Ce ne rămâne după #EURO2016

Atunci când se sting nocturnele, se aprind visele.

© UEFA 2016

E ceva irezistibil în învelișul mistic pe care un titlu oarecare îl conferă unui simplu joc. Campion al României, câștigător al Ligii Campionilor, campion mondial, toate sunt măsurători în cariera unui fotbalist și în istoria unei echipe. Finalitatea, tangibilul, acea pagină de istorie sau măcar o notă de subsol în cronică, asta e magia finalei.

S-a terminat EURO 2016. Pe un stadion invadat de moliile care migrează cu vânturile verii, toți așteptam una dintre cele două povești posibile: victoria Franței, al treilea turneu câștigat pe teren propriu sau un nou record pentru Cristiano Ronaldo, acela de golgeter all-time al Campionatului European. Niciuna nu avea să se scrie însă în cele 120 de minute în care finalistele și-au negociat parcă trofeul, într-un interminabil șah în care ambii jucători așteaptă greșeala adversarului. Finalele sunt adesea cele mai chinuitoare meciuri din fotbal.

23 de minute trecuseră când primul cadru cu Ronaldo plângând a invadat ecranele din toată lumea. Aflat în agonie, pe care nu ai cum s-o simulezi atât de bine fără să fii Meryl Streep sau Jack Nicholson, Cristiano strânge din dinți și încearcă să intre din nou; un gol îi mai trebuia pentru a egala recordul lui Platini. Nu reușește însă și lacrimile îl năpădesc, iar robinetul nu-i de găsit. Sute de milioane de oameni își vor aminti imaginea acestui fotbalist fenomenal care plânge pentru că nu poate continua un meci. În acele momente încercam să aflu ceva despre mine. Îl admiram oare pe acel om care crede în sine mai presus de orice altceva sau încercam un sentiment de milă pentru un sportiv consumat de același demon care-l face mare, ambiția? Nu există un răspuns corect, doar alegeri personale.

De peste 20 de ani dezbat acest sport cu prieteni atinși de aceeași patimă, dar niciodată n-am știut un jucător mai disprețuit de consumatorii de fotbal decât Cristiano Ronaldo. Musculatura atent lucrată, dantura perfectă și părul imobil în capcana gelului de păr, sunt doar aparențele pe care portughezul le aruncă în fața adevăratei sale meniri: golul. Cristiano Ronaldo e o mașină de fotbal, un atlet desăvârșit care muncește enorm pentru a-și fructifica talentul nativ, dar imaginea pe care o proiectează e cea a unui trișor care ar face orice să scuture plasa.

A doua poveste pe care finala lui EURO 2016 o lasă istoriei e cea a unui jucător născut în Guinea-Bissau, apărut de nicăieri să aducă Portugaliei primul său titlu european. Eder, singurul marcator al finalei, a schimbat trei echipe în ultimul an, fotbalul ducându-l din Portugalia (Braga), prin Țara Galilor (Swansea) și, după doar șase luni, în Franța, la Lille. Doar 66 de minute jucate în tot turneul i-au fost de ajuns lui Eder pentru a scrie istorie, cu doar al doilea șut spre poartă la un Campionat European. Africanul Eder, campionul Europei, asta va reține istoria fotbalului.

Formatul extins la 24 de echipe a diluat fotbalul, însă nu suficient cât să nu-mi rămână câteva cadre din imensul colaj numit EURO 2016.

Prima imagine e cea a dribbling-ul lui Robson-Kanu, acea întoarcere pe loc, un tirbușon care a eliminat trei adversari lăsându-i galezului toată poarta lui Curtois disponibilă pentru golul de 2-1 în sfertul cu Belgia. Genericele rubricilor de sport preferă ghiulelele de tipul celei reușite de belgianul Nainggolan în același meci, probabil cel mai spectaculos din întreg turneul, sau o „foarfecă” precum cea reușită de elvețianul Shaqiri în optimea cu Polonia, dar pentru mine golul emblematic al turneului e cel al lui Robson-Kanu.

Rămân cu ritmul aplauzelor suporterilor islandezi, cu bucuria efervescentă a a irlandezilor și cu Zlatan Ibrahimovic aplaudându-și galeria la ultimul său meci în culorile Suediei. Nu voi uita niciodată bucuria copilărească a unui bătrân de 74 de ani, idolul meu, Sir Alex Ferguson însuși, care-și îmbrățișează fostul elev, pe Cristiano Ronaldo, proaspăt campion al Europei.

EURO 2016 mi-a reamintit că suntem sclavii esteticului. Fotbalul Portugaliei lui Fernando Santos a fost imposibil de urmărit cu vreo urmă de plăcere. Noua campioană europeană încheie turneul cu o medie de doar patru șuturi pe poartă per meci și o medie a posesiei sub 50%, dovadă că azi contează ce poate face o echipă cu mingea, nu neapărat cât timp o ține departe de adversar. Niciodată nu m-a încântat jocul de posesie dus la perfecțiune de Spania și de Barcelona lui Guardiola, așa că pot doar să jubilez pentru scurt timp, până când statisticile nu-mi vor mai da dreptate, iar acest text va fi demult uitat.

De câțiva ani visez să scriu cronicile unui European de pe stadioanele pe care se joacă, de pe străzile unde se adună fanii, din barurile unde fotbalul e limba comună. Ideea s-a înfiripat în mintea mea pe când citeam, aproape neîntrerupt, zi și noapte, Frumoasele noastre duminici, cronica mondialului din 1986. Ioan Chirilă ne-a lăsat această carte nouă, tuturor nepoților săi cu ochii pe ecran și sufletele pe stadion, ca pe o mostră a fiorului inexplicabil pe care îl avem când o minge scutură plasa porții, ca pe un testament și, poate, ca pe o provocare.

Fotbalul ia o pauză de câteva săptămâni, dar Frumoasele noastre duminici e din nou pe noptiera mea pentru că, atunci când se sting nocturnele, se aprind visele. ●

Vlad Bogos e specialist în servicii IT și scrie uneori despre fotbal, ca formă de cultură, pe vladbogos.ro. Acest articol face parte dintr-o serie de materiale despre Campionatul European din 2016.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[EduDoR] De-ale antreprenoriatului

În clasa a XII-a, Alexandra Butmălai lua note mari la cel mai bun liceu din țară și coordona și proiectul de afacere…

Elena cea bună

Elena Udrea și-a câștigat locul în politica românească prin două mijloace: imagine și loialitate față de președinte.…

Bucureșteanul: Fata și Cadillacul

Recuzita unei tinere regizoare de teatru.