Ciori versus porumbei

Timișoara iubește porumbeii. Cu ciorile, în schimb, are o problemă.

Timișoara iubește porumbeii. Cu ciorile, în schimb, are o problemă.

Toamna târziu, întotdeauna sosesc cu lăsarea întunericului. Mai întâi le auzi sunetul ca de vuvuzele răgușite. În centrul Timișoarei, de undeva din spatele Operei, țâșnesc mii de puncte negre, care cresc tot mai mult, zboară în vârtejuri și întunecă cerul. O mireasă oprește ședința foto, își ridică rochia, apucă mirele de mână și fuge spre biserică pe vârfurile picioarelor. Localnicii, deranjați, dar obișnuiți, ridică volumul conversațiilor și trec mai departe. Turiștii se uită și nu știu ce să zică. Un scoțian cu burtă, îmbrăcat la costum, scoate telefonul și filmează. Spune că e ca invazia din Păsările lui Hitchcock. Seară de seară, Timișoara devine orașul ciorilor.

Dimineața, după ce ciorile pleacă, sosesc stăpânii de peste zi, porumbeii. Sunt creaturi gingașe, care se strâng ghem în fața Operei, unde adulții și copiii fac poze și le aruncă arpacaș, semințe, pâine și cartofi prăjiți. Sunt puțini cei care rezistă să nu se oprească și să admire spectacolul. Porumbeii sunt păsările-simbol ale Timișoarei: deschid anul școlar, participă la nunți, iar localnicii îi pun pe Facebook și își îndeamnă copiii să-i hrănească. Păsările n-au nicio frică: se urcă pe tine și-ți ciugulesc boabele direct din palmă. Întreaga piață a fost rebotezată după ei. Spațiul din fața Operei e „la golâmbi”, așa cum îi numesc bănățenii pe porumbei, orologiului negru i se spune „ceasul de la porumbei”, iar fântâna e tot a lor.

„La porumbei” a fost mereu locul în care s-a pus țara la cale. Acolo a dat Timișoara tonul Revoluției din 1989, acolo s-au comentat palmierii aduși de primărie și tot acolo s-au strâns zeci de mii de oameni, în serile din februarie 2017, ca să fluture steaguri, să cânte imnul și să strige „Păzea, gândim!” împotriva guvernului condus de unul de-ai lor, timișoreanul Sorin Grindeanu. Piața Operei, rebotezată după Revoluție Piața Victoriei, e un loc de suflet pentru orice bănățean cu un pic de mândrie locală; acolo „se fac guverne, se sparg semințe și se înlătură antrenori”, ne-a spus un fotograf bănățean. Porumbeii pomanagii, care se strâng zi de zi, vin la pachet.

Despre ciori, însă, nu prea auzi lucruri bune. Localnicii spun că îi trezesc din somn dimineața, le strică plimbarea de seară, sunt urâte, miros a mort, murdăresc trotuarele și ciuruiesc statuile. Unii sunt așa de supărați, că au sunat la primărie și au cerut măsuri urgente. Primăria spune că a încercat toate variantele pentru a goni ciorile din oraș, idei venite și de la experți și de la oamenii de rând.

Am zburat și noi până acolo, ca să vedem de aproape bătălia dintre oameni și păsări, și să-i cunoaștem pe localnicii implicați. Pentru Timișoara, miza e mai mare. Orașul se pregătește să devină capitală culturală europeană în 2021 și până atunci totul trebuie să fie zeiss.

Aeroportul Traian Vuia din Timișoara seamănă cu o autogară. Acum doi ani, o pasăre a lovit un avion cu 161 de oameni, care apoi a ratat decolarea spre Bruxelles. Speciile kamikaze cel mai des întâlnite sunt graurul, porumbelul și, desigur, cioara. Stolurile se văd adesea prin apropiere și, de ani buni, există mașini cu difuzoare pentru stresarea și îndepărtarea lor. Fiecare pasăre își aude din boxe sunetul celui mai temut prădător. Cu toate astea, anul trecut, zburătoarele s-au apropiat periculos de mai mult de zece ori.

Un taximetrist între două vârste ne ia de la terminalul sosiri. Şi el se plânge că orașul are o problemă cu ciorile. „Vara, nu poți să stai în centru din cauza lor. Mergeți și vedeți pe câte bănci puteți să stați!”. Porumbeii îi plac, în schimb. Zâmbește complice și ne spune că are mereu pentru ei o pâine uscată în portbagaj. Ciorile îl enervează tot mai tare de vreo patru-cinci ani și, la cât de multe sunt prin oraș, spune că se simte ca-n mijlocul naturii, „ca-ntr-un documentar de la… Național Geografic”. „Ale dracu’ ciori”, bombăne și adaugă că așteaptă soluția de la primărie.

Primăria e condusă de Nicolae Robu, fost rector al Politehnicii timișorene, doctor inginer în Automatică și Calculatoare. E specialist în rețele neuronale, dar se pricepe și la muzică. De pe Facebook-ul lui aflăm că are 30 de compoziții proprii și că 13 dintre ele sunt orchestrate, pregătite pentru un eventual album.

Robu e membru PNL și conduce orașul de patru ani și jumătate. Unii spun că a pus o cârcă de semafoare inutile și că a turnat prea mult beton. De curând, e urmărit penal pentru abuz în serviciu în cazul vânzării a aproape o mie de imobile.

În ultimii ani, instituția condusă de el a primit zeci de reclamații anti-ciori de la cetățeni. Vin hârtii în special toamna, când, pe lângă cele 4.500 de familii de ciori românești, câte a numărat Asociația Milvus, se refugiază alte câteva mii venite din Rusia, din Ucraina și din țările nordice, în căutarea unei ierni mai liniștite. Sunt ciori care au cuib în spatele Catedralei Mitropolitane, dar mult mai multe stau la periferie, în Pădurea Verde.

Autoritățile au făcut eforturi să rezolve plângerile cetățenilor, iar când au rămas fără idei, au organizat concursuri. „Cine are rețeta să vină cu ea și va primi și un premiu”, spunea primarul în decembrie 2015. E supărat și pe ciori, și pe porumbei, pentru că ambele specii îi murdăresc trotuarele. „Legea protejează mai mult ciorile decât oamenii. Acționăm cum putem”, declara Robu, anul trecut, în Opinia Timișoarei.

Pe ciori le-a suspectat mereu de inteligență. Ştie că zboară la ore fixe deasupra orașului și a făcut un experiment. „M-am dus la un moment dat pe șantierul de la Sala Polivalentă și văd pomii plini, negri de ciori, erau ca mărgelele pe fire”, a declarat, pentru Mediafax, în 2014. „Am bătut din palme și au zburat. După câteva minute, mă uit din nou, pomii plini. Am bătut din nou din palme și au zburat mai puține. A treia oară, după un timp, iar am bătut din palme și niciuna nu a mai zburat. S-au obișnuit, învață repede.”

„Păsările râd de noi”, ne-a spus și biologul Călin Fiat, șef la Salubrizare. E unul dintre experții desemnați de primărie să lupte cu ciorile. Celălalt e Adrian Bere-Semeredi, director executiv la Direcția de Mediu a Municipiului Timișoara. Lucrează împreună de aproape 20 de ani. Bere a studiat medicina veterinară. E scund, ras în cap și se îmbracă la costum. Fiat preferă cămășile în carouri și e înalt, cărunt, cu ochi albaștri.

Direcția de Mediu e înghesuită în mansarda primăriei, la nici cinci minute de Piața Victoriei. Acum câțiva ani, în locul birourilor funcționarilor erau mormane de găinaț. Porumbeii au ocupat spațiul ani de zile: au intrat prin crăpături, au ouat, au clocit, și tot așa. Ca să facă loc pentru angajații de la Mediu, muncitorii au cărat în spate zeci de saci cu rahat.

Spre deosebire de primar, care are probleme cu toate păsările, Bere și Fiat se concentrează pe ciori. Sunt plătiți din banul cetățeanului ca să-i apere interesul, iar cetățeanul se plânge la telefon, prin poștă, pe Facebook și prin secțiunea „Sugestii și reclamații” de pe site de ciori, niciodată de porumbei.

Bere și Fiat au încercat diverse în lupta cu păsările. Au pus ultrasunete, dar zburătoarele au fost ori surde, ori s-au obișnuit. Au chemat un crescător de șoim, numai că șoimul s-a speriat când a dat ochii cu ciorile. Funcționarii au pus și zgomot de pușcă la difuzoarele din centru, dar păsările s-au prins că nu trage nimeni. Au montat și țepușe pe clădiri, dar nici asta n-a prea contat. Cineva a sugerat să se adauge anticoncepționale în apă sau mâncare, cum s-a făcut în Veneția, dar primăria n-a reușit să cumpere. Şi groapa de gunoi, de unde păsările mai ciupeau câte ceva, e acum astupată. Nici asta n-a părut să conteze prea mult.

Într-una din zile, funcționarii s-au trezit la cinci dimineața, s-au urcat în mașina unuia dintre ei și au pornit în urmărirea ciorilor, ca-n filmele polițiste. Voiau să vadă ce fac zburătoarele după ce pleacă din oraș. E vreun loc anume în care știu că găsesc mâncare? Descoperindu-le orarul zilnic, ar putea afla mai multe despre ele și astfel ar putea să le găsească un punct sensibil. Au pornit cu elan, dar le-au pierdut urma.

Primăria a forțat apoi nota și, anul trecut în primăvară, a chemat pompierii și alpiniștii să distrugă cuiburile din parc, dar acțiunea a fost la limita legii, pentru că cioara e specie protejată între 1 februarie și 31 iulie, când e perioada de reproducere.

Pe vremea lui Ceaușescu, autoritățile nu ar fi avut problema asta. Chemau vânătorii chiar și în oraș ca să împuște ciorile. Era politică națională să le extermini, pentru că se spunea că mănâncă semințele plantate pe ogoare și distrug recolta. Vânătorii primeau pentru fiecare pereche de gheare un set nou de cartușe. Existau chiar și bancuri care spuneau cum însuși Ceaușescu ieșea la împușcat de ciori:

„La vânătoare, Ceaușescu vede o cioară. Trage ca s-o nimerească. Cioara nimic. Poc! Devine nervos. Poetul Adrian Păunescu încearcă să salveze situația:

Priviți această cioară: deși e moartă, zboară!

Acolo sus o ține doar dragostea de țară!

Aceasta este cioara, aceasta este glia,

Trăiască Ceaușescu! Trăiască România!”

Imaginea negativă a ciorii este întipărită adânc în cultură. Inițial, ar fi fost o pasăre albă, dar zeița greacă a înțelepciunii, Atena, a pedepsit-o și i-a schimbat culoarea în negru, pentru că aducea vești proaste. La noi, mereu agricultorii au asociat-o cu foametea. O vorbă din popor spune: „Cât trece cioara peste gard, copilul flămânzește”.

În istorie sunt exemple în care ciorile au profitat de moartea omului. În timpul războaielor, însoțeau soldații și se hrăneau din trupurile lor dacă erau uciși pe front. La marea epidemie de ciumă din secolul XVII, se așezau peste mormanele de cadavre și se înfruptau din ele. Medicii au contribuit și ei la asocierea dintre ciori și moarte. În timpul epidemiei de ciumă, doctorii care examinau pacienții grav bolnavi erau îmbrăcați într-un costum de protecție. Aveau și o mască ce se prelungea cu un cioc. În vârful lui puneau condimente și ierburi, crezând că acestea vor filtra aerul și îi vor proteja. De fapt, nu aveau niciun efect.

Banatul a suferit mult în timpul acelei epidemii. Numai la Timișoara și-au pierdut viața 1.300 de oameni, mai mult de o zecime din populația de atunci a orașului. Imediat ce s-a terminat urgia, localnicii au ridicat un monument prin care au vrut să-i mulțumească divinității că i-a scăpat de boală. Coloana Ciumei poate fi văzută, astăzi, în Piața Unirii, pictată cu rahat de porumbel.

Disprețuite și antipatizate, ciorile au ajuns astfel să fie gonite din orașe, și uneori chiar să fie în pericol de moarte, deși, o mare parte din an, sunt specie protejată. Ca să justifice exterminarea păsărilor, Primăria Timișoara a cerut, în 2015, ajutorul biologilor de la Universitatea de Vest. Instituția spera ca aceștia să vină cu argumente științifice care să autentifice o „acțiune de combatere prin împușcare a ciorilor din parcurile Municipiului Timișoara”.

Biologii n-au fost de acord cu planul primăriei și au oferit argumente prin care explicau că vina este, de fapt, a oamenilor. Ciorile au ajuns în parcul din spatele Catedralei pentru că doar acolo au găsit copaci înalți pentru cuiburi, după ce sute de pomi de la periferie au fost tăiați, și odată cu ei au căzut și casele zburătoarelor, scriu biologii în raport. În ultimii 15 ani, în Timișoara și în întreaga țară, arborii de pe marginea drumurilor naționale au fost îndepărtați pe motiv de siguranță rutieră. În zona fermei din Sânandrei au dispărut astfel 1.500 de cuiburi de ciori, iar la Moșnița Nouă încă 1.200. Păsările din alte zece sate de lângă Timișoara au rămas atunci fără case.

De fapt, ciorile din Timișoara nu s-au înmulțit fără măsură, așa cum cred unii oameni. Ele doar s-au mutat de la periferie, în centru. „Când se distruge o colonie, nu se face altceva decât să se împingă problema în curtea altora”, ne-a explicat Attila Nagy, biolog la Asociația Milvus. Singura soluție pe termen lung pentru Timișoara, spun specialiștii, ar fi să planteze copaci înalți la periferie, pentru ca ciorile să aibă unde să-și amenajeze cuiburi.

Un stejar înalt și bătrân, în care se adună ciori, se află și în fața casei profesorului Dan Stănescu, unul dintre puținii specialiști români în etologie, o ramură a biologiei care studiază comportamentul animalelor și modul lor de viață. Profesorul locuiește în Giroc, un sat lipit de Timișoara, și e pasionat de ciori, pe care le vede în vârful evoluției păsărilor. Doar corbii, spune el, care fac parte din aceeași familie, a Corvidelor, au un creier mai dezvoltat și aptitudini mai multe.

Casa lui Stănescu e încălzită de șemineu. Biroul e decorat cu schelete și fosile, iar la ușă stă sprijinit de perete un telescop. Stănescu poartă hanorac gri și vorbește rar, cu accent nemțesc. Are 74 de ani și se folosește de tehnologie ca să-și facă meseria cât poate de bine: pilotează drone și are aparat foto profesional. Iese și acum pe teren și se miră cât de mult s-a degradat fauna României. Specii pe care le întâlnea des în tinerețe, ca de exemplu barza neagră, aproape că au dispărut. Profesorul e de loc din Sibiu. Când era tânăr, făcea mai des expediții. A ajuns până aproape de Polul Nord și a hrănit vulpile de acolo cu salam adus de-acasă. Şi-a început cariera la Muzeul de Ştiințe ale Naturii din Piatra Neamț, unde a primit repartiție după ce, în 1967, a terminat Facultatea de Biologie în Iași.

Acolo, lângă Piatra Neamț, Stănescu a încercat să-i convingă pe comuniști că cioara nu e dușmanul poporului: strică mai puțin recoltele decât credeau ei. A făcut disecții pe păsări și le-a golit stomacul, descoperind mai multe insecte decât semințe. N-a schimbat părerea comuniștilor, dar a rămas în memoria tuturor după ce a stat o săptămână cu ciorile în copac, ca să le înțeleagă comportamentul.

Păsările l-au primit, la început, cu agresivitate. „Ciorii îi e frică de intrus. Şi-atunci aplică o sumă de gesturi mici ca să sperie intrusul”, spune Stănescu. Într-o primă fază, pasărea are ciocul larg deschis și suflă aer, ca să atace. Apoi începe, în mod dubios, să rupă crengi, ca atunci când își construiește cuibul. „Intrând într-o stare de conflict, nemaiștiind ce să facă, a împrumutat un comportament din altă sferă”, explică Stănescu.

Cioara de semănătură, sau Corvus frugilegus, e cea mai întâlnită în România. În total, la noi în țară, mai trăiesc câteva specii din familia Corvidae: gaița, coțofana, cioara neagră, cioara grivă, stăncuța și corbul. Cioara de semănătură măsoară 40–50 de centimetri de la cioc la coadă și are cam 400 de grame. Face trei până la cinci ouă pe an, din care ies pui pe la sfârșitul lui februarie sau începutul lui martie. În sălbăticie, are o durată de viață de 15 până la 20 de ani.

Spre deosebire de alte păsări, ciorile sunt animale sociale. Trăiesc în colonii, un fel de orașe în miniatură care pot să aibă zeci sau sute de indivizi. În vârful ierarhiei stă primarul. „Noi în etologie îl definim cu termenul de tiran. Dar el nu este un tiran, este cel care hotărăște ce se întâmplă”, ne-a spus Stănescu. Soția tiranului e următoarea ca importanță și e respectată de toate păsările. Orașul ciorilor are organizare clară; la margine stau santinelele, care zboară smucit dacă apare vreun pericol imediat, pentru ca celelalte păsări să-și dea seama. Dacă atacatorul e la distanță mai mare, santinelele doar ridică aripile, fără să zboare. E un fel de cod portocaliu în loc de roșu.

Stănescu a făcut un experiment cu ciorile și când lucra la Sibiu, la Muzeul Astra. El și preparatorul lui au crescut un pui de cioară pe care l-au botezat Iacob. Când Iacob s-a făcut mare, Stănescu l-a trimis înapoi în stol. Însă prietenia lor a continuat.

„Treceau ciorile peste clădirea muzeului și strigam: Iacob. Şi dacă era în stol, Iacob cobora”.

Într-una din zile, profesorul a luat o conservă de pateu de ficat, a desfăcut-o în fața lui Iacob, a pus-o într-o cutie de carton, apoi într-una și mai mare, apoi într-alta și a lăsat pachetul pe pervaz. Iacob a aruncat cutiile pe jos până s-au desfăcut, a găsit pateul și l-a mâncat.

Cei de la primărie nu l-au sunat pe Stănescu să-și dea cu părerea în chestiunea ciorilor care tulbură orașul porumbeilor. Ar fi știut ce să le spună: între ciori și porumbei, el e de partea ciorilor. Sunt păsări mai dezvoltate, cu reacții mai diverse, care știu să folosească uneltele și se descurcă în multe situații.

Crede că autoritățile au puține șanse să scape orașul de păsări în următorii ani. Râde și ne spune: „cu ciorile nu te poți lupta, ăsta este un partid separat”. Pe porumbel îl vede ca fiind inferior, mai puțin descurcăreț, dar mai bătăuș. „Pe Pământ există trei specii agresive”, spune numărând pe degete. „Şobolanul, porumbelul și omul”.

La magazinul nemțesc de cosmetice din centru se vinde și mâncare bio. Luăm o pungă de semințe de floarea-soarelui, ca să testăm tradiția locală de hrănire a porumbeilor. N-apucăm să o desfacem, că păsările se reped spre noi. Cinci, șase, zece, zeci. Una stă pe umăr, alta pe antebraț, ăla pestriț își înfige ciocul direct în pungă. La picioarele noastre, e luptă de supraviețuire: porumbeii se împing, se lovesc unii de alții ca să prindă loc în față la ospăț.

Vreo trei mai negri zboară deasupra unui copil de doi ani și îl trag de căciulă până îi cade pe ciment. Copilul plânge. L-au atacat porumbeii, dar mama tot pe el îl ceartă: „sunt porumbei, nu te mai smiorcăi”.

Numele lor științific, Columba livia, are poezie și prestanță. Dar comportamentul lor nu e deloc feeric, crede o arhitectă care s-a ocupat de reabilitarea multor clădiri din piață. Nu doar primăria, ci și alte construcții din centru au avut mansarde pline de rahat. Porumbeii nu sunt curați. Își fac cuib direct peste găinaț sau peste cadavrele suratelor. În felul ăsta se strâng în mansarde tone de substanțe acide, care apasă pe structura de rezistență a clădirilor.

A pățit-o și Marius Chiriță, un fizician de la Universitatea de Vest, care cercetează nanoparticule pentru aplicații medicale. Are ochelari, poartă șapcă în carouri, pantaloni roșii și șireturi asortate. Stă chiar „la golâmbi”, într-o clădire îngustă și portocalie, care seamănă cu o felie de turtă dulce. E președintele asociației de locatari și, când l-am întâlnit, era supărat și vorbea răstit. Tocmai fusese amendat de primărie cu 8.000 de lei pentru că îi căzuse o bucată de tencuială de pe bloc. Crede însă că a avut noroc, tencuiala n-a lovit pe nimeni. „Porumbeii sunt de vină, dar crezi că ai cu cine să te înțelegi?”, ne-a spus.

Nimeni nu știe exact câți porumbei maidanezi sunt în Timișoara, ar fi probabil câteva mii. Păsările își aleg partenerul pe viată, se înmulțesc de până la șase ori pe an și clocesc deodată între unu și trei ouă. În sălbăticie, trăiesc de obicei până la cinci ani, dar ating și 15 în captivitate. Un singur porumbel lasă cam un kilogram de dejecții pe lună.

Fizicianul a scos anul trecut 120 de saci cu rahat din mansarda clădirii în care stă. Doi muncitori s-au urcat în pod, au pus gunoiul în saci cu lopata și i-au coborât cu scripeții. Din fața clădirii au cărat sacii în spinare vreo 100 de metri, pentru că n-ai voie cu mașina în centru. Chiriță zice că rahatul porumbeilor strică tăblăria, înfundă jgheaburile, iar apa se infiltrează în pereți, pentru că nu mai are pe unde să se scurgă. De-asta cade tencuiala. Îl iau palpitațiile când vede porumbei care stau pe țevile de gaze. Se gândește la ce-i mai rău. E fizician, știe că rahatul e coroziv, deci există posibilitatea să producă o fisură în țeava de gaze, iar blocul să sară în aer.

În ciuda stricăciunilor, Chiriță nu e de acord cu măsurile drastice împotriva porumbeilor. N-ar vrea nici ca oamenii să închidă mansardele din centru, pentru că păsările n-ar mai avea unde să se înmulțească. Se oferă chiar el să le găzduiască, dar așteaptă pentru asta bani de la primărie. Sunt, totuși, o atracție a orașului. „Iubesc porumbeii, le dau mereu de mâncare în fiecare zi”.

La fel ca fizicianul, cel mai mulți oameni asociază aceste păsări cu pacea și cu iubirea. În Biblie, porumbelul alb vine cu o ramură de măslin în cioc și îl anunță pe Noe că apele se retrag. Zeul grec al războiului, Ares, e împiedicat tot de un porumbel să pornească o luptă, după ce pasărea își face cuib în casca lui. Şi pictorul Pablo Picasso îi plăcea. În tinerețe, a fost columbofil și îi desena obsesiv. După al doilea Război Mondial, comuniștii i-au cerut să facă tablouri care să simbolizeze pacea și libertatea. A ales ca simbol porumbeii.

Fără ei, istoria omenirii ar fi fost cu siguranță alta. Pot să recunoască fețele oamenilor, iar dacă le faci rău, te vor ține minte. Memoria lor e comparabilă cu cea a babuinilor și pot să rețină între 800 și 1.200 de combinații de imagini.

În al doilea Război Mondial, armata americană avea 54.000 de porumbei. Erau atât de bătăioși când primeau o misiune, încât în 90% din cazuri reușeau să aducă la destinație mesajele legate de picioarele lor. GPS-ul natural le permite să-și găsească mereu drumul spre casă, iar dârzenia cu care își îndeplinesc misiunile i-au transformat în eroi pe front. Cel mai cunoscut porumbel-militar e femela Cher Ami, donată de americani francezilor. În primul Război Mondial, a fost pe front luni de zile și a livrat 12 mesaje. Ultima dată, inamicii nemți au tras în ea și au nimerit-o. Şi-a pierdut piciorul și un ochi, dar chiar și așa, și-a încheiat cu succes misiunea: a livrat mesajul și a salvat peste 500 de infanteriști americani. Cher Ami a fost decorată cu Crucea Războiului, iar corpul ei împăiat e expus la Muzeul Smithsonian din Washington.

 Timișoara are și ea câteva sute de columbofili – oameni care cresc porumbei cu dragoste, pentru competiții. Campionii au pedigree și primesc mâncare aleasă atent, vitamine și medicamente. Cei cu mușchi bine făcuți participă la întrecerile de viteză, iar cei calmi și supli concurează la maraton. Doar pe aceștia îi admiră biologul Lucian Pârvulescu.

Pârvulescu e lector universitar la Facultatea de Biologie a Universității de Vest. În mai, împlinește 42 de ani și e un cercetător de succes. A publicat 15 studii în cele mai prestigioase reviste din domeniul său. Poartă blugi, ochelari și un tricou negru cu un amfipod, animal marin care se hrănește cu organisme moarte. Marile lui pasiuni sunt racii și fotografia. Când vorbește, își trece mâna prin părul roșcat și scurt.

Pentru el, porumbelul n-are legătură nici cu iubirea, și nici cu pacea, ci cu șaorma și pleșcavița. Stă în Complexul Studențesc și prima imagine care îi vine în minte e cea a porumbeilor unsuroși și bolnavi care își fac veacul pe acolo. Toamna trecută, Pârvulescu a umblat zeci de kilometri ca să avanseze la Pokémon Go (era la nivelul 27 când l-am cunoscut noi). În drum spre pokémoni, a văzut zeci de porumbei înghițind carne și cartofi prăjiți direct din tomberoane. „Vă dați seama ce bombă bacteriologică e acolo! Porumbeii sunt plini de boli. Or la o cioară niciodată n-am văzut așa ceva!”.

Acum nouă ani, Pârvulescu a lucrat alături de profesorul Stănescu la un proiect de fotografiere și descriere a păsărilor Timișoarei. În carte apar ciorile, dar nu și porumbeii, pentru că cei din urmă nu sunt specie tradițională pentru zona noastră. Porumbeii provin din sudul Europei, din Grecia și Italia. Pentru noi, sunt un fel de refugiați, spune cercetătorul, la fel ca papagalii, perușii și alte păsări pe care le creștem, dar care nu sunt în fauna autohtonă.

Primele amintiri urâte cu porumbei le are de la începutul carierei, când lucra ca asistent medical la un dispensar. În podul clădirii își găsiseră adăpost zeci de păsări. „Nimeni nu făcea curat, se adunase un strat de dejecții. E periculos pentru sănătate, pentru clădire. Dacă ai un planșeu din scândură, se erodează și riști să-ți cadă în cap împreună cu tot”.

Biologul preferă oricând ciorile, pentru că sunt „mult mai curate și mult mai inteligente”. Dar, ca de fiecare dată, adaugă el, românii nu apreciază inteligența. Pârvulescu nu-l place nici măcar pe porumbelul alb al păcii. Spune că este mutant. „Ca să obții rasa asta albă, trebuie să compromiți multe gene. Are un handicap mare la capitolul genetic. Vai ce frumos e, dar n-are rezistență la boli”. Oricum, povestea cu pacea i se pare total greșită. „Mai degrabă e porumbelul războiului”, pentru că e o specie agresivă.

„Porumbeii sunt frumușei, dar parcă dacă nu i-am avea, n-ar muri Timișoara de dorul lor”. Alți timișoreni îl contrazic și spun că fiecare suflet trebuie salvat.

Pe Splaiul Peneș Curcanul, într-o hală de 50 de metri pătrați din fabrica de tricotaje pentru copii 1 Iunie, stă Silvia Moldovan. Presa locală a poreclit-o „mama înaripatelor care suferă”. A încropit un sanatoriu în care ține aproape 600 de păsări bolnave, dintre care 500 sunt porumbei. În fața adăpostului, miroase a găinaț. Imediat ce ajungem, apare o femeie cu un porumbel rănit. Vara și toamna oamenii aduc uneori și 20 de păsări bolnave pe zi. De acest loc știe tot orașul.

Fata mângâie porumbelul și-l pupă pe cap. Necunoscuta pleacă, știind că lasă vietatea pe mâini bune. Silvia n-are studii de medicină veterinară; a învățat singură să pună diagnostice. La intrarea în hală ține un dulăpior alb plin cu doctorii. Vocile noastre sunt acoperite de cotcodăceli, cucuriguri și crauri. Silvia are 33 de ani și ne traduce din cinci limbi străine. A absolvit Facultatea de Arte și pictează porumbei pe pânze mari, în stilul portretelor renascentiste. Prin oraș, poartă geacă de piele și ochelari de soare model aviator. Aici, la adăpostul improvizat, are costumația de terfeleală: ghete albastre stropite cu rahat alb, haină groasă din fâș și o căciulă de lână sub care își ascunde părul blond, ca să nu-i pice în cap găinaț.

Din cauza sanatoriului improvizat și a felului în care e îmbrăcată, Silvia e jignită aproape zilnic. Unii îi zic în față că e nebună. Au fost polițiști care au întrebat dacă nu cumva e caz social.

A început să ajute păsările acum nouă ani, când era încă studentă și avea timp să bată la pas orașul. „Nu era zi să nu trec pe lângă un porumbel bolnav. Pur și simplu nu puteam să îl las”. A încercat să se abțină. „Stăteam foarte bine în pat, acoperită la căldură și pur și simplu nu am mai putut să dorm pentru că mă mustra conștiința, «ce bine stai tu și porumbeii mor, sub McDonald’s»”.

Când era copil, dormea în coteț cu găinile. „Am empatizat cu ele, sunt vulnerabile și au mulți prădători și dușmani”, spune ea. Acum, stă lângă păsări și ziua, și noaptea, doarme într-o rulotă. Multora le-a dat nume: Ahile, Morticia, Iscra. Bani n-are, nu lucrează. A încercat să se angajeze part-time, dar n-a mers. „Nu pot să plec. Dacă plec patru ore de aici, o pasăre moare”. Așa că face totul din donații.

Pe hala închiriată acum doi ani dă doar câteva sute de lei pe lună, pentru că a negociat la sânge. Cât dă, atâta și face. Peretele s-a crăpat după ce un motostivuitor l-a lovit din greșeală. Zidul și ușa au fost dărâmate și înlocuite cu garduri. Ca să salveze aparențele, Silvia a pus la intrare, spre stradă, un banner mare, imprimat cu fotografia unui porumbel salvat, Ivănel, pe care îl are de șase ani.

Porumbeii bolnavi aduși aici au pene unsuroase și fără strălucire, merg șontâc-șontâc în loc să zboare și n-apucă să ajungă la semințele aruncate pe jos. La adăpost aici sunt și păsări cu aripi rupte sau cu boli contagioase grave, ca variola. Unele au ciocul modificat de la infecții virale, iar Silvia le hrănește individual, băgându-le semințe pe gât.

După ce termină cu masa, își aranjează fusta cu flori, scoate un biblioraft gros și se așază pe butucul de lemn pus dedesubtul „liniei de căcare”, o zonă de sub streașină unde mereu cade câte ceva. Ne spune ce crede că ar trebui să facă primăria. Suntem întrerupte de oameni care o sună să o întrebe despre păsări. Telefonul ei croncăne când o caută cineva, e înregistrarea cu Luna, o cioară salvată.

În biblioraftul Silviei sunt articole în multe limbi străine, cu soluții găsite de orașe europene la problema suprapopulării aviare. Acum ceva timp, a scris și ea un proiect de câteva zeci de pagini pentru îngrijirea și salvarea porumbeilor din Timișoara. A propus un fel de hoteluri pentru păsări, integrate în arhitectura orașului. Zburătoarele ar merge acolo și n-ar mai sta în mansarde. Se oferea chiar ea să treacă zilnic și să ducă mâncare. Voia și să înlocuiască ouăle lor cu unele de plastic, ca să țină populația sub control.

În Basel, Elveția, un proiect asemănător a înjumătățit în patru ani numărul porumbeilor. În Nottingham, Anglia, s-a întâmplat la fel. Adăposturile pentru păsări au funcționat însă până la un punct. Cel mai bun efect, spun specialiștii, l-a avut educația făcută, în paralel, localnicilor. Aceștia au fost învățați să nu mai hrănească păsările cu pâine și semințe.

Silvia s-a dus cu proiectul ei la primarul Robu, care a părut încântat și a trimis-o la Mediu. Acolo, funcționarii au fost mai reticenți. „Le tot spuneam că în alte țări se face din ’97. Se pot obține fonduri, are valoare turistică, ecologică, estetică, sanitară”, spune ea. Funcționarii i-au zis că o sună. N-au sunat-o.

Pe lângă adăpostul Silviei, mai e și unul al primăriei, lângă Zoo, dar acolo ajung doar câteva păsări pe săptămână, mai mult vânturei, berze și porumbei. Lumea nu vine niciodată cu ciori.

Oamenilor „le-ar fi scârbă de ele”, ne-a spus un paznic. De cabinetul de aici se ocupă veterinarul Mihăiță Afrenie, singurul specialist plătit de primărie. Are în jur de 40 de ani, poartă ochelari și îmbracă blugi și pulovere închise la culoare. N-a fost visul vieții lui să fie doctor de animale. Acum 15–20 de ani, umbla cu chitara prin Europa apoi, pentru o scurtă perioadă, a fost jurnalist. A renunțat din „pragmatism”. Acum lucrează în două camere mici și întunecate, ticsite cu medicamente și instrumente chirurgicale. Cu toate astea, își ia în serios misiunea de salvator. În noiembrie 2014, a sărit în apă împreună cu șeful Direcției de Mediu, Adrian Bere-Semeredi, ca să salveze o zebră evadată. S-au chinuit, dar nu au reușit.

În 2006, veterinarul a făcut un program de hrănire a porumbeilor și o campanie de vaccinare. A oprit apa fântânilor din centru și a însetat înaripatele, iar apoi a venit cu ligheane mari, pline cu vaccin diluat în apă. A repetat procedura și toamna. Acum spune că nu mai sunt fonduri.

Profesorul Pârvulescu de la Universitatea de Vest crede că păsările cu probleme nici nu trebuie ținute în viață. Lucrul ăsta contribuie la slăbirea speciei: „dacă le dăm vaccinuri și antibiotice, le facem, în timp, mai sensibile la boli. Stricăm rotițele naturii”.

Să nu strice rotițele naturii se temea și Alexandra Balița, în 2007, când a găsit în Parcul Botanic un pui de cioară căzut din copac. Aluța, cum îi spun prietenii, era în anul I la Facultatea de Biologie. Puiul se zbătea pe una dintre aleile parcului. Era micuț tare și era acoperit de puf negru. „Când am ajuns acasă, nici nu putea respira”. Aluța nu i-a dat șanse de supraviețuire și l-a scos în fața blocului. A doua zi, l-a găsit tot acolo. Trecuse cu bine peste noapte.

Fata știa că profesorul ei, Dan Stănescu, e pasionat de ciori. Ştia și de experimentul cu Iacob. S-a gândit că face de două ori un bine: o dată salvează un suflet și apoi are șansa să studieze una dintre cele mai inteligente creaturi ale naturii. A luat cioara în apartament și i-a pus numele H. N-a avut altă idee. „Nu eu am crescut cioara, ci ea m-a crescut pe mine”.

Aluța poartă cercei cu bufnițe, pe care și i-a făcut singură din piele și fimo. Tocmai a împlinit 29 de ani. Își ține părul șaten prins la spate, iar culoarea lui îi scoate în evidență ochii verzi. În timpul săptămânii, lucrează la o firmă de IT. E mulțumită că și-a găsit totuși ceva, pentru că Facultatea de Biologie nu e renumită pentru oportunitățile de pe piața muncii.

Şi-ar fi dorit să fie cercetător. Lucrarea de licență și cea de disertație se bazează pe observațiile și pe experimentele cognitiv-comportamentale pe care le-a făcut cu H. Cioara ascunde tot timpul mâncare sub covor, ca să o aibă pentru mai târziu. La fel se întâmplă și-n sălbăticie, unde aceste păsări dosesc nucile în special iarna. Când știu că sunt urmărite, te fraieresc că pun nuca într-o parte, când de fapt o ascund altundeva. Pe pisica familiei, cioara o păcălea: o trăgea de coadă, și-i fura mâncarea. Aluța e mândră. „Îți imaginezi un porumbel făcând asta?”

La licență, a demonstrat că ciorile învață intuitiv, fără ca cineva să le arate dinainte. A luat o sfoară, a legat-o de un copac, iar în partea de jos a înnodat o bucată de mâncare. Cioara s-a uitat câteva secunde la sfoara care se legăna și și-a dat seama că nu poate desface nodul. Sfoara se mișca și se rotea prea repede. Atunci, a zburat pe creangă. A prins sfoara cu ciocul, a tras-o în sus și a călcat-o cu piciorul. A tot repetat asta până când sfoara s-a tot scurtat și a ajuns la mâncare.

Am cunoscut-o pe H în Papillon, un pub cu istorie în lumea underground a Timișoarei, frecventat des de artiști și de oameni care ies din tipare. Aluța vine și ea des aici. E unul dintre puținele baruri în care are voie cu cioara. Pasărea se așază singură pe spătarul scaunului, iar Aluța îi întinde un prosop pe jos, ca să nu murdăreasca podeaua cu dejecții. H ciupește din sărățele cu ciocul, din când în când. Stă cu ochii pe intrare și urmărește cine vine.

Pentru că a crescut printre oameni, H se crede om. Mai exact, femeie. Vrea să fie mângâiată de toți bărbații care intră în pub. Pe fiecare îl întâmpină cu un cra și cu o plecăciune ostenativă. Puțini au curajul să o atingă. Cei mai mulți preferă să râdă și să-i facă poze. H nu știe că e cioară, nu reacționează la sunetele scoase de specia ei și nu mai e atrasă sexual de masculii corvizi. Primăvara asta, împlinește 10 ani. Teoretic, ar mai avea încă cinci de trăit, poate un pic mai mult. Aluța nu se știe exact cât supraviețuiesc ciorile în captivitate. Se uită în podea și spune că nu e pregătită să o piardă pe H.

I se par nedrepte și măsurile luate de primărie pentru a scăpa orașul de păsări. „De ce nu ar putea fi ciorile simbolul Timișoarei?”, se întreabă. „Ce e pentru alții gălăgie, pentru mine e simfonie”.

Haosul de sunete care îi deranjează pe oameni, explică Aluța, e esențial pentru organizarea socială a ciorilor. Așa transmit ce au învățat în timpul zilei. Spre deosebire de alte specii, nu au multe comportamente înnăscute. Învață pe parcursul vieții ce au de făcut. Ca să comunice între ele, folosesc două dialecte: unul gălăgios pentru stol și altul silențios, care seamănă cu un râs sacadat, pentru familie. Aluța crede că lumea le urăște din ignoranță. „Așa suntem noi, oamenii, simțim nevoia să punem etichete peste tot. Ne privim ca pe buricul pământului.”

Abia recent, cercetătorii au început să trateze serios capacitatea de învățare a corvidelor. Oamenii de știință au demonstrat că ciorile se descurcă cu uneltele. În afară de oameni, „doar trei specii își confecționează singure unelte în lumea asta: elefanții, cimpanzeii și ciorile”, susține biologul Alexander Taylor de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă. Alte studii europene arată că ciorile rezolvă multe alte probleme complexe de analogie și de logică. În plus, sunt sensibile la nedreptăți și muncesc mai puțin când sunt răsplătite mai prost decât alții.

Au multe trăsături în comun cu oamenii, spune Aluța. De-asta ar și vrea să-și continue experimentele și să facă un doctorat, doar că profesorii care cred în proiectul ei au ieșit deja la pensie. Cioara e o ciudățenie chiar și pentru oamenii de știință.

Deasupra Timișoarei s-a lăsat întunericul. E februarie și zgomotul vuvuzelelor se aude tot mai puternic. Un porumbel bezmetic zboară deasupra mulțimii adunate în Piața Victoriei și caută un loc în care să se adăpostească. Mii de oameni au venit aici cu steaguri și cu pancarte. Se scandează împotriva guvernului condus de Sorin Grindeanu, fostul președinte al Consiliului Județean Timiș.

Biologul Lucian Pârvulescu e și el în piață, cu o coală A4 pe care scrie „R.I.P. CNCS”. Noul guvern a desființat Consiliul Național al Cercetării Ştiințifice, așa că cercetătorul Pârvulescu protestează. S-a întâlnit în piață cu un coleg și discută despre biologie și geografie. Silvia n-a putut merge la proteste, se teme să lase păsările singure. Aluța n-a fost nici ea. E cu biologia, nu cu politica. Printre steagurile tricolore, cineva agită o pancartă de carton pe care scrie cu pixul: „Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”.

Marile absente din Piața Victoriei sunt însă ciorile, care par să fi abandonat, pentru moment, lupta cu primăria. „Cel mai deștept cedează”, comentează un localnic. Aluța, Silvia și Călin Fiat de la primărie cred că păsările s-au mutat în Pădurea Verde, unde ar fi stat și iarna trecută. Funcționarii speră că au scăpat de tot de blestem, dar rămân vigilenți în caz că ciorile se întorc la primăvară. Până atunci, Timișoara va fi orașul porumbeilor.

Poveste publicată în DoR #27: #nevedem?, cu titlul „Alb-negru”. Dacă vrei să-l ai în colecția ta, cumpără numărul din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

4 comentarii

  • Darius B ·

    Andrada Fiscutean şi Sorina Vasile,

    Jos pălăria pentru profesionalism. Aţi ales un subiect foarte fain şi personaje foarte interesante pentru interviuri.

    Antiteza binevenită dar nu foarte justificată. Porumbelul e un zburător de performanţă, cu o statură frumoasă atunci când zboară şi cu un simţ al orientării incredibil la anumite specii. În afară de asta e o pasăre cu un comportament ce nu prea denotă altceva decât instincte şi hormoni. Cioara nu are nicio performanţă alta decât inteligenţa şi adaptabilitatea. Idem şi pentru toate celelalte corvide (poate cu excepţia alunarului care trăieşte într-o nişă ecologică). Inteligenţa oricărei păsări comparată cu o corvidă păleşte, de-aia zic că e cam nejustificată comparaţia. Cultural vorbind însă, e nejustificat faptul că cioara e atât de detestată. În afară de nordici unde Huginn şi Muninn, cei doi corbi ce-l informează pe zeul Odin, peste tot în lume are o soartă nefastă. Nu-i de mirare că creştinismul are ca simbol al Duhului şi al păcii porumbelul – pentru că Isus era afon în biologie, la fel ca mai toţi de pe-atunci. Probabil pe asta a şi mizat când a zis celebra frază, s-a folosit de mentalitatea generală că şarpele e şiret şi şmecher iar porumbelul blând. Şarpele nu e înţelept, iar porumbelul nu e blând. Iar mentalitatea asta, aşa cum demonstrează articolul nu s-a schimbat în 2000 de ani. Inteligenţa corbilor pare să fie totuşi apreciată în iudaism prin faptul că Ilie e hrănit de corbi…

    Domnişoara cu Corvus frugilegus pe nume H a repetat pentru licenţă practic studiul lui Bernd Heinrich pe Corvus corax în care leagă mâncare de o creangă cu o sfoară. Recomand aici „Mind of the Raven” şi „Ravens in Winter” de autor.

    E pomenit şi Alex Taylor care lucrează cu cioara din Noua Caledonie care ştie să facă cârlige din diferite materiale în funcţie de cultura locului.

    Şi în fine, am descoperit că sunt şi pe la noi pasionaţi de aşa ceva ceea mă bucură şi dau subscribe la revista dumneavoastră.

  • Dan Stănesc ·

    …„domnișoara cu Corvus” nu a repetat în cercetarea ei studiul lui Heinrich sau Taylor povestea cu sfoara fiind de altfel secundară în întregul demers al înțelegerii multiplelor manifestări ale unui individ crescut în captivitate. Autorii amintiți în aprecierea dumneavoastră, de altfel excelentă, sunt doar simpli epigoni ai altor autori ca de pildă – să zicem Eberhard Gwinner cercetătorul manifestărilor ludice și a intențiilor de comunicare prin vocalizare la Corvidae, corbi în special – la rândul său inspirat de investigațiile versus publicațiile ample ale lui Konrad Lorenz cu privire la viața socială a stăncuțelor, de altfel întemeietorul etologiei (moderne la vremea sa, clasice astăzi; obține pentru această realizare în 1973 premiul Nobel alături de Nicolaas Tinbergen și Karl von Frisch). Despre originalitatea lucrării „domnișoarei cu Corvus” care nu s-a rezumat doar la „sfoara” cu pricina ne-am exprimat punctul de vedere la mometul potrivit când i-am notat dizertația cu prea mica notă maximă admisă în sistemul nostru universitar. Ar fi meritat cu mult mai mult. În rest mă bucur să aflu, măcar pe această cale, că există la noi, totuș, interesați în problemă și cunoscători deopotrivă pentur care fapt îmi permit o stângere de mână.

  • Puiu ·

    Legenda spune că au fost aduse, în oraş, de Gheorghe Ciuhandu şi că Nicolae Robu le urăşte…Deşi, au pus gheara pe cele mai scumpe şi frumoase clădiri ale Oraşului!…

  • Dana ·

    Nu stiu de ce se manifesta atata aversiune fata de ciori pt ca nici porumbeii nu sunt cu mult mai simpatici. Ciorile pleaca de dimineata pe camp la „jobul” lor si vin seara si bineinteles ca fac murdarie pana dimineata cand pleaca iar.
    In schimb porumbeii „calaresc” orasul 24 din 24 tot anul. Lasa murdaria peste tot, pervaze, masini, vitrine…In plus asa s-au obisnuit cu viata citadina ca nu se mai fetesc nici de masini. Astf el ca nu e zi sa nu vezi 1-2 porumbei facuti „afis” pe strada. Gretos ! Asa ca nici unii nici altii nu sunt de dorit in centrul orasului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Mici victorii civice: Definiţii şi legi pe www

Un programator român aduce cuvintele și legile mai aproape de oameni prin internet.

Mici Victorii Civice: Prietenii Mocăniţei

Peste 80 de voluntari au lucrat în ultimii șase ani la restaurarea liniei de cale ferată îngustă care până în…

#UnițiSalvăm

Urcușurile și coborâșurile celei mai surprinzătoare mișcări civice din România ultimilor ani.