Cealaltă viaţă a lui Ghiţă

Povestea unui destin dictat de un lanț de erori birocratice

Notă: Acest text a câștigat premiul II la categoria Portret la concursul Superscrieri 2012.

.

Era o dimineață rece, pe 19 decembrie 2005, când Gheorghe Silaghi a mers la Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș să-și scoată cazierul. Avea 23 de ani, era student în anul II la Litere și Teologie Catolică în Baia Mare și tocmai primise o ofertă de slujbă la un centru de zi pentru copii și tineri romi.

A ajuns pe la opt la ghișeul Serviciului Cazier Judiciar. A luat un formular, a completat cu majuscule ANGAJARE lângă fraza „Solicit eliberarea unui certificat de cazier judiciar, acesta fiindu-mi necesar pentru…”. Apoi a semnat în dreptul textului „Declar pe proprie raspundere că nu am avut și nici nu am folosit alte nume și date de identificare în afară de cele înscrise în prezenta cerere”.

La 13:50, a revenit la Poliție. În curte, un polițist striga numele solicitanților și le întindea cazierul când răspundeau prezent.

– Silaghi Gheorghe?

– Prezent.

– Tu așteaptă un pic aici.

A așteptat în curte până la 15:00, când polițistul a terminat de înmânat cazierele și i-a făcut semn să-l urmeze în biroul de la etaj. Ghiță se aștepta să fie o problemă cu cererea lui și se întreba în gând: „Oare nu or crede că eu sunt ăla?”.

Ajuns în birou, le-a dat polițiștilor cartea de identitate eliberată în august 2000, pe vremea când avea mustață și părul mare. Polițiștii l-au luat dur la întrebări. „Cine ești?” „Unde ai crescut?” „Ce școală ai făcut?” Au izbucnit în râs când le-a spus unde e student. „Tu popă și ți-e plin cazierul? Îți bați joc de noi?”

Bazele de date ale poliției spuneau că e un infractor care ar trebui să fie în pușcărie, pentru că în cazierul lui apăreau mai multe condamnări. Ghiță a încercat să le explice că e o greșeală, că nu poate fi vorba de el. După mai mult de o oră de interogatoriu, l-au urcat în dubă și l-au dus la Poliția Municipiului Baia Mare. I-au făcut fotografii, l-au amprentat și pentru că Teri, iubita lui, îl tot suna și îi dădea mesaje, l-au pus să-și dea telefonul pe speaker ca să audă și ei cu cine vorbește. „E iubita mea, își face griji pentru mine”, le-a spus stresat. „Lasă să ne terminăm treaba și apoi ne facem griji”, i-a întors-o un polițist.

După trei ore, a venit confirmarea telefonică de la Penitenciarul de maximă siguranță Arad: Gheorghe Silaghi, condamnat pentru tâlhărie și furt, era încarcerat. Acest Gheorghe Silaghi, student la Universitatea de Nord din Baia Mare, avea aceleași date de identificare dar nu comisese nicio infracțiune.

Polițiștii i-au spus lui Ghiță că e liber să plece și că trebuie să-și rezolve neapărat situația. Nu a înțeles exact ce s-a întâmplat, dar a insistat să i se dea totuși cazierul. Au acceptat numai după ce s-a plâns că a plătit taxe și a pierdut o zi întreagă. Trecuse de 20:00 când a ajuns la cămin. Tot drumul, întorsese pe toate părțile bucata de hârtie pe care apăreau numele, codul lui numeric personal și condamnările pentru două tâlhării și un furt calificat ale altcuiva.

***

Pe 27 august 1982, în spitalul județean din Baia Mare s-a născut un copil care cântărea 2.500 de grame și măsura 49 de centimetri. Fusese a doua naștere a Auricăi Dorina Rezimveș, o femeie de 22 de ani cu ochi albaștri și păr lung, blond-șaten. Şi ea, și tatăl copilului, Gheorghe Silaghi, un tânăr de 18 ani, aveau TBC. Locuiau în satul Chelința, comuna Ulmeni, împreună cu rudele soțului și cu Dorel, primul lor fiu. Trăiau din ciupercile pe care le aduna Gheorghe din pădure și le vindea la C.A.P. cu un ban bucata. La câteva zile după naștere, Aurica a plecat din spital și și-a lăsat fiul acolo.

Copilul, care primise numele Gheorghe în certificatul medical constatator al nașterii și fusese recunoscut de tată la primărie, la nici o săptămână după naștere, în actul de naștere nr. 2590/1982, a rămas în spital, într-un pătuț de la etajul 11, în camera cu ceilalți copii abandonați. Asistentele și doctorii nu erau responsabili cu căutarea părinților și, în acea perioadă, mulți lăsau adrese false, tocmai ca să nu fie găsiți. (Legea românească interzicea avortul, mijloacele contraceptive erau marfă de contrabandă, așa că o soluție frecventă pentru copiii nedoriți era abandonul.) Copiii rămâneau în secția de pediatrie, fără certificat de naștere, până la maximum doi ani, când o comisie decidea dacă să fie dați în plasament familial sau la o instituție.

Pentru Ghiță, Comisia pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Județului Maramureș (corespondentul comunist al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului) s-a întrunit în 1984 și a dispus trecerea lui în grija statului și transferul la Leagănul Cavnic. Avea doi ani când l-au urcat într-o salvare a spitalului, împreună cu alți copii considerați „lipsiți de condiții de creștere și educare în familie”.

Potrivit legii 3/1970 (în vigoare până în 1997), leagănul era o instituție rezidențială de îngrijire, sub direcția Ministerului Sănătății, care proteja orfanii și copiii abandonați în vârstă de 0-3 ani. Rapoartele internaționale arată că în România anilor ’80 existau 62 de leagăne, cu 12.000 de locuri și că erau instituții în care copiii își petreceau cea mai mare parte a timpului în pat.

Din Baia Mare, salvarea a parcurs cei 30 de kilometri spre Cavnic șerpuind pe lângă Baia Sprie și câteva pârtii de schi. Leagănul era lângă o pădure, iar de pe geam se zăreau coamele munților Gutâi. În clădirea cu trei nivele stăteau circa 70 de copii, care ocupau etajele doi și trei și aveau câte cinci pătuțuri în camerele cu pereți colorați. Două educatoare dimineața și două seara aveau grijă de ei, plus câte o infirmieră la fiecare grupă de 10-12.

După ce copilul a împlinit trei ani, aceeași comisie a dispus „internarea” lui la Casa de Copii Preșcolari Baia Mare. Dosarul spunea că „minorul nu are asigurate condițiile necesare de creștere”, dar nu se dusese nimeni în Chelința, la familia Silaghi, pentru a verifica dacă într-adevăr Gheorghe și Aurica nu îl pot crește. Copiii din sistemul de protecție ajungeau rar în familii adoptive sau în familia naturală extinsă (bunici, mătuși, etc.), fiind transferați de la o instituție la alta în funcție de vârstă: leagăn până la trei ani, casă de copii preșcolari până la șase ani, apoi casă de copii școlari sau de copii cu deficiențe – recuperabili sau nerecuperabili. Legea nu menționa însă ce înseamnă „deficient” sau „recuperabil”.

Ghiță a început să meargă la grădiniță, chiar la parterul casei de copii. Condițiile erau poate mai bune decât în unele familii, copiii având jucării, lenjerii de pat colorate, televizor, curte mare cu scrânciob. Mergeau în tabere la mare și la izvoare, umplând câte două vagoane de tren. Erau amestecați copii sănătoși, cu copii cu defecte fizice sau psihice. Cei mici stăteau în paturile cu gratii și întindeau mâinile după educatoare când le vedeau. Nu exista personal specializat și educatoarele, care lucrau 12 ore pe zi, îi masau și le făceau gimnastică facială, aspect important în terapia logopedică, ca să-i ajute să vorbească, după cum credeau de cuviință.

La sfârșitul lui iunie 1989, Ghiță, care avea deja aproape șapte ani, a fost evaluat și în dosarul lui tehnic s-a consemnat că este bine dezvoltat fizic, că are o capacitate medie de a se integra într-un grup, că are înclinații artistice pentru muzică și un temperament sangvinic. Trăsăturile de caracter notate de evaluator au fost: sinceritate, modestie și cinste. Pe 7 iulie 1989, comisia a hotărât că trebuie să fie „ocrotit” într-o casă de copii școlari. Ghiță a fost dus la cea din localitatea de frontieră Bocicoiu Mare, la 70 de kilometri de Baia Mare.

Între timp, și familia lui se mutase în comuna Surduc, Sălaj, la mama Auricăi. Nu mai aveau loc în casa din Chelința, pentru că frații și surorile tatălui își întemeiaseră propriile familii, cu mulți copii. Dorel, fratele cu an an mai mare al lui Ghiță, mergea deja la școala din sat.

***

Pe strada Principală din Bocicoiu Mare la numărul 40, în spatele unui gard din fier cu fundație de beton, era unul dintre cele mai mari centre de plasament din Maramureș. Copiii erau împărțiți în 13 grupe de câte 12 și locuiau în două blocuri, fiecare cu câte patru scări și 64 de apartamente. În curtea umbrită de brazi înalți era un grajd unde creșteau trei cai și 15 porci, o sală de sport și ateliere de tâmplărie.

În primul an la Bocicoi, viața lui Ghiță a fost bună. În clasa I și a II-a, băiatul a fost feblețea educatorilor de la centru. Era frumușel, grăsun, și toată lumea îl proteja. O doamnă educatoare blondă și frumoasă îl lua la ea acasă în vacanțe, de nici nu mai simțea că e la centru. După două-trei săptămâni de bucurie, când se întorcea, ceilalți îl luau peste picior și-l acuzau că se simte mai „cu moț” pentru că a fost plecat. Era chiar să plece de tot la un moment dat, când au venit doi bătrânei care au vrut să-l ia. Ghiță a fost foarte încântat de idee pentru că văzuse alți copii plecând de la centru în familii adoptive și era sigur că le e mai bine, că au mâncare și jucării. Până la urmă n-au mai venit după el.

De prin clasa a III-a au început chinurile. „Asistații”, tinerii care, potrivit legislației, puteau rămâne în sistem până la 25 de ani dacă făceau facultate sau ucenicie, se distrau pe seama celor mici. În vacanțele de vară, rămâneau opt băieți mari care își împărțeau cei 40 de copii mici pe care nu-i lua nimeni acasă. Îi puneau să se lupte între ei până la sânge, le confiscau carnea și desertul, îi obligau să le spele șosetele și chiloții și să strângă în fiecare zi de la cantină câte 100 de felii de pâine. Bucătăresele nu le dădeau voie să iasă cu pâinea, așa că Ghiță o mototolea repede și-o lega cu nod în bluză. Uneori se refugia cu prietenul lui cel mai bun, Mihai, în pod. Acolo nu-i găsea nimeni și li se părea că intră într-o altă lume, cu ascunzători secrete în care bătăile nu-i mai puteau ajunge.

Cel mai greu era vinerea, „ziua de baie”. Educatorii nu bănuiau de ce toți cei mici plângeau și se ascundeau. În încăperea cu ciment pe jos și 15 dușuri, torturile erau cele mai groaznice. Într-o zi, chiar Mihai a fost chinuit de cei mari. L-au atârnat de-o țeavă și, când a obosit și n-a mai putut să se țină cu mâinile, a căzut cu capul de ciment și a rămas pe jos, plin de sânge.

Bucuriile erau mici și țineau puțin. Când veneau străinii cu tirurile de sponsorizări, trebuiau să se lupte ca să prindă ceva – cu cei mari, cu educatorii și cu sătenii din zonă care le smulgeau jucăriile din mână. Cea mai mare distracție a fost când au primit, probabil de la cele două unități militare din zonă, niște pachețele de supraviețuire de armată. Erau cafenii, frumos împachetate, și conțineau chibrituri, ac și ață, un pătrățel de ciocolată, o conservă, cuțit și furculiță. Ghiță de-abia aștepta ujina, gustarea de la ora cinci, ca să-și desfacă pachețelul și să mănânce conserva.

La casa de copii totul era la comun și totul dispărea, de la produsele de igienă personală – care și-așa veneau rar și stăteau mai mult la educatori, ca să nu se consume, inclusiv hârtia igienică –, până la hainele și jucăriile primite de la străini. Ghiță a fost foarte mulțumit când, la 12 ani, și-a meșterit în atelierul de tâmplărie din curte un dulăpior numai al lui. Copiii mai mergeau la cumpărături la Sighet, orașul la 10 kilometri, cu bilet de voie și însoțiți de un educator, iar Ghiță își luase un lacăt Victory, de la magazinul Liliacul. Descuia dulăpiorul numai când era singur în cameră; fără el, nu putea fi sigur că își va mai găsi lucrurile pe care le primea de la străini- ciocolățele sau obiecte de papetărie- de care era foarte pasionat.

Mâncarea nu era niciodată de-ajuns și bucătăresele nu dădeau întotdeauna „supliment”. Lui Ghiță îi plăcea când era de serviciu la cantină și spăla vase sau punea și strângea masa, pentru că putea să mănânce mai mult. Pe la 13 ani, începuse să se distreze strigând în sala de mese „scoate sacoșa!”, aviz bucătăreselor care luau mâncare acasă. Un coleg compusese și niște versuri pe care le cântau pe muzica de la Happy Christmas (War is over): „A sosit iar mâncarea / Suntem bucuroși / Să ne fie de bine / Din tot ce mâncăm/ A sosit iarăși masa / Suntem bucuroși / Vrem să fim toți ca unul și nu unul ca toți / De te prinde domnu’ Stelică / Că nu stai la rând / Îți ia porția gata / Şi rămâi flămând”.

Viața trecea monoton, cu aceeași mâncare și același program în fiecare zi: la 07:00 era trezirea și micul dejun, la 13:00 ieșirea de la școală, la 13:30 prânzul, de la 15:00 la 17:00 temele, pauză până la 17:30 și ujina (o felie cu ceva), meditații până la 19:30, cina și culcarea – la 20:00 pentru cei mici și 22:00 pentru cei mari. Lui Ghiță îi plăcea mult muzica și, cu banii strânși în mai bine de un an din alocația lunară, și-a cumpărat un casetofon mic tot de la Liliacul și o casetă cu Céline Dion. În pauzele dintre meditații, asculta caseta și îl bufnea plânsul.

În 1996, în casa de copii din Bocicoiu Mare s-au făcut fotografii de buletin pentru mai mulți copii care împlineau 14 ani. L-au fotografiat și pe Ghiță, dar nu l-au luat cu mașina când s-au dus cu toți la poliție să-și ridice buletinele. El a tot întrebat de ce nu i-au făcut și lui, dar nu a primit un răspuns concret, doar o serie de „o să”-uri. Nu avea nici certificat de naștere, abia în aprilie 1997 i-au făcut unul. Ghiță avea în sfârșit un act care îi dădea o identitate legală.

Cu câteva luni înainte de admiterea la liceu, în 1998, s-a dus cu un asistent social la serviciul de evidență a populației și a aflat că se eliberase deja un buletin de identitate pe numele Gheorghe Silaghi, deși el nu-l văzuse niciodată. S-a gândit că mai există cineva cu numele ăsta și că o să se rezolve până la urmă.

În același an, mama lui, Aurica, a mai născut o fetiță, pe care au botezat-o Rebeca. Certurile erau frecvente în casa suprapopulată, iar când bea, Gheorghe parcă uita ce dragă i-a fost Aurica, atunci în 1980, când a văzut-o prima oară la o pepinieră din Surduc unde munceau amândoi. Era înaltă și blondă și, ca și el, terminase 10 clase. A curtat-o vreun an de zile, i-a cântat la chitară de multe ori, până când a cucerit-o. Acum, familia trăia de pe-o zi pe alta. Gheorghe muncea cu ziua, la cărat, la cules sau tâmplărie, iar Aurica vedea de copii, ajutată de mama sa. Primeau ajutor social și mai aveau și pensia bunicii și alocațiile copiilor. Pe lângă Rebeca, mai aveau  patru copii: Codruț, de șase ani, Codruța, de șapte ani, fiul cel mare, Dorel, care avea 17 ani, și cel mijlociu, Gheorghe, care avea 16 ani și își primise buletinul în 1996.

***

Ghiță a intrat la Liceul Agricol Seini în 1998. Fiind la 98 de kilometri de Bocicoiu Mare, s-a mutat într-un internat plătit de Direcția pentru Protecția Copilului și se întorcea la casa de copii numai în vacanțe. Un raport din 2008 al Direcției pentru Protecția Copilului Maramureș spune că pe-atunci în județ funcționau 13 centre de plasament, care adăposteau 1.283 de copii până în 18 ani.

Ghiță nu s-a omorât cu învățatul, dar nici nu a chiulit pentru că îl speriau poveștile auzite de la educatori cu copii ieșiți din centru care au terminat numai opt clase și-au ajuns să doarmă pe străzi. A băgat la cap ce-i spunea domnul Hrin, educatorul lui preferat de la Bociociu Mare, că dacă nu face o facultate, nu are viitor. Era singurul educator care le dădea alocația în mână și îi învăța cum s-o cheltuiască. Deși știau să calculeze, a cumpăra ceva cu propriii banii era un proces nou, așa că fiecare copil din grupa domnului Hrin avea caietul lui cu cheltuieli și un bănuț simbolic pus la C.E.C., ca să învețe cum să-și economisească viitorul salariu.

Domnul Hrin l-a sfătuit pe Ghiță să facă liceu și școală postliceală sau facultate, pentru că ordonanța de urgență nr. 26/1997 prevedea că, așa, un tânăr poate rămâne în centrele de plasament și după 18 ani, dar nu peste 26. Ceilalți educatori preferau să folosească ieșirea din sistem pe post de bau-bau. O să vedeți voi cum o să fie când o să ieșiți afară, pe banii voștri. N-o să aveți un loc de muncă, de unde o să vă plătiți? Acuma vă e bine că vi se dă totul de-a gata!

În clasa a XI-a, Ghiță a insistat la conducerea centrului că are nevoie de buletin, pentru BAC. În septembrie 2000, a mers împreună cu un asistent social la Poliția din Sighet și i s-a eliberat, de data asta fără probleme,  o carte de identitate. N-a înțeles de ce atunci a funcționat și nici nu conta – important era că putea să se legitimeze. În buletin erau trecute numele părinților și, la domiciliu, o adresă din Surduc, județul Sălaj. Ghiță a bănuit că probabil acolo locuiesc ai lui, dar nu a vrut să-i caute.

La începutul anilor 2000, în România a debutat reforma sistemului de protecție a copilului, „centrele de tip clasic rezidențial” mamut fiind înlocuite de „case de tip familial” (CTF), care găzduiesc doar 10-12 copii și încearcă să se apropie de atmosfera dintr-o familie. Centrul de plasament din Bocicoiu Mare a fost zugrăvit, s-a schimbat gresia și mobilierul, iar în 2002 a fost, împreună cu Leagănul Cavnic, printre primele centre închise din țară. Astăzi, în județele Maramureș, Brăila,Giurgiu și Teleorman nu mai există deloc centre de tip vechi,iar în țară mai funcționează 184.

După ce trăise 13 ani în Bocicoiu Mare și după ce promovase examenul de bacalaureat, Ghiță a fost transferat la casa de copii școlari Valea Borcutului, împreună cu alți colegi care nu fuseseră reintegrați în familii sau mutați în CTF-uri. Din nou, nu s-a dus nimeni în Chelința, care încă figura ca domiciliu al părinților, ca să verifice dacă familia ar fi aptă să-l îngrijească.

Ghiță și-a continuat studiile la o școală postliceală de informatică din Baia Mare. La centru, fiind sociabil din fire, a devenit rapid confidentul fetelor. Le consola când sufereau din dragoste și le dădea sfaturi. Acolo a cunoscut-o și pe Teri, adică Terezia Dorina Boldiș, care avea 16 ani și niște dinți albi ca în reclame (se spăla după fiecare masă și își lua periuța cu ea și la școală). Se întâlneau doar în curte sau la cantină, dar nici nu se salutau până în 2003, când Ghiță a început o relație cu Ramona, colega de cameră a lui Teri. Gratiile de la ferestrele care dădeau în spatele blocului cu trei etaje erau, din loc în loc, îndoite sau scoase, în special la ultimul etaj unde stăteau fetele. Ghiță și alți băieți la fel de slabi și de ageri se cățărau pe zid și pe burlane și se strecurau în camerele iubitelor.

După un an, Ramona a plecat și Ghiță nu și-a făcut o altă prietenă. Pe Teri nu o interesau relațiile, se axase pe învățătură de când era mică. Luase premiul I cu coroniță – de păpădie, nu de trandafiri ca alți colegi de școală –, din clasa I până în clasa a VIII-a. Își dorea să meargă la facultate și să se facă educatoare. Şi ea fusese abandonată în Spitalul Județean Baia Mare, în aprilie 1986, și trecuse prin aceleași instituții ca și Ghiță. Nu a căutat-o niciodată nimeni din familie și ar fi dat orice să scape de la „Castel”, cum i se spunea centrului din Valea Borcutului – de fapt, un vechi conac al unui primar interbelic al orașului Baia Mare.

Între timp, în familia Silaghi lovise necazul. Dorel, fiul cel mare, muncea într-un atelier de tâmplărie, cei mici erau cuminți și mergeau la școală, dar celălalt băiat mai mare, Gheorghe fusese închis în 2001 în Penitenciarul Arad, după ce fusese prins furând din mașini și magazine și condamnat de Tribunalul Cluj la patru ani de închisoare pentru tâlhărie

***

În 2004, filiala din România a organizației internaționale Hopes and Homes for Children, care lucrează în parteneriat cu statul la închiderea instituțiilor de tip vechi, a trimis o echipă la Valea Borcutului. Obiectivul lor principal era să găsească familiile naturale ale celor 100 de copii din centru și să identifice oportunitățile de integrare.

Radu Tohătan era responsabil cu evaluarea familiilor, parcurgând documentația de la Direcția pentru Protecția Copilului și apoi verificând dacă informațiile corespund cu realitatea. În dosarul lui Ghiță i s-a părut că există niște neclarități. Tânărul avea un buletin de identitate în care apăreau numele părinților și o adresă, dar în dosarul tehnic părinții figurau cu altă adresă. Cazul fusese monitorizat doar prin intermediari, nimeni de la Direcție nu căutase vreodată familia Ajuns în Surduc, a vorbit mai întâi cu asistenta socială de la primărie, care i-a spus că există într-adevăr în comună o familie cu datele din dosar, însă că familia respectivă are deja un fiu Silaghi Gheorghe. Tohătan i-a spus că se ocupă de dosarul unui copil abandonat ale cărui acte indică aceeași familie Silaghi și i-a arătat asistentei buletinul lui Ghiță. Ea îi știa destul de bine, fiindcă veneau mereu la primărie după ajutoare sociale, iar când a văzut poza lui Ghiță a înmărmurit.

A recunoscut în chipul tânărului de 22 de ani trăsăturile lui Gheorghe Silaghi, bărbatul de 40 de ani. Şi-a amintit și cum în ultimii ani, mama, Aurica, îi mărturisea frecvent că simte că unul dintre copii nu este al ei. Iar la începutul anului, i-a mai spus lui Tohătan, Aurica se spânzurase.

Încurcăturile acestea nu erau o noutate pentru el – s-a ciocnit de o mulțime de cazuri de abandon din anii ’80, extrem de puțin documentate și în care nu s-a ținut legătura cu familia. Copiii stăteau în maternitate fără nicio identitate, până când ajungeau într-un centru de plasament în care personalul le făcea certificate de naștere. Dar i s-a părut incredibil că, în atâția ani, nicio autoritate a statului nu a remarcat că familia Silaghi crește alt copil.

Îndrumat de asistenta socială, Tohătan a ajuns la casa familiei, l-a găsit pe tată și i-a spus că se ocupă de dosarul unui copil care pare că i-ar aparține. Silaghi i-a răspuns că are un fiu de 22 de ani, Gheorghe, care e în penitenciar. Dar când a văzut buletinul lui Ghiță, tatăl a fost uluit de asemănare. Apoi i-a povestit lui Tohătan că, la doi ani și câteva luni de la naștere, el și soția s-au întors la spital cu gândul să-l ia acasă. Pentru că nu-l vizitaseră în tot timpul ăsta, nu știau cum arată fiul lor și au fost de bună credință când au plecat acasă cu Gheorghe, un copil născut în acel spital care se potrivea situației lor.

***

Într-o dimineață la începutul lui august 2004, aproape de 08:00, Ghiță s-a trezit în dormitorul lui din centrul din Valea Borcutului. Şi-a pus tricoul negru pe spatele căruia scria cu alb „Iisus te iubește”, luat de la Teri în schimbul unei sacoșe de dulciuri. Micul dejun era la 09:00, ca de obicei în vacanță, dar Ghiță nu mai voia să aștepte. Veniseră după el Tohătan și un psiholog de la HHC, să meargă în Surduc, la casa familiei.

Pe la 10:00, parcurseseră cei 72 de kilometri până în Surduc, ajungând la poarta familiei Silaghi. În curte erau câțiva câini. Casa, cu cărămida la vedere și celofane în fereastră, i-a părut lui Ghiță sărăcăcioasă. A observat-o imediat pe Rebeca, sora cea mică, o copilă de șase ani negruță, lipicioasă, cu ochii negri și rotunzi, care îi amintea de el în copilărie. A aflat că Dorel, fratele cel mare, de 23 de ani, era la serviciu, într-un atelier de tâmplărie. Codruț, fratele de 13 ani și Codruța, sora de 14 ani, erau acasă. Gheorghe, băiatul care crescuse în familie în locul lui, era închis de trei ani.

Tatăl l-a luat în brațe, a plâns și i-a cerut iertare. Ghiță n-a plâns, dar a rămas uimit de cât de mult seamănă la ochi și la buze cu bărbatul proaspăt bărbierit și bronzat. Tatăl era foarte tăcut și a lăsat-o pe asistenta socială de la primărie, și ea prezentă, să-i povestească lui Ghiță cum  s-a întors să-l ia din spital. Ghiță era mai interesat de ce se întâmplase cu mama lui, decât de cum s-a întâmplat încurcătura de la spital. A cerut fotografii cu mama și i-au arătat singura fotografie cu Aurica. I s-a părut o femeie obișnuită, cu părul lung, nasul coroiat și ochi albaștri. Deși l-a întrebat, tatăl nu i-a spus nimic despre de ce s-a spânzurat mama. Asistenta socială, i-a spus lui Ghiță că tocmai gândul că unul dintre copii nu este al ei ar fi împins-o la sinucidere. L-a întristat mult ideea asta. S-a gândit că dacă ar fi ajuns mai devreme, poate lucrurile ar fi stat altfel.

Pe drumul înapoi spre Valea Borcutului, psihologul l-a întrebat pe Ghiță dacă regretă că și-a cunoscut familia. A spus că nu, dar că nu vrea să țină legătura cu ei. Ar însemna să se lege la cap cu încă niște probleme. „Sunt eu și m-am obișnuit cu mine”, i-a spus. „Nu mai simt nevoia asta din clasa a VII-a.”

Ghiță era mulțumit că nu a crescut cu ei și că nu era el cel în închisoare.

***

În 2005, după ce s-a desființat și centrul de plasament din Valea Borcutului, Direcția Județeană de Asistență Socială a dispus plasamentul lui Ghiță la Centrul pentru Copii Şcolari cu Deficiențe „Barbu Delavrancea” din Baia Mare. Dosarul lui tehnic conținea în sfârșit o „situație socială” detaliată: „Familia a locuit o perioadă în Chelința și în urmă cu aproximativ 20 de ani s-a mutat în localitatea Surduc, într-o casă cu două camere, neigienizate și fără să fie conectate la rețeaua electrică. Familia a fost marcată dintotdeauna de probleme sociale și materiale”. Tot la Barbu Delavrancea a ajuns și Teri, după ce HHC nu a reușit să îi găsească mama.

Ştefan Dărăbuș, directorul HHC România, spune că închiderea unei instituții poate fi traumatizantă pentru copiii care au trecut deja prin patru-cinci mutări. Sunt copiii care n-au avut voie să ia nimic cu ei dintr-un loc în altul, nici măcar jucăriile de pluș, pentru că totul era pe inventar. „Nu au istorie personală, nu au amintiri”, spune Dărăbuș. „Când nu ai un trecut, nu ai identitate. Nu ai niște rădăcini la care să te raportezi și atunci prezentul e cumva gol, e ceva ce se întâmplă și te duci într-un viitor pe care nu-l controlezi absolut deloc. Ești un individ într-o masă de alte ființe și nu însemni mare lucru.”

La închiderea centrului din Valea Borcotului, Teri și alți copii au dat cu pietre în geamurile conacului. Erau speriați de unde vor ajunge și cum se vor descurca. Cei mici au fost reintegrați în familii sau plasați în grija unor asistenți maternali, dar cei mari au ajuns la alte centre. Teri spunea de ea și restul copiilor că sunt „fiii ploii”.

Ghiță a stat doar pe perioada vacanței în centrul pentru copii cu deficiențe, care mirosea insuportabil a urină, pentru că în toamnă a început facultatea și s-a mutat într-un cămin studențesc – regulamentul Universității de Nord prevede prioritatea studenților „defavorizați social”  la ocuparea camerelor. Era înconjurat de altfel de oameni și se simțea în sfârșit independent. Nu mai trebuia să-și păzească lucrurile, nu mai era urmărit de zeci de ochi curioși care de-abia așteptau un prilej de bârfă.

Relația cu Teri a devenit serioasă, deși le-a trebuit ceva timp să se obișnuiască unul cu celălalt.   Ghiță era mai închis în el, înnebunit după cărți și filme. Se oprea la fiecare afiș din oraș să vadă ce filme rulează și zăbovea în fața librăriilor, curios să vadă ce titluri au mai apărut. Teri ajungea să vorbească singură pentru că „Puiu’” rămânea mereu în urmă. Ei îi plăceau cordeluțele, agrafele și pantofii și era greu de scos dintr-un magazin. După câteva ciondăneli, s-au reglat. La fiecare salariu, Teri îi cumpăra o carte, iar Ghiță a început să iasă și el la terase.

Dintre copiii de-o vârstă cu el din Bocicoiu Mare, Ghiță a fost singurul care a mers la facultate. (O analiză a serviciilor sociale pentru copii publicată în 2012 de HHC arată că numai 12% dintre tinerii instituționalizați se înscriu la facultate.) Ghiță a ales Facultatea de Teologie Catolică și Litere, după ce o educatoare îl sfătuise că dacă tot vrea să facă o școală, măcar să fie una serioasă. Nu-și dorea să devină preot, deși cântase în corul bisericii și i s-a spus de multe ori că are un glas predestinat pentru această meserie. Responsabilitatea îndrumării altor persoane i se pare uriașă și s-a temut că nu ar fi suficient de bun.

În anul I, Ghiță a intrat într-o trupă de teatru și a jucat într-o adaptare după romanul Între zi și noapte, de Henriette Yvonne Stahl, la Teatrul Municipal din Baia Mare și la Studentfest în Timișoara. Citea și învăța mult și avea întotdeauna o carte pe scaunul de lângă pat. Greaca și latina i se păreau grele, dar a învățat și în anul III a trecut la buget.

Materia lui preferată a fost literatura comparată, pe care și-a ales-o și pentru licență, cu exemplificare pe romanele lui Pascal Bruckner. Cel mai mult i-au plăcut Iubito eu mă micșorez, Noua dezordine amoroasă și Luni de fiere – care i-a amintit de multe cupluri pe care le cunoscuse la centru, care se distrau dezbinând alte relații.

Viața în căminul studențesc era relaxată și liberă. Ziua mergea la cursuri și la bibliotecă, iar seara se vedea cu Teri, studentă la asistență socială, care de multe ori rămânea peste noapte la el pentru că în căminul ei nu puteau dormi în aceeași cameră. În vacanțe lucrau amândoi la un club pentru copii din Baia Mare unde organizau zile de naștere și petreceri tematice sau făceau voluntariat la ONG-uri ca WYMC sau Caritas Maramureș.

Așa a apărut oferta de angajare la Caritas, în iarna lui 2005. Ghiță urma să coordoneze activitățile dintr-un centru de zi pentru copii romi, în clasele I-VIII. Putea să înceapă imediat serviciul, trebuia numai să se prezinte cu analizele de Medicina Muncii, cu copii după diplomele de studiu și cu cazierul judiciar.

***

Deși stătuse o zi întreagă la poliție, Ghiță nu era furios, ba chiar era mulțumit că a scăpat și că nu l-au arestat. Problema cazierului l-a speriat însă, trăind de atunci cu teama că ori de câte ori va arăta buletinul unor autorități, va trebui să treacă iar prin ore de dat explicații și verificări. În fața autorităților, la orice identificare, Ghiță ar fi părut un infractor condamnat la patru ani pentru tâlhărie în octombrie 2001, la patru ani pentru furt calificat în aprilie 2005 și la șapte ani pentru tâlhărie în august 2005, specializat în spart mașini și magazine.

Sfătuit de părintele Manu, profesorul lui de teologie dogmatică pe care îl prețuia foarte mult, Ghiță s-a dus la poliție și a formulat o plângere penală pentru a fi identificată persoana care se folosește de identitatea sa. Cercetarea penală a stabilit că există într-adevăr două persoane cu aceleași date de identificare – aceeași dată a nașterii, același nume, același prenume, aceeași vârstă, același sex, același loc al nașterii, aceiași părinți, același cod numeric personal.

I s-a luat o declarație, prin intermediul poliției din Surduc, și lui Gheorghe Silaghi, tatăl, care a povestit că în 1982 i s-a născut cel de-al doilea copil, pe care l-a părăsit după naștere. Doi ani mai târziu, s-a întors să-l ia din spital și i s-a dat un băiat pe nume Balogh Gheorghe. Documentele de externare ale copilului fiind cu numele Balogh, el ar fi refuzat să ia copilul, dar cei de la spital i-ar fi spus că e doar o greșeală pe fișa de externare și că băiatul de doi ani și câteva luni era de fapt cel pe care-l abandonaseră, Silaghi Gheorghe.

În mintea lui Ghiță firele începeau să se lege. Întârzierea certificatului de naștere. Bătrâneii care nu s-au mai întors să-l înfieze. Polițistul care i-a spus că i s-a eliberat deja buletinul de identitate.  Era convins că cei de la centre au știut că e ceva în neregulă, dar nu i-au spus. Poate n-au știut chiar că părinții lui au crescut alt copil, dar trebuie că cei de la evidența populației le-au spus că mai există cineva cu aceeași identitate. S-a gândit că în 2000 i-au dat un buletin ca să-i închidă gura, fără să-și poată închipui că, un an mai târziu, celălalt Gheorghe Silaghi va începe să comită infracțiuni.

La îndrumarea poliției, în octombrie 2006, Ghiță s-a prezentat la Judecătoria Baia Mare și a înaintat o acțiune de înregistrare tardivă a nașterii, ca să primească o nouă identitate și să scape de istoricul celuilalt. Nu avea avocat și s-a prezentat singur în instanță. La primul termen dosarul s-a amânat din lipsă de procedură, cazierul, copiile după buletin și certificatul de naștere nefiind suficiente pentru a demonstra că este cine susține că este. Ghiță a fost trimis la Spitalul Județean de Urgență după un raport de constatare medico-legală care să spună că „la data examinării corespundea vârstei de 24 de ani și 2 luni, putându-se naște la data de 27 august 1982”. L-a depus la următorul termen, împreună cu celelalte acte și cu o adeverință de student. Până în ianuarie 2007, instanța a tot trimis adrese la centrele de plasament în care a stat Ghiță și la spitalul unde s-a născut, dar nu s-a prezentat nimeni la înfățișări, nici de la Primărie, nici de la Evidența Populației. Până la urmă, nu s-a mai dus nici el, judecata s-a suspendat din cauza neprezentării părților și, la începutul lui 2008, procesul a fost oprit.

***

Când a împlinit 26 de ani, pe 27 august 2008, Ghiță a ieșit din sistemul de protecție. Terminase facultatea dar n-a vrut să susțină examenul de intrare în învățământ, deși era calificat să predea română și religie, pentru că se temea să nu fie repartizat undeva departe de Teri, singura lui familie. Ea lucra de un an la McDonald’s și l-a ajutat pe Ghiță să plătească chiria în internatul Direcției Județene pentru Tineret în care se mutase, până când a reușit să se angajeze la Real câteva luni mai târziu. Se ocupa de stocurile mai multor branduri de băuturi răcoritoare și alcoolice și avea grijă ca aranjamentul în raft să corespundă cu strategia firmelor. I-a plăcut serviciul ăsta pentru că își făcea singur programul și câștiga 1.500 de lei. Împreună cu salariul lui Teri, și-au permis să-și cumpere televizor, aspirator, cuptor cu microunde. Bucuria nu a ținut mult pentru că după șase luni s-au făcut disponibilizări și Ghiță, fiind cel mai nou și neavând încă un contract de muncă, a fost dat afară.

Le-a sărit în ajutor HHC, care susțin tinerii care încearcă să-și clădească o viață. Ştefan Dărăbuș, președintele organizației, spune că, din păcate, ieșirea din sistem nu e diferită de acum 20 de ani. „Tinerii sunt ai nimănui. Ieșeau cu un milion de lei („ultimul drept”), o pernă și o pătură în mână. Cei din lumea interlopă știu foarte bine de unde să-și racoleze carnea de tun și atunci sar pe ei, pentru că sunt total neprotejați”. Organizația i-a ajutat să se mute împreună, în 2010, angajându-se să le plătească chiria până când vor avea amândoi slujbe și se vor descurca singuri. Erau fericiți și visau la o nuntă, singura umbră fiind lipsa unui serviciu cu carte de muncă pentru Ghiță și problema lui cu actele.

Începând cu 27 august 2010, Ghiță urma să nu mai existe în fața legii. Atunci îi expira buletinul primit în 2000, iar cei de la Serviciul Cazier Judiciar îi spuseseră că nu i se va putea elibera altul, până nu-și rezolvă situația în instanță. I-au dat însă un alt cazier (pe celălalt îl pierduse între mutări), tot cu istoricul infracțional al celuilalt Gheorghe Silaghi. Ca să fie sigur că nu-l mai pierde, Ghiță l-a împăturit și de atunci nu l-a mai scos din portofel.

O nouă luptă pentru identitate a început în septembrie 2010. Sătulă de greutățile financiare, Teri îi povestise de problema actelor lui Dărăbuș, care a cooptat un cuplu de avocați prieteni și au pregătit o altă acțiune de înregistrare tardivă a nașterii, prin care cereau, în baza articolului 21 din Legea 119/1996, alocarea unui alt cod numeric personal și păstrarea celorlalte date de identificare cu care Ghiță fusese cunoscut până atunci.

Avocații nu cunoșteau un precedent pe care să-și bazeze strategia. Nu existau înscrisuri, trecuseră 28 de ani de la abandonarea în spital, deci nu puteau fi siguri de nicio informație. Nu puteau să determine care dintre cei doi copii fusese trecut în certificatul medical constatator (cel în care apar kg și cm nou născutului), în baza căruia s-a creat un act de naștere la registrul stării civile și care ulterior a făcut posibilă eliberarea certificatelor de naștere – unul în 1984, imediat după ce familia Silaghi a luat copilul acasă, iar celălalt abia în 1997. Pentru că și buletinul lui Ghiță a fost eliberat mult mai târziu decât al celuilalt Gheorghe Silaghi, avocații au hotărât să pornească de la premisa că Ghiță e cel care nu a fost înregistrat. În plus, cercetând arhiva spitalului, au descoperit că Balogh Gheorghe se născuse la domiciliu și de aceea nu avea un certificat constatator, așa că cel mai probabil Balogh a fost înregistrat în locul lui Silaghi și Silaghi a rămas neînregistrat.

Singurul aspect incontestabil era că existau două persoane diferite care își bazau identitatea pe un singur certificat medical constatator și pe un singur act de naștere. Cum se ajunsese în situația asta a fost imposibil de stabilit și nici nu a fost prioritar. A fost un concurs de împrejurări: neglijența personalului medical, neglijența Direcției pentru Protecția Copilului care nu a verificat ce se întâmplă cu familia naturală a copilului, mediul din care provenea.

Procesul a fost dificil din cauza vidului de documente. Ghiță s-a prezentat o singură dată, în 2011, când a fost audiat și a povestit unde a crescut, ce școli a făcut și cum a descoperit în 2005 că are o identitate dublată. Instanța a analizat dosarul lui de la Protecția Copilului, dar și plângerea penală și dosarul pe care le inițiase singur în 2006. A fost citat și tatăl, cei de la HHC au încercat să dea de el și să-l convingă să vină, dar nu s-a prezentat.

Pe 7 iulie 2011, Judecătoria Baia Mare a admis cererea formulată și a dispus înregistrarea lui Ghiță în registrul de stare civilă al Primăriei Baia Mare, cu aceleași date pe care le folosise până atunci, mai puțin ultimele trei cifre din CNP.

În octombrie 2011, pe baza sentinței, Gheorghe Silaghi a obținut în sfârșit o carte de identitate provizorie, cu care a putut să facă cerere pentru eliberarea unui nou certificat de naștere. Toată ziua a fost fericit și spunea oricărui cunoscut: „Am buletin”.

Bucuria n-a durat prea mult. Când i-a expirat cardul și s-a dus la bancă să-l schimbe, CNP-ul nu mai corespundea cu cel din baza de date a băncii și i-au refuzat cererea. Degeaba le-a povestit de încurcătura cu celălalt Gheorghe și de proces, oamenii s-au uitat la el ca la un nebun. A fost nevoit să se întoarcă și să le arate sentința, ca să-i convingă. Apoi, toate diplomele de studii sunt tot pe vechea identitate. La angajare, va trebui să prezinte și sentința judecătorească. E convins că oamenii nu-l vor crede de la început și-l vor bănui că le-a falsificat.

***

Din august 2011, Ghiță și Teri lucrează cu jumătate de normă la HHC, în două case de tip familial din Baia Mare. Cei 24 de copii îi iubesc și îi întâmpină mereu cu îmbrățișări și pupături. Teri îi pictează pe față și le organizează sesiuni de confecționat felicitări, Ghiță îi scoate în curte și în parc la fotbal. Fac teme împreună, joacă rummy, cărți și pititea, organizează concursuri de dans. Se ocupă și de obținerea gratuităților pentru copii și îi duc des la teatru, la film, la locuri de joacă sau la ștrand. Le cumpără mereu bomboane sau înghețată, chiar dacă abia mai au bani. În mai anul ăsta, au antrenat pentru Special Olympics patru copii cu dizabilități, care, pe 1 iunie, la Iași, au obținut medalii de aur, bronz și argint la rezistență, săritură în lungime și bocce (un fel de petanque).

Câștigă lunar câte 400 de lei, bani care le ajung cât să își cumpere mâncare, să plătească facturile și să își încarce cartelele de telefon. Lui Teri îi place să gătească sarmale cu ciuperci sau paste bolognese pentru că sunt și felurile preferate ale lui Ghiță. Sunt însă zile în care stau cu câte un colț de pâine în mână, exact ca la centru, unde lăsau întotdeauna pâinea la urmă, ca să fie siguri că se satură. Cu chiria garsonierei îi ajută tot HHC-ul și se simt vinovați că nu reușesc să fie independenți. În weekend-uri, lucrează ca animatori la zile de naștere, Ghiță  îmbrăcat în Spider Man și Teri, în Colombina. Câștigă 5 lei pe oră și se întorc acasă epuizați, dar le place și vorbesc zile în șir despre câte un copil care i-a impresionat.

În fiecare dimineață își printează CV-urile și le împart pe la firmele din oraș. Ghiță și-ar dori să lucreze la un dealer de telefoane mobile, pentru că îi place tehnologia și e convins că ar fi cel mai amabil și prietenos vânzător. Teri ar vrea să fie educatoare într-o casă de tip familial și speră că într-o zi dosarul ei va fi luat în considerare la Direcția pentru Protecția Copilului.

Lui Ghiță nu-i vine să creadă că în curând va împlini 30 de ani și n-a realizat nimic în viață. E dezamăgit de el. Dacă nu ar fi fost HHC-ul, crede că ar fi ajuns pe stradă și i se pare nedrept că angajatorii nu văd ce fel de oameni sunt și îi resping doar pentru că au crescut la casa de copii. „Asta e crucea pe care trebuie să o purtăm toată viața.” La interviuri se înroșesc când sunt întrebați cu ce se ocupă părinții sau unde locuiesc – „întrebări capcană”, spune Teri.

În ianuarie 2012, Teri a plecat în Italia să facă curățenie la o femeie. În cele trei luni cât a stat acolo, a plâns în fiecare zi de dorul lui Ghiță. De-abia aștepta să se întoarcă, să plătească chiria pe mai multe luni și să își cumpere un notebook mic. Lui Ghiță îi era dor să o privească cum doarme „frumos, ca un copil” și să o audă cum, cu buza bosumflată și vocea copilăroasă, le spune poreclele: Ţunți și Punți. Teri îi scria mesaje de dragoste pe pagina de Facebook (creată în glumă de Ghiță, cu numele „John Doe”- nume pentru persoanele cu identitate necunoscută sau protejată). De atunci, au jurat că n-o să se mai despartă niciodată.

Dorm amândoi pe o canapea extensibilă și picioarele mici ale lui Teri (numărul 35) ies goale din cearceaf și atârnă în aer. În fiecare seară, Ghiță o pupă și îi spune „noapte bună, puiu”. Teri adoarme greu, mereu cu mâna la inimă, și-n fiecare noapte se ridică de cinci-șase ori pe marginea patului, deschide laptopul și se uită pe Facebook. Nu poate să doarmă în întuneric complet, după nopțile de la Valea Borcutului, unde cum se stingea lumina, cum începea „fentica”– cei mari îi loveau pe cei mici peste față cu papucii de cauciuc. Când îi e sete în miez de noapte, îl trezește pe Ghiță cu voce de Donald Duck somnoros și el sare din pat până la frigider să-i aducă apă. Dimineața, Ghiță îi face cafeaua și i-o așază lângă laptop, mereu pe un biscuite de carton, cu șervețel, linguriță și zaharniță apoi se pune la masă și mănâncă o felie de pâine, în timp ce se uită la Disney Channel.

În martie anul acesta, Gheorghe Silaghi a mai primit o condamnare de doi ani și 8 luni închisoare pentru furt calificat și este în prezent la penitenciarul Gherla. Ghiță nu vrea să aibă nimic de a face cu el, nu s-a gândit să-l caute și nu este curios să-l întâlnească.

Cu tatăl său, Ghiță s-a mai văzut o dată, în primăvară. (El și Teri au spus că vor să-i însoțească pe reporterul și fotograful care documentau acest material.) Se mutase în 2006 înapoi în Chelința, la un frate, după ce mama Auricăi vânduse casa din Surduc. Amintirea zilei în care au găsit-o pe Aurica în pod, spânzurată de o grindă, nu-i dădea pace. Rebeca, fiica cea mică și lipicioasă, ajunsese într-o casă de tip familial din Gârdani, la 10 kilometri de tată. Ceilalți copii aveau deja propriile familii, în alte sate din zonă.

Pe la 11:00, când a ajuns Ghiță în Chelința, tatăl era dus în pădure, la cules de ciuperci. L-a așteptat vreo oră, timp în care s-au strâns în preajmă vreo 30 de curioși. Când a ajuns și Silaghi, proprietarul magazinului din preajmă i-a poftit să stea pe terasa lui. Lumea s-a așezat în jurul lor ca la teatru. Ghiță a încercat să înțeleagă cum s-au întors părinții lui după el la spital și au luat alt copil, dar nici tatăl nu știa mai bine. I-a arătat cazierul care i-a adus atâtea necazuri și și-a pus mâna dreaptă lângă mâna lui. Amândoi au zâmbit când au văzut că au aceleași unghii. Apoi l-a întrebat de „doamna Aurica”, mama. Tatăl i-a povestit cum s-au cunoscut, la pepinieră, cum era o femeie frumoasă, ca și Codruța, sora lui Ghiță. Dar, când l-a întrebat cum și-a luat viața, tatăl n-a mai zis nimic.

La 15:00 Ghiță trebuia să ajungă la serviciu, așa că pe la 14:00 s-a ridicat să plece. Nu știa ce să-l mai întrebe pe tată.

– Mă bucur că te-am văzut, i-a spus.

– Şi eu.

Înainte de plecare, Ghiță a scos din mașina fotografului punga cu pâine, orez și ulei pe care i-o adusese. I-a dat-o și a întins mâna, dar s-a trezit într-o îmbrățișare la care nu se așteptase. Amândoi aveau lacrimi în ochi.

– Să știi că o să ținem legătura, i-a spus Ghiță.

– Mulțumesc.

– O să vă sun și de ziua dumneavoastră pe 7 iunie, a adăugat, strecurând-i în mână o bancnotă de 10 lei.

– Doamne ajută.

Apoi, Ghiță s-a urcat în mașină și-a pornit spre Baia Mare, unde-l așteptau copiii. ●

__________________________________
Actualizare (9 iunie 2013): Ghiță și Terry s-au căsătorit pe 8 iunie 2013; locuiesc în continuare în Baia Mare.
Nota editorului: În documentarea acestui articol, pe lângă personajele citate, Ana Maria Ciobanu a vorbit cu o infirmieră de la spitalul de psihiatrie Cavnic, cu o educatoare de la fosta Casă de Copii Preșcolari Baia Mare, cu avocații lui Ghiță, cu purtătorul de cuvânt al penitenciarului Gherla și cu Şeful Serviciului Evidența Persoanelor Maramureș. A avut acces la dosarul tehnic al lui Ghiță de la D.G.A.S.P.C. Maramureș, la dosarul HHC România și la dosarul pentru înregistrarea tardivă a nașterii de la Judecătoria Baia Mare.

__________________________________

* Îți lipsește numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

6 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Etica erorilor. Ce a învățat Cătălin Tolontan din propriile investigații

Cătălin Tolontan, jurnalist sportiv și de investigație, a vorbit la Creative Mornings Bucharest despre etica erorilor…

Despre munte – de la Alex Găvan pentru o începătoare

Anca pleacă la sfârșitul săptămânii pe Mont Blanc. Ca s-o ajute la drum, l-a rugat pe alpinistul Alex Găvan să-i…

Sfârșitul lumii

Istoricul Lucian Boia vorbește despre nesfârșitele povești despre sfârșitul lumii. Boia a tratat pe larg subiectul…