Castele de nisip pe malul Dunării

Cu Eliza Buceschi și alte jucătoare de națională în teren, Dunărea Brăila trebuia să fie revelația handbalului românesc. În România însă, viitorul nu ține mult, mai ales când e finanțat de stat.

Întâi a șocat-o viscolul din ianuarie. Ajunsese în Brăila pe cod roșu, dar nu straturile groase de zăpadă care au blocat drumurile au surprins-o, ci vântul tăios care bătea dinspre Dunăre și-ți lua răsuflarea.

Așa că nu s-a prea plimbat pe străzile dispuse în semicercuri concentrice, care pornesc și se întorc pe faleza înghețată și pustie. N-a prea ieșit nici prin centrul monument istoric, cu al său ceas albastru, cu teatrul vechi de 150 de ani și cu clădiri construite la finalul secolului XIX de familii de negustori sau artiști, cu fațade împodobite cu arcade, coloane și stucaturi acum scorojite. N-a prea bătut nici pietonala principală, mai goală într-o vineri seara la -9 grade, când doar câțiva tineri fumau zgribuliți în fața barurilor, decât într-o luni dimineața cețoasă, când oameni de toate vârstele patinau pe gheață, salutându-se și întrebându-se de impozite sau de când le intră banii.

S-a plimbat între sală și acasă, așteptând primele meciuri. De asta venise, să joace.

Sosirea Elizei Buceschi la Brăila a fost o știre importantă în handbalul feminin în decembrie 2016. La 23 de ani, coordonatoarea de joc a naționalei jucase un an în Germania și șase luni în Danemarca, dar venea după un an fragmentat de accidentări – la gleznă, umăr și genunchi.

Nu se integrase bine în Danemarca, unde fusese mai mult rezervă, iar orașul de la malul Dunării i s-a părut un loc bun să-și reintre în formă.

În primul rând, pentru că le cunoștea pe multe dintre jucătoare de la națională. Apoi, echipa de handbal, devenită în ultimii ani emblema unui oraș în care nu se întâmplă prea multe, avea unul dintre cele mai bune sezoane din istorie. Era încurajată de una din cele mai intense galerii din țară și, deși avusese probleme financiare la începutul lui 2016, părea că s-a redresat. Nu în ultimul rând, era antrenată de Costică Buceschi, fostul secund al naționalei, tatăl Elizei și antrenorul care o putea ajuta „să redevină ce-a fost”, jucătoarea care la 21 de ani era numită cea mai bună tânără handbalistă din Liga Campionilor.

„Când zici Eliza Buceschi, zici ceva, nu întrebi «Cine?»”, crede Ana Maria Niculescu, om de comunicare și marketing la club, care înainte mergea la meciuri ca suporter.

„N-am adus-o pe Neagu, am adus-o pe Eliza, e același lucru.” Presa locală a scris și ea de „supertransfer”, iar suporterii i-au urat „Brăila te iubește” sau „Te așteptăm cu brațele deschise”.

Cu ea în echipă, puteau spera la titlul național.

Al doilea șoc a venit la primul meci jucat în Brăila. Pe 15 ianuarie, în Sala Polivalentă încercuită de mormane de zăpadă și îmbrăcată pe interior în lambriuri din lemn erau bărbați cu căciuli îmblănite și femei înfofolite în geci groase. Erau pensionari care vin de când echipa era într-o divizie inferioară, dar și oameni care au descoperit handbalul recent, de când naționala feminină a câștigat un bronz mondial și Federația de Handbal îl promovează ca „Noul Sport Național”. Unii au jucat handbal în copilărie și le-a rămas în suflet, alții vin pentru că nu mai există echipa de volei care făcea furori pe vremuri și pentru că un meci al Dunării „e singurul moment care te mai destinde și te mai relaxează în Brăila.” Mai erau ziariști locali care credeau că Eliza e un plus pentru echipă chiar și ieșită din formă, handbaliste de la Liceul Sportiv și copii care se întrebau cum de a venit o astfel de jucătoare tocmai la Brăila. În colț, ca întotdeauna, era galeria.

Publicul ocupa cam jumătate din cele 2.071 de scaune galbene și albastre, care în prima parte a sezonului fuseseră pline până la refuz. Pe unii îi ținuse acasă frigul sau dublarea prețului biletelor, care au sărit la 10 lei în 2017. Alții erau dezamăgiți de ultimele meciuri, mai ales de cele două înfrângeri cu echipe mai slab clasate.

Eliza debutase în meciul pierdut cu 25–19 în deplasare la Vâlcea. Înscrisese patru goluri, dar nici ea, nici echipa nu avuseseră o zi prea bună, așa că acum avea emoții. Deși își propusese să nu pună presiune pe ea, știa că cei din jur au așteptări. Că adversarele de la Măgura Cisnădie îi vor acorda atenție mai mare și că suporterii sunt în sală și pentru ea, cum sunt și pentru celelalte jucătoare de națională, ca Gabriella Szűcs, apărătoarea cu dublă cetățenie, română și maghiară, ca energica Mădălina Zamfirescu, centrul de 22 ani care a debutat în decembrie la Campionatul European, ca sprintena Aneta Pîrvuț-Udriștioiu, care poate juca și extremă și inter dreapta, sau ca interul de 22 de ani Gabriela Perianu, cu care brăilenii se mândresc cel mai mult, pentru că e de-a lor.

La 1,75 metri, Eliza, cu gropițe în obraji și păr lung, șaten, nu era cea mai înaltă de pe teren. Ea a înscris însă primul gol, după ce-a șerpuit printre apărătoarele adverse și a strecurat mingea printre picioarele portarului. A mai marcat de cinci ori, iar Dunărea a câștigat cu 29–21. Victoria a mulțumit-o, deși echipa a început greoi și în primele 15 minute a fost condusă de echipa de pe locul 10. Ştia că mai sunt multe de pus la punct, dar avea răbdare.

Însă nu toți aveau. După meci, când jucătoarele se îndreptau spre vestiar, din colțul tribunei s-a auzit „Veniți încoace și salutați / Nu vă întoarceți și plecați.” Era galeria, 15–20 de tineri cu steaguri alb-albastre încolăcite la gât, care își spun Legio Azzurra, de la albastrul Dunării. Unii sunt încă la liceu, alții lucrează în baruri, pe șantierul naval sau la firmele părinților, dar încearcă să fie în tribună meci de meci. Spun că handbalul e „singurul sport care ne mai ține în viață, singura noastră bucurie”, „pe locul doi, după familie”, așa că își iau zile libere sau fără plată și strâng bani pentru deplasări, „sacrificii pe care puțini le-ar face în orașul ăsta”.

Au cântat și au bătut într-o tobă alb-albastră 60 de minute și la final au vrut să le ceară fetelor explicații pentru jocul slab din ultimele săptămâni. N-au văzut aceeași dorință de a câștiga ca în prima parte a sezonului, n-au înțeles de ce ratează așa mult, chiar s-au simțit umiliți când și-au luat liber să se ducă la Cluj și au pierdut la 12 goluri cu o echipă de pe locul opt. Jucătoarele s-au apropiat de ei aplaudând cu mâinile deasupra capului și atunci i-au auzit cântând: „Nu vă bateți joc de noi / Mergem peste tot cu voi”. Câteva scaune mai sus, cineva le-a strigat apăsat: „Blatistelor!”.

Era Cristi Carapcea, unul dintre fondatorii Legiunii, care în ultima vreme se distanțase de grup, nemulțumit de rezultate. Era convins că fetele au jucat slab intenționat, probabil pentru că nu-și primiseră salariile la timp. Ca aproape toate cluburile din Liga Națională, echipa e finanțată din bugetul public. Era revoltat că Dunărea nu spulberă adversarele, cum ar trebui să facă un lot cu șapte jucătoare de națională, că le vede ieșind în cluburi, că nu le pasă de oraș. („Ele sunt trecătoare, dar echipa rămâne.”) Le-a făcut „blatiste”, cuvânt care apăruse recent și în comentariile de pe pagina de Facebook a echipei, alături de „vedete” sau „mercenare”, și le-a întrebat pentru ce vor salarii mai mari, cum auzise că a cerut una dintre ele, dacă nu mai joacă la fel. Când golghetera echipei în tur s-a întors brusc și a plecat spre vestiar plângând, centrul Mădălina Zamfirescu s-a înfuriat. „Pentru asta veniți, să ne scoateți ochii?”, le-a spus, adăugând că nu au nevoie de „galerie de rezultat”. Ştie că fac eforturi să vină în deplasări și le-au împins de la spate de atâtea ori, dar era dezamăgită că la primul hop s-au revoltat. „Eu nu mă duc la ei la serviciu să-i întreb de ce nu-și fac treaba. E altceva, că noi suntem persoane publice, să zicem, dar nu e normal.”

Încercuită de copii care i-au cerut poze și autografe, Eliza a ajuns mai târziu în fața galeriei și n-a auzit schimbul de replici. Când și-a văzut colegele plângând, le-a făcut semn să se întoarcă la vestiar. Nu i s-a părut normal ca oamenii care vin să le vadă jucând să le ceară socoteală, mai ales că auzise de atâtea ori ce super e publicul din Brăila. Venise căutând liniște și răbdare, dar nimerise într-un moment agitat pe malul Dunării înghețate.

Pe pereții culoarului care le duce pe jucătoare spre vestiar, în holul care-i duce pe spectatori spre tribune, în sala de ședințe și vizionări și în birourile administrative sunt agățate fotografii cu fostele echipe ale Brăilei. Cele alb-negru au fost aduse de suporterii vechi ai clubului înființat în anii ’70, când se numea Chimia și era susținut de Combinatul de Celuloză și Hârtie. Altele sunt mai recente, de când echipa a promovat în Liga Națională în 2005 și a început să fie finanțată de Primărie și de Consiliul Județean. „Eu chiar mă duc la meciurile lor și știu ce fac ele, și merită să le dăm și noi niște bani”, își motiva în februarie 2006 decizia de a investi în echipă Gheorghe Bunea Stancu, pe atunci președinte al Consiliului Județean, între timp condamnat la trei ani de închisoare pentru corupție și urmărit penal pentru finanțarea ilegală a echipelor de handbal și fotbal ale orașului. Pe pereții albi ai clubului mai sunt fotografii din 2009 și 2014, când echipa a terminat pe locul trei în campionat, cele mai bune performanțe, dar și din 2015, când s-a clasat pe șapte.

În vara lui 2015, Costică Buceschi, un antrenor în ascensiune, a venit la Brăila și a găsit o echipă nemulțumită de întârzierile salariale. Împreună cu directorul executiv Dragoș Chiriță, a convins conducerea orașului să deblocheze plățile, ca echipa să plece în cantonament. A fost prima criză financiară de care s-a lovit Buceschi în Brăila, unde venise pentru că președintele de atunci i-a dat mână liberă să construiască o echipă tânără, care să aducă spectatori la sală și copii la minihandbal. În primul sezon, când nu avea încă toate vedetele naționalei, a terminat pe patru, la un punct de locul trei.

La finalul aceluiași sezon, 2015–2016, HCM Baia Mare s-a desființat după ce primarul Cătălin Cherecheș, anchetat penal pentru corupție, a oprit finanțarea. După ce jucaseră fără să fie plătite mai multe luni, locuind în apartamente fără căldură și deplasându-se în Europa pentru meciuri de Liga Campionilor cu autocarul, handbalistele și-au luat la revedere cu ochii în lacrimi de la suporterii băimăreni și au plecat la alte echipe. Sperând ca situația să nu se repete și dorind să păstreze nucleul naționalei și să lucreze iar cu Buceschi, Szűcs, extrema Ana Maria Tănasie, pivotul Timea Tătar și Perianu (care fusese împrumutată un an la Baia Mare) au venit la Brăila. Deși brusc avea la dispoziție cel mai bun lot din istoria Brăilei, antrenorul știa că durează să creezi relații de joc, așa că și-a propus pentru 2016–2017 doar o clasare în top patru.

Apoi a venit surpriza cu CSM București.

La finalul lui septembrie, „multinaționala” CSM București, cum e denumită campioana României și a Europei pentru numărul mare de străine din lot, a venit la Brăila. E meciul de care își amintesc toți – jucătoare, suporteri, ziariști, angajați – cu pielea de găină. A fost seara în care s-a stat și pe scări, în care biletele s-au vândut cu o oră înainte și zeci au rămas pe dinafară. Împinse de la spate de suporterii care au cântat fără oprire, jucătoarele Brăilei s-au agățat de fiecare minge și au blocat fiecare culoar. Au revenit de la 5–1, au câștigat cu 30–27 și au urcat pe locul întâi.

Pentru mulți din cei strânși în Polivalentă în seara aia, a fost mai mult decât o victorie. Suporterilor le-a dat speranțe la titlu în singurul sport de echipă în care mai pot fi performanți. Pe Bogdan Soare, un absolvent de biologie de 32 de ani care se gândea să plece în străinătate, „cum se gândește orice brăilean”, hotărârea cu care echipa a luptat l-a convins să mai rămână, chiar dacă „e înzecit mai greu să trăiești aici decât să abandonezi tot”. Lucrase doi ani într-un call-center din București, dar s-a întors pentru că îi lipsea viața liniștită, iar părinții aveau nevoie de ajutor la afacerea familiei. Micul magazin nu e jobul ideal, dar e fericit că vara poate ieși cu barca pe Dunăre.

Într-un oraș unde oamenii se plâng de monotonie și resemnare, de salarii mici și de străzile pustii, bucuria adusă de sport cântărește poate mai mult ca în alte părți. Taximetriștii care te plimbă prin oraș îți povestesc de copiii lor care muncesc în Germania, pentru că „în Brăila trebuie să te zbați să-ți găsești de lucru”. (În 2016, orașul a avut cam 8.750 de șomeri, cu 2% peste media națională, conform Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.) Unii se uită rar sau deloc la handbal, dar au auzit de echipă, de Eliza și de „Buceschi de la națională” și li se pare o mândrie pentru oraș. Înainte să vândă căni, magneți și brelocuri cu fețele jucătoarelor, Iulia nu știa mai nimic despre echipă. Acum se bucură la goluri, le face fetelor galerie și a început să le învețe, așa că nu mai trebuie să îi întrebe pe copiii care colecționează magneți cu echipa ce număr au pe tricou preferatele lor. În magazinul turistic de lângă Primărie, Iulia vinde și suveniruri cu obiective turistice din oraș, pe care brăilenii le duc de obicei cadou când pleacă afară. A lucrat și ea în străinătate, dar s-a întors pentru că „e mai bine acasă”. A schimbat vreo trei locuri de muncă până a ajuns la magazin, dar nu crede că Brăila e un oraș chiar atât de sărac. „Dacă te duci în mall, nu ai unde să parchezi; în Stradivarius și Bershka, care au prețuri exorbitante, nu ai loc să arunci un ac. Am ajuns ca acum 100 de ani, cu nobilime și sărăcie.”

În perioada interbelică, Brăila era un loc viu și cosmopolit, unul dintre cele mai importante noduri comerciale din țară. Forfota din port anima orașul, se vorbeau zeci de limbi și se schimbau toate tipurile de monede și bancnote, iar negustorii aduceau pe malul Dunării ultimele trenduri culturale. Şi-a pierdut strălucirea după industrializarea forțată din comunism, când s-au construit fabrici de hârtie și textile, de utilaje grele sau mobilă, apoi a trecut printr-un sfert de secol în care sălile de spectacole, cinematografele și halele industriale au fost „abandonate în brațele nepăsării și mediocrității”, cum spun localnicii – și azi un amalgam de români, greci, lipoveni și turci – că se întâmplă cu întreg orașul. (Anul trecut, Brăila a mizat pe nostalgia orașului port în cursa eșuată pentru titlul de Capitală Culturală Europeană.)

Rămași fără loc de muncă după închiderea combinatelor, mulți au plecat. Cei care au rămas și-au văzut orașul dispărând în anonimat, furat de conducători ca „baronul Bunea” și de clanuri de interlopi ale căror mașini luxoase defilează pe străzile goale. Printre motivele de mândrie, amintesc de teatrul „Maria Filotti”, printre cele mai frumoase din țară, de festivalurile de muzică ușoară, populară sau de jazz care dau viață falezei în timpul verii, de fântâna cinetică din centru. Echipa de handbal e și ea un mod de a reface orgoliul local. „Se simte energia în oraș, oamenii se leagă de ceva comun, nu sunt bani cheltuiți degeaba”, spune Soare. „Mai ai nevoie și de victorii câteodată.”

„Niciun alt domeniu nu aduce județului atâta expunere ca echipa”, spune Chiriță, directorul executiv, care a lucrat înainte ca manager de marketing la Promenada Mall, vizitat și de eternii rivali gălățeni pentru cinematograf. „Sportul e cel mai eficient mod de a promova o comunitate, iar handbalul e singurul mod prin care Brăila mai iese în afara județului.”

Când vârful de formă atins de Dunărea cu CSM a fost urmat de o serie de jocuri mai slabe – meciuri câștigate greu cu echipe mediocre, un egal acasă, eliminarea din cupele europene și două înfrângeri la scor la Cluj (30–18) și Vâlcea (25–19) –, suporterii s-au întrebat ce se întâmplă, iar nevoia de a căuta vinovați i-a îndreptat întâi către jucătoare. În sportul românesc, ca și în alte domenii, nu prea există răbdare și înțelegere pentru pași greșiți. De asta antrenorii se plimbă de la o echipă la alta, de asta fiecare înfrângere a Simonei Halep e criticată, de asta locul nouă ocupat de naționala de handbal la Olimpiadă a fost numit rușinos.

Îi încărcăm pe sportivi cu nemulțumirile noastre, ne însușim victoriile lor și le trăim nereușitele ca pe propriile eșecuri. „La noi, în momentul în care câștigi se pregătesc să-ți facă statuie, adună gipsul sau marmura să sculpteze”, spune antrenorul Buceschi. „În momentul în care ai pierdut, au început să încarce puștile.” A simțit aceleași oscilații și în anul în care a fost secund la națională, la care a renunțat după Campionatul European din decembrie. Îi era tot mai greu, după turneele internaționale unde vedea cât sunt de respectați sportivii și ce condiții de pregătire au, să se întoarcă la criticile, sălile neîncălzite și problemele financiare din țară. În vest, cum a simțit și Eliza, pare că suporterii vin la meci să se vadă cu prietenii, să-și aducă copiii la sport și să încurajeze echipa. Vin pentru spectacol, „ca și cum ar merge la teatru”, așa că rezultatul nu e esențial. La noi, pentru că trebuie să coloreze zile gri, victoria pare mai importantă decât orice.

Deși a șocat-o violența verbală a suporterilor, ideea ca aceștia să-și strige nemulțumirea și să le reproșeze lucruri jucătoarelor nu-i era străină Elizei. Ştia cum e să joci într-un oraș mic cu suporteri pătimași care își pun sufletul în viața unei echipe finanțate de primărie, unde nu putea să iasă fără să fie recunoscută. Le trăise pe toate la Baia Mare, orașul natal.

Vine dintr-o familie de handbaliști, dar nici tatăl, care a jucat șapte ani în Ungaria, nici mama, care a jucat în Italia și Ungaria și la echipa națională, nu și-au dorit un drum în handbal pentru ea. Dar Eliza, plimbată de mică de la antrenamentele tatălui la cele ale mamei, jucându-se pe parchet în pauzele meciurilor, tot de mingea lipicioasă s-a lipit. A încercat tenis, înot sau volei, apoi s-a înscris la o echipă de junioare, profitând că părinții ei jucau în străinătate, iar ea locuia cu bunica și cu mătușile. A fost întâi extremă, apoi inter, ca mama, dar nu era suficient de puternică și înaltă să dea goluri de la 9–10 metri, cum face Neagu. A înțeles că în centru se potrivește mai bine, pentru că șerpuiește ușor printre adversare, știe combinații și scheme de construcție, vede bine pivotul.

Pentru că juca la grupe mai mari de vârstă și câștiga mereu trofee – cea mai tehnică jucătoare sau cea mai bună marcatoare –, părinții au acceptat că va fi tot handbalistă. I-au spus însă că-i va fi greu și trebuie să se obișnuiască să fie judecată ca „fata lui tata”, dacă vrea să continue. Când Eliza avea 15 ani, Buceschi s-a întors în Baia Mare să antreneze o echipă de junioare și să fie secund la echipa de senioare. Acolo s-a întors și Carmen Buceschi și a jucat până la 39 de ani, și tot acolo a debutat Eliza, la 17 ani, chiar în meciul de retragere al mamei. A rămas cea mai frumoasă amintire a Elizei din handbal – a și marcat două goluri – chiar dacă nu i-a înțeles importanța decât după ce-a crescut.

N-a simțit presiunea de a-i egala, cum poate simt alți copii care-și urmează părinții în sportul în care au excelat. Doar mama a jucat la echipa națională, dar n-a fost la niciun turneu final, în timp ce Eliza are deja bronz mondial câștigat în 2015. „Nu se mai pune problema ca fata să ajungă ca mama sau tata”, spune Buceschi. „Deja a ajuns unde doar visau mama și tata, și mă bucur că nu mai există nicio presiune.” Presiunea a venit însă din exterior. Deși debutase deja la senioare când Buceschi a devenit antrenor principal la Baia Mare, au fost voci care au spus că o favorizează. A avut momente când și-ar fi dorit ca mama să fie croitoreasă și tatăl instalator, când citea comentarii sau auzea vorbindu-se în tribună și plângea. O perioadă și-a închis Facebook-ul și spune că experiența a călit-o și a ajutat-o să nu mai pună la suflet criticile, chiar și pe cele care țin de jocul ei, nu de familia din care vine.

Cu Buceschi pe bancă și cu ea în teren, Baia Mare a devenit vicecampioană națională, a câștigat Cupa României în 2013 și s-a calificat pentru prima oară în Liga Campionilor, iar anul următor a câștigat tot: campionatul, Cupa și Supercupa. A urmat însă un sezon dificil, în care așteptările comunității băimărene – de la suporteri, la primar – au crescut odată cu obiectivele: încă un titlu național și calificarea în primele patru din Europa. Pentru că nu se mai înțelegea cu conducerea, Buceschi a demisionat la mijlocul sezonului. Decizia a ajutat-o pe Eliza, pentru că noul antrenor i-a lăsat în teren libertatea și minutele pe care tatăl nu i le dădea, pentru că o scotea dacă făcea vreo greșeală, încercând s-o protejeze de critici. A căpătat încredere, a marcat 45 de goluri și a fost votată cea mai bună tânără jucătoare a sezonului 2014–2015 în Liga Campionilor.Echipa s-a oprit însă în sferturi, apoi a pierdut și titlul național în fața CSM București, chiar acasă, într-o sală arhiplină în care băimărenii, de supărare, au bruscat masa comentatorilor.

S-a spus și atunci, ca și acum la Brăila, că la valoarea pe care o avea echipa, trebuia să câștige. Eliza a suferit, fiindcă iubea clubul în care crescuse și „tot ce venea spre echipă, lua personal”. S-a transferat în străinătate înainte ca echipa să dispară, dar încă i-e greu când merge acasă și vede sala mai mult goală.

„Chiar dacă pentru toată lumea Baia Mare e un capitol încheiat, pentru mine nu va fi niciodată așa.”

În dimineața de după revolta suporterilor de la finalul meciului cu Măgura, deși era duminică și avea liber, Eliza s-a trezit la opt și la 10 s-a dus să alerge în Sala Polivalentă, pentru că pe alte suprafețe o doare genunchiul. A văzut cât de mult a contat pregătirea fizică în eliminarea României de la Jocurile Olimpice și de la Campionatul European și cât de înrădăcinată e în stilul de viață al danezelor, care merg la sală în timpul liber. Şi-ar dori ca mai multe handbaliste românce să aibă șansa să joace afară, să vadă ce înseamnă să delimitezi handbalul de viața personală (multe din fostele ei colege daneze aveau joburi sau studiau), să te duci la sala de forță ca la relaxare, să fii concentrat și serios la antrenamente, nu să vorbești despre vreme jumătate de oră, cum mai făcea și ea înainte. Să nu ai griji financiare și să pleci zâmbind de pe teren, fie că pierzi sau câștigi, și să ai suporteri care te aplaudă indiferent de rezultat.

În vara lui 2015, când a ajuns în Germania, la HC Thüringer, s-a simțit eliberată. Nimeni n-o cunoștea în orașul de 200.000 de locuitori unde în fiecare zi liberă ieșea la plimbări cu Cookie, bichonul ei frisé. A devenit cea mai bună marcatoare a echipei în Liga Campionilor, cu 58 de goluri, iar efectele s-au văzut și la națională: la Mondialul din 2015, unde România a câștigat bronzul, a înscris 30 de goluri (a treia din echipă) și a dat 24 de pase decisive (la egalitate cu Neagu). Să joace în Danemarca fusese însă visul ei din copilărie, iar când a primit oferta de la Midtjylland, în primăvara lui 2016, n-a stat pe gânduri. A ajuns însă acolo accidentată și demoralizată după Olimpiada de la Rio, antrenoarea care o dorise a fost înlocuită, iar secundul care i-a luat locul n-a vrut s-o mai folosească. I-a spus că are mai multă încredere în handbalistele pe care le cunoaște, așa că Eliza n-a prins mai mult de câteva minute pe meci. Nejucând, a pierdut din viteză, din constanță și din încredere.

A fost singurul moment în care s-a întrebat dacă luase decizia bună să plece din Germania. „M-am dus în Danemarca pentru handbal, iar când nu joci, te întrebi de ce ești aici; de ce am ales să plec așa departe de zona mea de confort, pentru că nu primesc nimic din ce-mi doresc.” Prin noiembrie 2016 a început să se gândească să se întoarcă acasă. A căutat o echipă unde să aibă aproape oameni dragi, iar la Brăila erau și colegele de la națională, și tatăl, care i-a spus că echipa trece printr-o perioadă bună și o poate ajuta și că și el ar avea nevoie de ea. Fusese mult timp singură, pentru că părinții n-au putut s-o viziteze – și mama antrenează, la Centrul de Excelență din Brașov și la naționala de cadete – iar anul trecut s-au văzut cu toții doar câteva zile. „Aveam nevoie de ceva să-mi fie mai aproape de suflet.”

Crede că a avut destulă răbdare în Danemarca și că, dacă mai stătea șase luni fără să joace, se pierdea. „Când vezi că la antrenamente lucrurile îți ies perfect, dar în meci nu, pentru că subconștientul îți spune mereu: «N-ai jucat, nu ești pregătită», o să greșești. Iar când greșești, îți spune: «Vezi, ți-am spus că nu ești pregătită»”.

Suporterii nu cunosc toate detaliile din spatele înfrângerilor, așa cum nu știu nici de durerile pe care le are la genunchi, uneori atât de mari că nu poate călca. „Ştiu că toată lumea face sacrificii, dar și noi facem și nu știu câți înțeleg. Nimeni nu se gândește că viața de sportiv e scurtă, iar unele la 30 de ani poate n-o să mai jucăm sau o să rămânem cu sechele. Ei vin la sală și ne văd 60 de minute, însă e o mică parte din ceea ce suntem noi.”

De asta, deși suferă când își vede colegele plângând, nu vrea să se implice sau să dea explicații celor din tribună. A reușit să creeze un zid în jurul ei, crede mama, care după meciul cu Măgura a sunat-o s-o întrebe cum a reacționat. I-a zis că și-a văzut de joc, apoi s-a dus acasă. După ce-a locuit câteva zile cu tatăl ei, s-a mutat într-un apartament închiriat de club, în care doarme la prânz, se uită la meciuri, citește și vorbește des cu fostele ei colege.

„Nu prea am viață personală”, spune râzând, pentru că încearcă să aibă o viață cât mai sportivă, cum a văzut în Danemarca și cum a citit în autobiografii ca a tenismenului Novak Djokovic.

A început să mănânce dimineața, ceea ce nu făcea înainte, să lucreze mai mult la sală și să fie mai serioasă la antrenamente. Iese cu fetele la film, sărbătoresc victoriile într-un bar din centru și petrece timp cu tatăl ei. La națională, ea era mereu cu fetele, râzând sau vizionând meciuri în spatele autocarului, în timp ce Buceschi stătea cu antrenorii sau citea pe scaunele din față. La Brăila, îi vorbește cu aceeași voce calmă, ușor autoritară, cu care li se adresează și celorlalte. În afara terenului, îi spune „Eli”, îi amintește să nu-și uite geanta sau o întreabă dacă s-a spălat pe cap când iese din vestiar. Abia când pleacă de la sală sunt din nou o familie, care mănâncă împreună, îl plimbă pe Cookie și încearcă să vorbească despre orice altceva în afară de handbal.

Eliza nu mai citește presa și comentariile de pe Facebook, dar glumește cu colegele că ar trebui să-l închidă iar. Mai mult decât orice, își dorește să fie fericită. „Înainte nu realizam cât sunt de norocoasă și cât de frumos e tot ce mi se întâmpla și acum vreau să găsesc în orice problemă un lucru pozitiv.” Așa vrea să vadă și întoarcerea acasă, nu ca pe un pas înapoi. „Ţine doar de mine, de cum voi juca, cum mă voi pregăti și ce se va întâmpla în mintea mea. Sunt tânără, mai pot să joc mult timp. Dar nu vreau să mai las timpul să treacă.”

Deși ultimele rânduri de scaune au rămas goale și la următorul meci acasă – o victorie cu CSM Bistrița în care Eliza a înscris opt goluri –, sala a fost mai plină. Unii fani au acceptat că în viața oricărei echipe vin și momente grele, că seria de invincibilitate de nouă etape și presiunea de a fi pe locul întâi au apăsat pe umerii fetelor. Astfel de fluctuații apar la echipe tinere, spune Buceschi: „Pot face meciuri extraordinare, să se autodepășească, și apoi niște meciuri atât de mediocre încât nu-ți dai seama ce s-a întâmplat.” Galeria și-a redirecționat furia asupra lui, strigându-i tot meciul „Demisia!”. Se simțiseră jigniți de un interviu în care le reproșa că înainte de meciurile bune din tur nu veneau nici 30 la sală. „Niciodată n-au fost 30 de suporteri în tribună”, spun mai mulți dintre ei, nici măcar când echipa era în Liga a II-a. Tot ei spun însă că niciodată, în afară de meciurile cu Oltchim, n-a fost sala atât de plină ca anul ăsta.

De la meciurile următoare au renunțat și la scandările împotriva antrenorului. Înțeleg că nu poți să câștigi toate meciurile, dar vor să vadă „determinarea pe fața lor”, spune un suporter care crede că intervenția lor a ajutat, pentru că echipa joacă acum frumos: „Dacă dorm iar pe teren, suntem dispuși să facem iar orice, pentru binele echipei”.

Mulți s-au delimitat și de acuzațiile de blatiste, spunând că cei care le-au numit așa nu mai erau parte din galerie. Nu salariile sau finanțarea din bani publici îi deranjează pe cei mai mulți, ci când văd că unele dintre cele mai bune jucătoare din țară au reprize în care înscriu doar cinci goluri. „La ce se întâmplă în țară acum, cred că finanțarea echipei e ultima problemă”, crede Soare. „Dacă nu ar investi în handbal, i-ar băga în buzunarul lor”, crede și Ionuț, care lucrează ca sudor și pune deoparte bani pentru deplasări – a lipsit doar la trei sezonul ăsta. „Oricum se fac campanii electorale prin sport, dar orașul trăiește prin această echipă.”

Sunt și brăileni care, deși se uită la handbal, nu sunt de acord cu susținerea echipei din bugetul local. Salariile de 2–3–4.000 euro, cât au jucătoarele Dunării, nu sunt cele mai mari din campionat, unde se ajunge și la 10.000 euro pe lună, dar sunt mari pentru Brăila. „Brăila e un oraș sărac, nu avem forța economică să susținem o echipă profesionistă”, spune un profesor de geografie care știe totul despre echipă, dar nu merge la meciuri.

Discuțiile despre finanțarea publică a sportului de performanță s-au intensificat și în București, unde CSM a primit în 2016 de la Primărie 10,5 milioane euro (din care 2,5 milioane au revenit echipei de handbal). În februarie, când s-a anunțat transferul Cristinei Neagu la CSM și a pornit zvonul că va primi 300.000 de euro, mulți au spus că ar prefera ca banii comunității să meargă către infrastructură sau sport de masă, chiar către spitale sau autostrăzi. Alții spun că degeaba investești în juniori dacă nu au unde să joace atunci când cresc (CSM are cel mai mare centru de copii și juniori din țară) și că ar fi bani suficienți și pentru spitale și pentru sport, dar că sunt prost gestionați. (2,7% din bugetul Primăriei București a mers în 2016 către sport.)

„Trebuie să înțelegem că națiune fără sport nu există”, spune Buceschi. „Nu puținii bani care se investesc în sport ne vor ajuta să facem autostrăzi și cartiere mai curate. Dar să vii o dată pe săptămână cu familia la sală, să vezi jucătoare campioane olimpice sau europene, e important pentru oraș, e important pentru copii.”

Deși e de acord că o strategie de investiție în sport ar trebui pornită de la sportul de masă și infrastructură, președintele Consiliului Județean din Brăila, Iulian Francisk Chiriac, spune că suporterii își doresc în primul rând performanță, iar handbalul are cele mai mari rezultate. „Nu dăm toți banii sportului de performanță și neglijăm spitalele. Am alocat bani și pentru spitale, și pentru sport, și pentru cultură, în limitele unui județ sărac.”

Şi în alte țări autoritățile locale contribuie la bugetele echipelor, dar în proporții mai mici, care suplimentează veniturile de la sponsori privați. Cu un buget de 4,5 milioane de euro pe an, Győr are ca sponsor principal Audi, iar la Midtjylland, fosta echipă a Elizei, salariile jucătoarelor erau plătite de câte un sponsor local, al cărui nume apărea pe tricou. În România, finanțarea publică este deocamdată singura șansă de supraviețuire, mai ales pentru handbal. Doar sezonul ăsta, alte două echipe feminine, CSM Ploiești și CSM Cetate Deva, s-au retras din Liga Națională din cauza problemelor financiare, iar în 2015 a dispărut și HCM Constanța, cea mai titrată echipă masculină. Cu câteva excepții – ca Universitatea Cluj, unde contribuția publică reprezintă 20% din venituri, sau Odorhei, finanțată de un senator UDMR –, aproape toate cluburile depind de autorități. Dacă înainte de 1989 sportul era prioritate națională, iar întreprinderile și sindicatele susțineau echipele locale, bugetul național alocat sportului a scăzut de la an la an, iar afacerile locale nu au forța să susțină sportul, sau nu-l găsesc suficient de atractiv.

Dacă fotbalul câștigă și din drepturi de televizare, din marketing sau din participarea în cupele europene, handbalul n-are încă atâta putere. O calificare în Europa înseamnă cheltuieli, nu încasări (pentru câștigarea Ligii Campionilor CSM a primit cam 300.000 de euro), iar drepturile de televizare au adus handbalului 400.000 de euro în sezonul actual, față de 34 milioane de euro care sunt plătite de televiziuni pentru Liga 1 de fotbal, conform ProSport. Mai puțin de 50% ajung însă la cele 25 de cluburi de handbal (restul rămâne la Federație), în timp ce pentru cele 14 cluburi de fotbal, banii din drepturi TV sunt principala sursă de venit. Campioana României la fotbal încasează anual de peste 160 de ori mai mult decât cea de handbal: 3,3 milioane de euro față de 21.000 de euro.

CSM București, cea mai mediatizată echipă din România, a atras în ultimii ani sponsori privați ca ENGIE România (280.000 euro în 2017), Electromontaj (400.000 euro în 2016) sau firma de reparații electronice Diangi (250.000 euro în 2016), în timp ce de la Primărie a primit 2,5 milioane de euro în 2016. Dunărea Brăila a avut la dispoziție 720.000 de euro, proveniți 66% de la Consiliul Județean și 33% de la Primărie, la care se adaugă vânzarea de bilete, obiecte promoționale și din drepturile de televizare.

Finanțarea publică vine însă la pachet cu o instabilitate care nu permite strategii pe termen lung. Bugetele sunt aprobate greu de consiliile locale și județene și, mai ales la început de an, apar blocaje birocratice și întârzieri salariale. În plus, există mereu o teamă fundamentată că finanțarea se poate opri în funcție de interesele politice. Şi pentru că nu există suficientă transparență privind modul în care banii sunt alocați și cheltuiți, iar legea sportului nu e clară în privința finanțării, anchete ale Curții de Conturi din ultimii ani au descoperit cazuri în care a fost ilegală. S-a întâmplat în fotbal, la Petrolul Ploiești sau ASA Târgu Mureș, dar și în handbal, la ACS Poli Timișoara și chiar la Brăila, unde o finanțare din 2015 este încă anchetată și poate bloca alocări viitoare.

Suporterii și jucătoarele se tem să nu ajungă ca Baia Mare, sau ca atâtea alte castele de nisip pe care le-au văzut ridicându-se și prăbușindu-se în sportul românesc. Au mai trecut prin întârzieri salariale în 2015 și 2016, dar cumva s-au rezolvat.

De asta, Buceschi le-a sfătuit pe fete să aibă răbdare și de asta i-a spus și Elizei să se alăture echipei. Spera să fie mai bine, dar primele luni ale lui 2017 au răscolit amintiri din trecutul echipelor dispărute și i-au făcut pe unii fani să se întrebe dacă și povestea Dunării se apropie de final. Bugetul național pe 2017 a fost aprobat abia pe 16 februarie, dar o datorie veche a clubului a blocat din finanțarea pe 2016, astfel că jucătoarele aveau la final de februarie restanțe salariale din noiembrie. În presa centrală au apărut articole despre „situația dramatică” de la Brăila, știri despre transferul Mădălinei Zamfirescu și Gabrielei Perianu în Ungaria și zvonuri despre alte plecări.

Mai mult decât întârzierile salariale, pe Eliza a șocat-o deplasarea la București din ziua returului cu CSM. Echipa a plecat spre București chiar în miercurea derbyului, înghesuită într-un microbuz de 20 de locuri, tot ce și-au permis din cauza unor datorii la firma de transport. Mai călătoresc în ziua meciului – dacă n-au drumuri lungi de făcut –, dar în autocare în care se pot întinde. Deși și-a luat perna cu ea, Eliza n-a reușit să se odihnească pe scaunul pe care a stat cu genunchii imobilizați, iar jucătoarele mai înalte s-au întins pe gențile depozitate pe culoarul mașinii.

După un drum îngreunat de polei și viscol, au ajuns doar cu o oră înainte de meci. S-au dezmorțit, s-au încălzit, dar au pierdut meciul cu campioana Europei cu 33–21. Nimeni nu se aștepta la o victorie, nici echipa, nici suporterii, care au ajuns abia la pauză, tot din cauza vremii. Ştiau că în deplasare e mai greu să câștigi, că liderul campionatului e mai puternic decât a fost în toamnă și că Dunărea trece printr-o perioadă grea. Şi-au scos însă tobele și au cântat toată repriza, iar la final le-au aplaudat pe fete, care s-au întors către ei să-i salute, cum nu se mai întâmplase de pe 15 ianuarie.

După meciul de la București s-a vorbit puțin despre ce se întâmplase pe teren. În timp ce jucătoarele CSM-ului dădeau declarații despre Liga Campionilor, întrebările pentru Dunărea erau despre problemele financiare. Buceschi a declarat că i-e tot mai greu să motiveze o echipă cu întârzieri salariale de trei luni, apoi, într-o discuție informală cu jurnaliștii, s-a întrebat dacă a făcut bine când a sfătuit-o pe Eliza să vină la Brăila. Le-a povestit de problemele de la club și de instabilitatea din handbal, amintind și de Baia Mare, apoi s-a întors în microbuzul în care echipa tocmai lua cina: câte-o pizza mâncată pe genunchi.

Înapoi la Brăila, a spus într-o conferință de presă că e puțin probabil să mai rămână din vară. Are oferte din străinătate, se zvonește că va merge la Brașov, unde e și soția lui, dar nu vrea să anunțe o decizie până nu se termină campionatul, în mai. Îi pare rău să renunțe la munca de doi ani, dar să fii antrenor în sportul românesc înseamnă să construiești fără să știi pentru cât timp. „La noi totul e la mâna hazardului, de la o lună la alta și de la un sezon la altul.” Până la urmă, a concluzionat el, „dacă termini bine sezonul rămâi doar cu amintirile frumoase.”

Deși presa locală le-a numit dezertoare pe jucătoarele ale căror plecări în vară au fost anunțate în februarie, suporterii le-au scandat numele la următorul meci acasă. Supărările care le-au rămas par direcționate către autorități și conducătorii clubului, care, așa cum s-a întâmplat și în alte orașe, au promis o construcție pe care n-aveau o strategie s-o susțină pe termen lung. Au înțeles că și dacă antrenorul și multe dintre jucătoarele de acum vor pleca, e important ca echipa să existe în continuare.

Nici Eliza nu are regrete. Ştia că în România n-o să fie totul roz, dar s-au întâmplat prea multe într-un timp scurt și au copleșit-o. Afară se obișnuise cu o siguranță și o liniște pe care știe că e greu să le găsești aici, în orice domeniu, nu doar în sport. Deși se vorbește de un transfer al ei în capitală din toamnă, nu știe dacă ar prinde minute în teren la o echipă cu atâtea vedete și nu vrea să stea iar pe margine. Spune că nu știe încă ce va face sezonul viitor, pentru că nu vrea să ia o decizie pripită. Așteaptă ca lucrurile să se rezolve la Brăila și speră să-i treacă durerile la genunchi, cărora nu le-a dat încă de cap.

La asta s-a gândit pe drumul de întoarcere din București, că abia așteaptă să ajungă acasă să-și întindă picioarele în pat. Înainte să plece de pe teren spre vestiar și să se strecoare între scaunele înghesuite ale microbuzului, un reporter căruia i se pare că o jucătoare ca ea nu poate fi pusă în valoare într-o echipă cu atâtea probleme, a oprit-o s-o întrebe: „Cum e, Eliza, la Brăila?”. „Cum să fie?”, a răspuns ridicând din umeri și râzând. „Ca la Brăila”. După o pauză, a adăugat: „Ca în România”.

Articol publicat în DoR #27: #nevedem?. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Toma Coconea, aerociudatul

Oricâte trânte ar lua pe pământ, Toma Coconea își găsește drumul înapoi spre cer.

Dincolo de adevăr

Cum a crescut fenomenul fake news și ce soluții avem pentru a naviga o lume inundată de știri care nu sunt nici știri, nici false, nici adevărate.

Povești de o zi din Floreasca

Ce găsești când intri în viața agitată a cartierului Floreasca.