Ce-am învățat în 7 ani petrecuți cu ideea DoR

Undeva după miezul nopții se împlinesc șapte ani de când s-a născut ideea DoR. Poate unii dintre voi știu povestea,…

Undeva după miezul nopții se împlinesc șapte ani de când s-a născut ideea DoR. Poate unii dintre voi știu povestea, dar ne-am decis s-o reluăm pentru a sublinia câteva lecții care se aplică și altor inițiative creative/antreprenoriale. 


Scan din notițele din noaptea în care s-a născut DoR

Carnetel_DoR

Era 23 aprilie 2009, o seară de primăvară într-o lume în care deja începuse criza economică, pe care majoritatea eram prea naivi s-o înțelegem. Eram cu niște prieteni și colaboratori, toți lucram la diverse reviste colorate aparținând de trusturi media, și ne-am pornit să-l vedem vorbind pe art directorul Raymond Bobar, cu care lucrasem la Esquire România.

Am fost norocoși – prezentarea lui era o reluare a uneia la care n-am ajuns și care fusese întreruptă pentru că se luase curentul. Eram fericiți că l-am prins pe Ray, pe care nu-l văzusem de-o vreme. Era într-o formă de zile mari și a ținut o prezentare despre designul de revistă, istoria lui și cum se manifestă în România. Pe scurt, a desființat cu argumente și exemple cam tot ce se publica la noi, inclusiv revistele la care lucram. Am plecat de acolo îngândurați și ne-am retras la un bar proaspăt deschis în Centrul Vechi, un spațiu care încă n-avea mai nimic din stridența ultimilor ani. (Afirmația e valabilă și pentru zonă și pentru bar – Bordello’s). Ce-am făcut e că ne-am apucat să bem Holstenuri nefiltrate la draft și să ne plângem de slujbele pe care le aveam, o combinație de activități caracteristică mai tuturor jurnaliștilor.

Ray avea dreptate, ne-am spus. Designul revistelor la care lucram era superficial. Dar noi știam că și conținutul scârțâia, că procesele erau îndoielnice, că relațiile cu cei care cumpărau publicitate erau nepotrivite și că, în mai toată ecuația de publishing de trust din România, cititorul era cel mai puțin important.

Câteva beri mai târziu, ne-am întrebat de ce n-am face noi o revistă așa cum ne-am dori să fie cele la care lucrăm?

***

Prima revistă pe care am făcut-o se numea New Kids on the Block și am făcut-o în clasa a VI-a, cam pe când începuse Beverly Hills 90210 în România; două referințe care îmi trădează vârsta. Erau păreri despre școală, scrise pe foi de caiete studențești, capsate. A apărut într-un singur exemplar și am făcut-o pentru că prietenul meu Cipri desena frumos și pentru că amândoi voiam să impresionăm pe cineva: el pe Raluca, care era atât de frumoasă încât era inabordabilă, eu pe Mirela, care, pentru că era tot frumoasă, dar nu chiar atât încât să fie inabordabilă, avea cinci alți pretendenți.

Tot pentru ele am scris și o nuvelă într-un caiet de școală, o nuvelă în care eu o salvam pe Mirela de niște bandiți care urcaseră din mers în trenul cu care mergeam cu clasa la mare. Nici revista, nici nuvela n-au funcționat. (Faptul că nuvela se numea No Chance ar fi trebuit să fie premonitoriu.) Nu numai că n-am convins-o pe Mirela de cât de creativ și inventiv sunt, dar, când am citit nuvela în fața clasei, n-am convins-o nici măcar pe profa de română, o doamnă impunătoare, cu un păr creț care-i înconjura capul ca o aură și care mi-a spus că descrierile sunt slabe. Dialogul, merge. Descrierile? Vai de ele.

Atunci am învățat un prim set de lecții contradictorii despre munca creativă:
– E foarte plăcut să faci un lucru nou, pe care să-l poți arăta lumii;
– E foarte probabil ca altcineva să ia noul pe care l-ai făcut și să dea cu el de pământ.

Au urmat alte lecții despre bucuria de a construi și riscul asociat, cuplate cu alte inițiative care veneau dintr-o nevoie personală de a vorbi cu cei din jurul meu prin intermediul unui produs: revista liceului, un site de satiră socială în facultate, articole a căror complexitate mă depășea, dar pe care acceptam să le documentez și să le scriu pentru că le consideram probe de curaj.

Privind în urmă, sunt surprins că nu m-am oprit din a încerca chestii, deși mi s-au dat numeroase oportunități — din afară am primit destule critici și am suferit destule eșecuri, iar pe dinăuntru aveam (și am) suficientă frică și nesiguranță.

Ce știu sigur e că nu aveam citate motivaționale scrise pe perete – nici pe wallurile virtuale, inexistente pentru majoritatea vieții mele, nici pe cele adevărate –, și nici nu mă uităm în oglindă să recit #nevergiveup, #mylifemychoice sau alte hashtaguri motivaționale. Cred că am învățat să accept frica de a da naștere unor proiecte și încerc s-o sugrum cu dorința de a le vedea realizate.

La un moment dat am citit un eseu de-al lui George Orwell despre motivele pentru care scrie și mi-am dat seama că erau valabile și pentru mine și pentru mulți dintre noi care vor să facă ceva din nimic:
– egoism;
– entuziasm estetic;
– impuls istoric;
– motiv politic.

Motivele astea sunt adesea prezente simultan în munca creativă, iar în funcție de perioada în care ești tu sau societatea, predomină unele sau altele. Sigur că mai sunt motive mai profunde pentru care avem inițiative contra curentului, dar dacă n-aveți chef de o ședință de autoanaliză – și nu vă invidiez – astea patru sunt un punct bun de a vă inventaria pornirile.

***

Când am făcut DoR în 2009, mai mult decât orice, predominau primele două. Am pornit cinci oameni de la o bere, frustrați de șefii noștri și de companiile în care lucram, să facem o revistă așa cum ne-o doream, cu cât mai puține presiuni și influențe externe (scanul din imagine e cu notițele luate în acea noapte). De menționat că a doua zi, după ce ne-a trecut mahmureala, i-am scris lui Ray și i-am spus ce idee am copt și l-am rugat să ni se alăture. A zis că o face doar dacă revista va fi tipărită.

Am lucrat șase luni la primul număr, care trebuia să fie și ultimul („decât o revistă, decât o dată”, am glumit în acea noapte), iar când l-am văzut ieșind din tipar, aproape că a fost suficient. Nu prea aveam atât de mult curaj încât să credem că am putea continua, că am putea trăi făcând asta, deși nimic n-ar fi fost mai frumos.

Apoi l-am lansat și am învățat alte două lecții contradictorii:
– Nu e nimic mai plăcut decât să vezi cât de generoși pot fi cei din jurul tău. Zeci, poate sute de oameni au contribuit la începutul DoR cu energie, inteligență, ajutoare, mobilă, încurajări și câte și mai câte.
– Nu e nimic mai înfricoșător decât posibilitatea că îi vei dezamăgi.

Sunt convins că s-a întâmplat. Că i-am dezămăgit. De la prieteni, la colaboratori, la abonați, la parteneri, nu cred să nu fi fost momente în care să nu putem face ceva mai bine. Dar în șapte ani înveți că nu e totul roz și frumos, că nu fiecare zi e ca noaptea în care se naște ideea care te va acapara, dar că, dacă ești norocos, ideea poate fi suficient de puternică încât să te facă să continui și să te facă să încerci să repari ce ai stricat și să construiești ceva mai bun pe viitor.

Simt că e important acum să împărtășesc o parte dintre lucrurile pe care le-am învățat în ultimii șapte ani, mai ales lecțiile mai dureroase:

  • făcutul de lucruri noi e uneori în conflict cu deadlineurile, deseori în conflict cu resursele;
  • orice lucru pornit din entuziasm și pasiune va ajunge la o rutină; e ca o relație dincolo de perioada de îndrăgostire. Uneori, ca să piperezi relația, mai trebuie să te îmbraci în hamster și să dansezi și s-ar putea să nu obții chiar reacția pe care ți-o dorești, nici de la colegi, nici de la public;
  • cititorii au întotdeauna dreptate, chiar dacă uneori nu crezi asta. Vor înțelege altceva dintr-un text decât ai vrut să spui și vor avea grijă să-ți spună asta: tare și răspicat;
  • lucrul cu prietenii e dificil. Ba mai rău. Există posibilitatea să pierzi relații de prietenie – și nu numai – încercând să ții o idee în viață. Ar fi ușor dacă ar exista o grilă care să răspundă la întrebarea: când merită și când nu merită să construiești alături de prieteni, dar nu există. Continui să cred că oricât doare uneori, merită;
  • oricât de bine crezi că comunici, nu comunici niciodată suficient de bine și mereu vei dezamăgi pe cineva, de obicei exact pe cei pe care vrei să-i dezamăgești cel mai puțin;
  • deseori, când îți creezi libertatea de a face ce-ți dorești – în cazul meu a fost să scriu despre ce-mi doresc –, te trezești în imposibilitatea de a face exact lucrul acela, pentru că ai altele de rezolvat, care par mai importante. De cele mai multe ori, astea țin de sfera managerială-logistică-financiară-administrativă. Altfel spus, scriu mult și des azi, dar cam toate sunt emailuri.

Mai sunt și câteva lecții mai intime, genul de gânduri care mă țin treaz la patru dimineața.

  • e dificil, dar important, să accepți care sunt limitele momentane ale muncii tale. Să recunoști că nu poți scrie un text așa de bine precum ți-l imaginezi că ar putea fi. Să înțelegi că granița dintre mediocru și bun e extrem de fină. Să rămâi smerit în fața muncii – riscul să ți se urce la cap e real;
  • lumea nu e pe pragul ușii tale așteptând să spui/faci ceva. Indiferent ce facem, uneori credem că cei din jur abia așteaptă revista noastră, cafeneaua noastră, app-ul nostru, inițiativa noastră civică. Nici vorbă. Cei din jurul nostru au vieți cel puțin la fel de complicate (uneori mult mai) și să ajungi la ei e o luptă și, adesea, ține și de noroc;
  • uneori, chiar dacă ajungi la ei, vei fi neînțeles, vei fi considerat înduioșător, trădător, corporatist, hipster, superficial, naiv, și altele pe care le-ați auzit și voi.

***

Însă merită.

Merită să bei acea bere cu prietenii în care dai peste o idee de care nu mai poți scăpa. E deseori o idee nebunească, aproape imposibilă, cu siguranță indecentă în raport cu ce se întâmplă în acel moment în viața ta.

Dar las-o să rodească. Riscă s-o faci să se adeverească.

Și nu uita să răspunzi la întrebarea: de ce? Ce vrei vrei să faci asta? De ce asta și nu alta? De ce te consumă? De ce i te-ai predat? De ce ar fi utilă altora?

Când am început DoR am exprimat un „de ce” mai degrabă pragmatic, pentru că cel mai profund era atât implicit, cât și prea fragil să-l verbalizăm în public. Când ai 24, 25, 26, 27 de ani încă ți-e rușine să spui ce ai pe suflet. Am continuat să publicăm DoR pentru că prea multe reviste erau superficiale, pentru că prea multe povești rămâneau nespuse, pentru că voiam să asamblăm o realitate românească cât mai eclectică, de la cultură, la sport, la politică, la justiție socială. Voiam să nu aparținem unei singure nișe sau fâșii culturale, ci să le permitem să se vadă unele pe altele: hipsterii cu asistenții sociali, antreprenorii cu artiștii, studenții cu corporatiștii.

Azi avem cititori din toate zonele de mai sus (și nu numai) și de toate vârstele, de la adolescenți la pensionari. Și de ce facem ce facem? Pentru că în continuare credem că jurnalismul făcut cu grijă, fără stridențe, fără verdictele cu care trăim pe Facebook, are puterea de a reflecta mai corect și mai nuanțat realitatea românească.

Dar facem ce facem și dintr-un motiv mai profund, pe care astăzi nu ne mai sfiim să-l rostim public. Credem în povești și în puterea lor. Așa cum spune scriitoarea Rebecca Solnit, suntem de mici înconjurați de povești și basme și snoave și uneori uităm ce se ascunde sub intriga lor.

Basmele și poveștile, scrie Solnit, „sunt despre necazuri, despre cum intrăm și cum ieșim din ele, despre cum problemele sunt un pas necesar în devenire. Toată magia și blestemele și palatele de cleștar și perlele cât casa și prințesele frumoase ca soarele și păsările vorbitoare și șerpii distrag atenția de la miezul greu al majorității poveștilor: lupta pentru supraviețuire împotriva adversarilor, lupta pentru a-ți găsi locul în lume, lupta pentru a deveni cine vrei să fii.”

Asta reușim să facem în zilele noastre mai bune la DoR. Spunem basme pentru adulți. Nu avem păsări care vorbesc, ci oameni care se luptă cu sine, cu sistemul, cu adversari redutabili, uneori cu moartea. Și le spunem poveștile ca să învățăm să le trăim mai bine pe ale noastre. ●

O formă a acestui text a plecat către abonați newsletterul săptămânal al DoR. Dacă vrei să-l primești sau dacă vrei să ne sprijini să continuăm să facem ce facem, alătură-te comunității de abonați, dă-ne 2% dacă simți, și nu uita: nu-ți lăsa visele să moară la bere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureșteanul: Educația fizică

Un olimpic internațional la fizică nu are nevoie doar de cărți, ci și de familie, sport și teatru.

#EURO2016 – Dragostea durează nouă zile

Sau „Băieții noștri”, băieții nimănui.

Bucureșteanul: 72 de ani

Theodor și Maria Stoicescu s-au cunoscut în martie 1941. În tot acest timp, spun ei, nu s-au certat niciodată.…