Cealaltă eu

Cam la un an jumate după nuntă, într-o seară de iarnă pe început de decembrie, tocmai văzusem Moulin Rouge și…

Ilustrație de Alina Filipoiu

M-am măritat la 26 de ani.

Eram foarte îndrăgostită și convinsă că am făcut-o pentru totdeauna. Cam la un an jumate după nuntă, într-o seară de iarnă pe început de decembrie, tocmai văzusem Moulin Rouge și eram cu mintea la Ewan McGregor cântându-mi „all we need is love”. Am intrat în casă, mi-am aprins o țigară, când, din senin, mi-a spus: „Nu te mai iubesc. M-am plictisit de tine așa cum te plictisești după ce mănânci multă ciocolată”.

M-am uitat la el și i-am spus, „Dar eu te iubesc”, urmat de „ai pe altcineva?”. Mi-a spus, „Nu, nu am pe altcineva”, doar că nu mă mai iubește pe mine. Trăznită și năucă, după discuții interminabile, între furie și neputință, am hotărât să încercăm să reparăm lucrurile. Nu știam ce era stricat, dar mă gândeam că undeva exista o soluție și am început să caut. A urmat un an în care am căutat cu disperare să schimb ceva la mine, să-l fac să mă iubească din nou. Am încercat de la tuns (cred că mi-am schimbat tunsoarea și culoarea părului de vreo trei-patru ori în anul ăla) la ghicitoare, bioenergie, cărți, psihoterapie; căutam soluții și eram convinsă că shimbarea pe care o voi face la mine va declanșa o schimbare în el.

Trebuia să fiu alta.

Nu voiam să vorbesc cu prietenii despre asta pentru că speram că era o fază și că urma să rezolv lucrurile, așa că am început să construiesc o realitate paralelă, doar a mea și a lui, încercând să fiu o altă femeie, în același corp. L-aș fi schimbat și pe ăla dacă s-ar fi putut. Era ca și cum, schimbându-mi numele în urma căsătoriei, simțeam că sunt nevoită să schimb tot ceea ce sunt ca să pot rămâne cu numele nou.

După un an de căutări, am aflat că eram prea multe femei în viața lui și ăsta cred a fost primul indiciu pentru mine că era mai mult decât puteam duce. Am plecat o săptămână de acasă să încerc să-mi limpezesc mintea și să văd ce aș putea face. Durea îngrozitor trădarea, durea iubirea, durea negarea, durea eșecul și am început să vorbesc cu prietenii despre ceea ce se întâmplă în viața mea. Eram ca o moară stricată. Repetam aceeași poveste la nesfârșit: despre cum el nu mă mai iubește, cum m-a trădat. Speram ca, spunând povestea iar și iar, să descopăr ce făcusem greșit și astfel să repar relația.

Pe de altă parte, reacțiile prietenilor m-au ajutat să văd că ceea ce construisem cu el era fals. Îl iubeam în continuare, dar începeam să văd că a trăi cu el însemna să nu fiu eu însămi. Doar că asta nu te face să te poți despărți mai ușor de cineva. Când iubești, iubești.

Am convenit totuși că trebuie să ne despărțim. Mi-am căutat o garsonieră de închiriat, mi-am luat o parte din lucruri și m-am mutat. Nu am mai vorbit și ne-am văzut fiecare de viața lui, dar speram că într-o bună zi mă va suna să-mi spună că și-a dat seama că nu poate trăi fără mine și că trebuie să fim împreună. Pe de altă parte, ca despărțirea să fie oficială, trebuia să trecem printr-un divorț și mă bucura faptul că încă eram agățată de el. (Ştiam de la un avocat ce presupunea un divorț, dar speram că nu va fi cazul.)

La două luni dupa părăsirea domiciliului conjugal, s-a întâmplat minunea. Mi-a dat un mesaj, i-am răspuns și, din mesaj în mesaj, am ajuns să vorbim. Mi-a spus că mă iubește și că sunt femeia vieții lui, iar asta mie mi-a fost de ajuns. Am reluat povestea, de data asta trăind în două case, doar că nu a durat foarte mult perioada de bine și a urmat una alienantă, în care dimineața mă iubea și seara voia să ne despărțim.

Am rămas însărcinată, m-am bucurat și am zis, „Gata, asta o să rezolve lucrurile”, dar la ecograf am aflat că era o sarcină fără embrion, așa cum era de fapt și căsnicia noastră, pe care încercam să o animăm fiecare dintre noi, de multe ori în contra timp.

Cred că lipsa vieții din sarcină m-a făcut să mă duc în cele din urmă la avocat și să demarez procedura de divorț. Am rugat o prietenă să ia lucrurile pe care le mai aveam la el. Pe de o parte voiam să-l pedepsesc, pe de alta îmi era frică că dacă îl văd recidivez.

A urmat divorțul și am închis pe hârtie legătura noastră, doar că în viața reală ea a mai continuat. Ne-am mai vazut încă vreo patru luni, într-o poveste la fel de toxică, dar cu o zi înainte de a face 30 de ani, am ajuns la capăt. Avusesem nevoie de timp, pentru că încercasem să fiu altcineva și întoarcerea la mine era dificilă. Îmi recapătasem numele, dar conținutul corespondent era departe de mine.

În ziua în care am încheiat-o definitiv am văzut cât eram de nefericită. Probabil încă îl iubeam, dar iubirea aia mă distrugea. Am hotărât că acolo se termină povestea mea cu el și am plecat să fiu femeia vieții mele. ●

Laura Abrihan este îngerul de print al DoR. Ştie toate felurile de hârtie și cerneluri, toate procedeele tipografice și niciun job de print nu e prea dificil pentru ea. O găsești la www.peggy.ro.

● Acest text a apărut într-o serie despre despărțiri, un proiect DoR în care mai multe femei povestesc despre încheierea memorabilă a unei relații. Dacă îți plac proiectele noastre, alătură-te comunității DoR.

2 comentarii

  • Neamtu Anuta ·

    Nu fumez…am facut pasul, de-a ma casatori, pe care nu-l visasem, in anii adolescentei, deoarece nu mi se parea, ca mariajul ar insemna, sadobandesti fericirea. IUBEAM insa, cu adevarat si, la terminarea facultatii porneam pe un drum nou…in ani au fost momente diverse,dar eu am pastrat FRUMOSUL, BUCURIA,care mi se pareau statornice.A venit,in sirul de „accidente” inevitabile vietii de cuplu, SFARSITUL…crunt, ca un cataclism si cu demnitate a trebuit sa-mi continuu VIATA firesc, cand eu muream…Am iertat tradarea,privind cu uimire, la ceeace am trait…

  • Monica ·

    Da, am fost acolo, altcineva, asa cum credeam ca o sa ii placa. Asa o tampenie! Asa o pierdere de vreme. Acum ma consolez ca mi-a fost o lectie si ma rog ca 5 ani de „toxic” sa fie destul. Nu ne-am casatorit si nu am fost insarcinata, dar am trait povestea asta, a ta, a altcuiva si m-am recunoscut dupa vreun an de la despartire. Doamne fereste-ne!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Cântarea României

Ce mai înseamnă azi și la ce mai folosește patriotismul? Text de Adrian Lungu. Instalație foto de Simona Sterca.…

Bucureșteanul: Antreprenor în liceu

Un elev de clasa a X-a vrea să devină antreprenor. Primul lui proiect e să renoveze grupurile sanitare din școală.…

Retur

Nu demult, Florin Mergea și Horia Tecău erau viitorul tenisului românesc. În timp ce Tecău a ajuns în primii 10…