult la programe rusești. Nu mă uit la politică. Nu mă uit la filme. Cred că îs fantastice. Iaca era un film bun, Sultan maevo serdțe”. (Din rusă: Sultanul inimii mele).

Moș Petea confirmă și izbucnesc ambii în râs ca niște adolescenți. Mătușa Galina nu se arată interesată de campania electorală, în care socialiștii de la putere ai președintelui Igon Dodon și democrații conduși de oligarhul Vladimir Plahotniuc, care deține majoritatea mediei tradiționale, se luptă cu coaliția pro-europeană ACUM, condusă de fostul ministru al Educației Maia Sandu. Mătușa Galina zice însă că e cetățeana Ucrainei și nu va vota aici, dar nici în Ucraina nu va vota, pentru că trăiește aici.

„Ucraina era înainte cea mai bogată țară din zonă, acum a rămas cea mai săracă. Au fost multe scumpiri. Este strașnic. Nu se știe ce va fi și în Moldova, dar Ucraina e mai săracă. La noi în Ucraina vor fi alegeri în martie și poate ceva se va schimba”, spune femeia, preocupată mai mult de viitorul țării vecine, acolo unde, pe lângă fiică și nepot, se află și cele două surori ale ei care-o mai vizitează ocazional.

Pe scaunul de lângă gardul nevopsit al femeii, o pisică își linge blana de zor. Câteva raze de soare cad peste puful ei negru. Moș Petea și mătușa Galina își iau rămas bun și femeia se întoarce în curte. Noi revenim pe drumul central și ne îndreptăm la pas spre centrul satului.

Zviozdocica e un sat la 70 de km de Chișinău și la trei de frontiera cu Ucraina, în care au mai rămas 9 locuitori, dintre care cinci sunt pensionari.

Pe drum, moș Petea se întâlnește cu moș Tolea, un alt bătrân dezblehuiat și oleacă aghesmuit, care refuză să ne ia în seamă. Moș Tolea nu este originar din localitate. S-a aciuat în ultima vreme în sat după ce soția sa născută în Zviozdocica l-a părăsit, spun mai mulți locuitori ai cătunului. Are în mână câteva gazete și pliante în limba rusă ale Partidului Democrat al lui Plahotniuc. Le împarte cu Moș Petea. Zice că se duce să-i dea și Galinei. Moș Petea însă ne șoptește că mai degrabă se duce după vin.

Pe de-o parte a drumului sunt case vechi și ruine, iar pe cealaltă un râu plin de stuh. Centrul satului este marcat prin pereții dezgoliți ai fostei Case de Cultură, unde acum câțiva zeci de ani era și poșta. Vizavi se află o răstignire și un monument al eroilor celui de-al Doilea Război Mondial. Monumentul ilustrează un tânăr așezat pe un genunchi cu o pușcă în mână și o coroană de flori alături. Mai jos, pe o plăcuța neagră sunt trecute în chirilică patru nume despre care oamenii nu mai știu nimic. Spun că de 9 mai, Ziua Victoriei, vine în fiecare an primarul comunei. Îi felicită și le organizează o masă de sărbătoare, cu vin și mâncare.

Nici acum în sat nu lipsește atmosfera de sărbătoare. Niște ciobani au dat muzica la maxim și ritmurile de manele se aud în tot cătunul. „Ei lucrează aici în gospodăria unor foști băștinași, care s-au mutat într-un sat alăturat, dar nu prea comunică cu ceilalți locuitori”, spune moș Petea. Au în curtea lor vreo sută de capre, iar pe lângă casa unde stau e dificil să treci neînsoțit, pentru că de fiecare dată te întâmpină o triadă de ciobănești germani.

Valentina nu știe pe cine să voteze: „Democrații parcă sunt bravo, vor să ridice pensiile sau doar ne ung ochii. Pe Maia Sandu nu o votez. Ea va sta în America, dar aici va conduce altcineva.”

Nu departe de ciobani și de centrul satului, pe aceeași stradă fără nume, locuiește Valentina – o femeie trecută de 60 de ani, acoperită cu un halat pufos, oranj, pus peste rochie și îmbrobodită cu un batic negru. Se porăiește în jurul a două ligheane cu vase murdare, înmuiate în apă. Au rămas de la praznicul de nouă zile făcut pentru pomenirea soțului său, care a murit de cancer la vârsta de 67 de ani. Fotografia lui este aranjată pe o comodă din camera alăturată, lângă care femeia a pus câteva lumânări, un pahar de vin și o farfurioară cu bomboane. Tot alături sunt împrăștiate mai multe creme și loțiuni pentru corp.

Femeia se simte singură și ca să-și mai potolească necazul ține televizorul conectat întreaga zi. „Nu mă uit la el, e doar ca sunet de fundal”, spune Valentina, și ea vorbitoare de limba rusă. Soțul ei se născuse în Zviozdocica, dar ea e originară din Ucraina. S-au cunoscut la școala de peste graniță.

Mută ligheanul cu vase lângă un lavoar improvizat. „Multe farfurii s-au adunat. La mine peste tot este dezordine. N-are cine mă ajuta. Așa și trăim.” Femeia nu are apă și nici canalizare, la fel ca și ceilalți locuitori ai satului. „Nu am cu ce spăla rufele. Nu avem nici măcar apă potabilă. Acum am adus vreo două bacuri din Ucrainca ca să pot găti bucatele pentru praznic.”

Iese afară să-și mai clătească chipul palid în razele de soare, care se înfig în cerdacul maroniu al locuinței. Îl poftește pe moș Petea să se așeze pe scaun. „Acum fără bărbat, în general, va fi sfârșitul. Păcat că medicul nu vine măcar o dată în lună. Au rămas doar șapte oameni”, se tânguie Valentina. „Inima mă supără des.”

„Ei, femeia mea stătea la pat și oricum nu venea nimeni”, adaugă moș Petea.

„Băieții mei nici nu au fost la înmormântare. Unul abia s-a dus la muncă în Rusia. Iar celălalt e de mulți ani plecat. Are necazurile lui. Nici nu l-am anunțat. Of, și încă trebuie să împart niște gazete cu trandașirii [Partidului Democrat], mi le-au dat de la poștă.”

„Eu deam’ am”, sare moș Petea.

„Nici nu știu pe cine să votez duminică. Democrații parcă sunt bravo, vor să ridice pensiile sau doar ne ung ochii. Pe Maia Sandu nu o votez. Ea va sta în America, dar aici va conduce altcineva. Pentru ce?”, se întreabă Valentina dezorientată.

Brusc se aude sunetul telefonului. „Petea, ridică tu receptorul. Spune că sunt ocupată”, zice femeia și bătrânul intră glonte în casă. Apoi continuă. „L-am votat pe [socialistul] Dodon la președinție. Însă doar [premierul democrat Pavel] Filip și Plahotniuc fac ceva, dar el parcă nu-i președinte. De exemplu, al nostru, zic al nostru, pentru că e rus. De exemplu, Putin – el este peste tot. Se vede că ceva înseamnă pentru popor, dar acesta”, se oftică Valentina. Zice că nu ține minte ca vreun politician să se obosească să ajungă până în satul lor.

„Îmi povestea bărbatul că acum câțiva ani au venit niște șestiorci, poate ale lui Filat [fostul premier al Republicii Moldova, condamnat la nouă ani de închisoare pentru trafic de influență și corupere pasivă]. Nici nu știu. Eu eram în Căușeni. Moș Petea, cine a venit cu orez și vin în sat”, îl întreabă femeia pe bătrânul, întors între timp.

„Când ne-au mărit pensiile?”

Turkistan”, bolmojește femeia iritată.

„Nu au dat nimic”, zice moș Petea.

„Ap’, pentru că bărbatul meu i-a alungat de aici. A zis că atunci când îmi va trebui vin îmi voi cumpăra, dar nici pentru bandiți nu votez…”

„Nu țin eu minte. Preotul sau ce?”

„Care preot înainte de alegeri? Nu mă provoca să vorbesc rusește”, se înfurie Valentina.

Cei doi sunt distrași de fumul puternic care se ridică spre cer, și focul de pe câmpul de vizavi, care din cauza vântului avansează rapid spre cimitirul de pe deal. Ies la poartă. „Ciobanii au dat focul”, zice moș Petea și se pornește încetișor spre casă, luându-și rămas bun de la Valentina, care rămâne în fața porții mirată.

Localnicii s-au telefonat între ei. Au ieșit pe la porți să se crucească. Au telefonat apoi și la primărie. În cele din urmă, ciobanii au stins focul. Au oprit muzica. În mirosul de iarbă arsă, înserarea s-a lăsat domol peste sat.

Zviozdocica înseamnă steluță în limba rusă. Cătunul izolat a început să se stingă după o perioadă din anii ’80 pe care sătenii și-o amintesc ca fiind înfloritoare.

E 24 februarie. Ziua alegerilor începe cu 50 de grame de samagon, țuică din Republica Moldova. „Să fim sănătoși!”, zice moș Petea și dă băutura peste cap, încrețindu-și chipul și așa ridat. Bătrânul stă la masă cu vecinul său Anatolie Orlov, numit în cătun Tolic. Este cel mai tânăr locuitor al satului; are 45 de ani și provine dintr-o familie de staroveri.

„Din familia noastră doar eu am rămas aici. Părinții au decedat, iar frații și surorile sunt prin lume. Casa părintească nu trebuie nimeni s-o părăsească niciodată”, este convins Anatolie, după ce-și toarnă și lui 50 de grame. „Asta e ceva sfânt.”

Pe masă stau câteva felii de tort, câteva plăcinte și câteva bucăți de castravete. „A fost ziua Galinei ieri și mi-a dat și mie tort. I-a adus fiica ei din Odesa”, spune moș Petea. Anatolie confirmă și dă și el băutura peste cap. Zice că astăzi e duminică și se poate bea. În restul zilelor lucrează pământurile, pe care le-a moștenit de la părinți, iar uneori se mai duce la muncă cu ziua. Bărbatul locuiește singur. „Am fost căsătorit în Bender, dar așa a fost soarta și ne-am despărțit.”

Pe fundalul discuției lor se aude televizorul, conectat la canalul național. Chiar dacă fâșâie îngrozitor, totuși știrile despre cum se desfășoară campania electorală sunt deslușibile. Bărbații le ignoră. Afară câinele latră, iar Anatolie iese să vadă dacă a venit cineva. Ulterior, se întoarce în casă, însoțit de un alt bărbat cam de vârsta lui. Îl cheamă Vladimir. Poartă o uniformă ponosită de lucru și are părul tuns scurt.

Zice că este originar din Zviozdocica, dar acum locuiește cu soția și cei trei copii ai săi în Ucrainca. Cu toate acestea, vine adesea pe la casă părintească și lucrează pământul din împrejurimi. „Este liniștit. Le place și copiilor. Noi iubim casa, dar nu ne putem muta aici, pentru că nu e grădiniță, nici școală și ar fi greu să ne ducem în fiecare zi în alt sat.” Îi piere zâmbetul pentru o clipă, dar apoi revine vioi.

„Eu de dimineață am fost la vot și am scăpat, dar voi?”

„Noi așteptăm urna mobilă, dacă o veni”, răspunde moș Petea.

„Trebuie să vină. Trebuie să ne dăm votul nostru”, adaugă Anatolie optimist.

„Ei, pentru mine oricum n-o să fie mari schimbări. Ei vor acolo un loc cald și să-și umple buzunarul”, spune Vladimir.

După ce bărbații mai iau câte o dușcă, Vladimir și Anatolie ies la poartă. Vladimir a venit cu un motobloc verzui cu remorcă. Ambii se urcă pe el. Când îl pornește, vehiculul scoate un sunet strident și apoi se depărtează pe drum.

Printre cei, care s-au dus în Ucrainca la vot este și Vasile Țăran, care s-a mutat acum 19 ani în Zviozdocica alături de soția sa. Au preferat să vină aici, pentru că Vasile este un agricultor afacerist prosper, iar zona e una prielnică pentru asta. Deține mai multe terenuri și administrează iazul din apropiere. Cu toate acestea, soția nu are reședința în sat. Doar bărbatul și cei doi feciori ai săi locuiesc oficial aici. În realitate, însă, băieții au rămas în satul lor natal, Tocuz, o localitate la 12 kilometri distanță.

Vasile are mașini, tractoare, se deplasează zilnic în satele vecine. Nu simte problemele locuitorilor pensionari, dar are și el niște așteptări de la clasa politică: „drumuri bune și ajutor ca să ne vindem producția”. Zice că în timpul liber urmărește Vocea Basarabiei și își mai pune speranța în blocul ACUM, o alianță politică formată din două partide pro-europene, Partidul Acțiune și Solidaritate și Platforma Demnitate și Adevăr, care s-au poziționat puternic împotriva corupției oligarhice.

El nu-și petrece timpul cu sătenii din cătun. Trăiește la capătul satului, izolat de ceilalți. Cu toate acestea, la nevoie îi mai ajută pe unii dintre ei cu mașina. De exemplu, când s-a îmbolnăvit soțul Valentinei, i-a ajutat să ajungă la cel mai apropiat spital.

Valentina se uită dezorientată la cele patru buletine de vot sosite odată cu urna mobilă; alegerile de anul ăsta au combinat un sistem mixt cu un referendum.

E trecut de ora 14.00, când o Nivă de culoare gri trece rapid prin sat. Sunt reprezentanții biroului electoral din Ucrainca. Trec de poarta lui moș Petea și se opresc lângă cea a Valentinei. Din mașină ies patru persoane, doi membri ai Comisiei electorale și doi observatori. Femeia iese la poartă în același halat oranj, dar este nevoită să se întoarcă în casă după buletinul de identitate.

Când revine, una dintre reprezentante îi întinde un caiet în care să se semneze, fără să o anunțe că poate refuza participarea la referendum. Tot în ziua alegerilor se desfășoară și referendumul consultativ referitor la micșorarea numărului deputaților în Parlament de la 101 la 61 și revocarea acestora din funcție, dacă nu îşi îndeplinesc corespunzător obligațiile. Valentina fixează caietul pe un scaun improvizat din niște scânduri în fața gardului și pune trei semnături: una pentru că a primit buletinele de vot pentru referendum, alta că le-a primit pe cele pentru alegeri, și a treia că se va abține de la votarea multiplă.

Ulterior, aceeași reprezentantă îi întinde patru buletine de vot și ștampila. Valentina se uită dezorientată la buletine, deoarece întrebările pentru referendum sunt scrise în limba română și nu le înțelege. Ceilalți încearcă să i le traducă în limba rusă. Celelalte două buletine conțin lista națională a candidaților propuși de partide și a candidaților propuși pe circumscripțiile uninominale. (Alegerile parlamentare din acest an se desfășoară pentru prima dată în baza unui sistem mixt, care le dă bătăi de cap oamenilor din Zviozdocica.)

Femeia se retrage pe scaun și pune ștampilele. Ulterior, bagă buletinele în urna mobilă, pe care este emblema Comisiei Electorale Centrale. De reprezentanții electorali se apropie și Anatolie care zice că vrea să voteze. Aceștia însă nu îl au pe listă. Se uită la buletinul lui și văd că are viza reședință în Bender. „Să te muți la noi în Ucrainca și apoi vei putea vota.” Anatolie pleacă capul în pământ dezamăgit și confuz.

Moș Petea a fost ultimul din sat care a votat la urna mobilă: „Te-ai iscălit și gata, nică nu mai aștepți de la dânșii. [În realitate] ce-o să facă ei, nu știu.”
Reprezentanții se urcă în Nivă. Câinii ciobanilor latră mașina insistent. Mai trec pe la moș Pavel și pe la mătușa Eugenia, alți doi pensionari, care locuiesc dincolo de râu. Procedura este similară ca la Valentina. Reprezentanții vor să-și continue drumul cât mai repede, iar sătenii abia se dezmeticesc unde să pună ștampila. Bine că știu partidele după logouri.

Niva își încheie traseul la moș Petea care auzise gălăgie și aștepta deja la poartă. Îi explică în viteză ce e cu buletinele de vot și îl îndeamnă „să voteze pentru cine vrea”. Bătrânul se retrage în curte. Sprijină hârtiile de căruță. Se uită încetișor pe ele și pune ștampilele. Ceilalți pufnesc în râs și îl îndeamnă să se grăbească. „Hai, că nu-i când. Mai avem azi să ajungem la 48 de case”, se răstește o femeie. Moș Petea îi răspunde cu zâmbetul pe buze: „când ‘om muri atunci a fi când”.

Urna mobilă a trecut ca o vijelie prin sătucul de la graniță. A tulburat un sfert de oră liniștea adâncă și a plecat mai departe. Doar patru dintre locuitorii permanenți au votat prin intermediul urnei, pentru că trei nu au viză de reședință în sat, iar doi s-au dus singuri la biroul electoral.

Conform rezultatelor preliminare, publicate ulterior de Comisia Electorală Centrală, în raionul Căușeni a ieșit învingător Partidul Democrat. Chiar și pe circumscripție, locuitorii raionului au dat cele mai multe voturi democratului Grigore Repeșciuc, primarul orășelului Căușeni, despre care se zvonește că vrea să lase Primăria drept moștenire ginerelui și face afaceri cu socrul lui pe bani publici. Rezultatele au arătat că în Legislativ vor domina socialiștii pro-ruși cu 35 de mandate, democraților le vor reveni 30 de mandate, iar ACUM va avea 26 de mandate. Partidului lui Ilan Șor, un oligarh suspectat de implicare în furtul miliardului, îi vor reveni șapte mandate, iar trei aparțin candidaților independenți.

Oamenii din Zviozdocica au revenit repede la activitățile lor, de parcă nimic nu ar fi fost. Moș Petea, după ce s-au dus reprezentanții electorali, s-a întors în casă și a prăjit un pește pe care l-a cumpărat cu câteva zile înainte din satul vecin. Mirosul înțepător i-a îmbâcsit bucătăria, solzii străluceau pe podea, iar un teanc de vase murdare s-a adunat pe masă. Apoi a pus niște lemne pe foc și a stat singur la televizor toată seara. „Te-ai iscălit și gata, nică nu mai aștepți de la dânșii. Pa realnosti (din rusă: în realitate) ce-o să facă ei, nu știu.”


Acest material a fost realizat și publicat în colaborare cu Oameni și Kilometri (OaKi), o publicație independentă din Republica Moldova care cutreieră țară ca să scrie povești nespuse despre oameni și destine împărțite-n kilometri. Victoria Bortă este absolventă de jurnalism și reporter la OaKi din 2017. Mihail Calarașan e din Transnistria, a studiat psihologia și fotografiază pentru OaKi din 2017.

Vrei să știi mai multe despre alegerile parlamentare din Moldova și starea țării la începutul lui 2019? Citește acest portret al Maiei Sandu, scris de Ioana Burtea, fotografiat de Mihail Calarașan și publicat în DoR #35.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Generația ’98

Cine ne califică la următorul Campionat Mondial?

Campioana fiecărui punct

Cum și-a găsit Simona Halep echilibrul interior de care avea nevoie pentru a străluci pe teren.

Generația ’98

Cine ne califică la următorul Campionat Mondial?, e o întrebare greu de ocolit în perioada asta. În DoR #16 avem…