ColaboraDoR: Andreea Câmpeanu

Născută și crescută în Cluj, Andreea Câmpeanu a ajuns la 28 de ani să fie jurnalist în Antananarivo, capitala…

Născută și crescută în Cluj, Andreea Câmpeanu a ajuns la 28 de ani să fie jurnalist în Antananarivo, capitala Madagascarului. De aici și până pe plajele cu nisip fin și alb, ea încearcă să cunoască această țară cât mai bine și s-o arate lumii prin reportajele scrise și fotografice pe care le face. Deși, cu cât cunoști mai mult insula asta, cu atât o cunoști mai puțin, spune Andreea. Fotografiile pe care le face în insula situată la stânga Africii sunt pentru Agenția France Presse. A mai colaborat și cu CNN.

Cum ai ajuns fotograf?

Am avut aparat foto de mică – o săpunieră Kodak pe film la care țineam enorm, cadou de la tata de Crăciun. Dar începutul-început a fost prin clasa a XI-a, când am mers cu niște prietene la o cabană la vreo 30 de kilometri de Cluj, de 1 mai. Prietena mea bună, Raluca, avea un Sony Mavica, printre primele aparate foto digitale, care înregistra pe dischetă. Încăpeau 40 de poze pe o dischetă. Şi eram noi în vacanță și am început să fac poze și nu mă mai puteam opri. Mi-am pozat prietenele, am făcut (ridicol, știu) pe turistele străine și am pozat în sat. Oricât de copilărește ar suna, am început să fotografiez în vacanța aia de 1 mai. Am hotărât apoi că vreau să dau la Fotografie. Am mers însă la facultate și am împrumutat albume uriașe și grele ale lui Cartier-Bresson, Weston, Brassai și multe multe altele. Nu mi-era clar ce vreau să fac, dar știam că fotografie, eram fascinată fără să înțeleg de ce. Nu voiam să creez lumi, nu mă interesau prea tare fotografiile fără oameni sau peisajele, deci mi se restrângeau treptat interesele.
În aceeași perioadă, mi-a adus tata de la București un aparat pe film, parcă Minolta era. Era vechi, dar bun, împrumutat de la un coleg de-al lui, căruia îi rămăsese de la un amic sirian care fusese student în București. Şi am început apoi distracția pe film alb-negru, cu hârtie de la mătușa care lucra la AZO Târgu Mureș, cu soluții vechi și developat în bucătăria veche a lui Răzvan, student în anul II și în grija căruia mă dăduse un profesor de la Fotografie, din Cluj. Am fost și puțin îndrăgostită de Răzvan, din păcate avea prietenă. Nici nu a fost prea greu, având în vedere că atunci când m-a învățat să introduc filmul în tancul de developat, a trebuit să ne închidem la întuneric, în dulap, și să-mi arate cu mâinile lui ce trebuia să facă mâinile mele.

Nu am mai dat niciodată la Fotografie, pentru că era probă de desen, portret, așa că amânam de la un an la altul. Eu desenam, însă nu eram pregătită pentru proba asta. În cele din urmă, am mers la București să lucrez ca editor la National Geographic România, la vreun an după ce am terminat facultatea. Între timp făceam poze mereu la Cluj, dar nu prea aveam de la cine să învăț. Îmi cumpărasem un digital după anul I de facultate, când am lucrat în America cu programul Work and Travel. Am făcut poze cu el pe la ziarele la care am lucrat în Cluj ca reporter și nu pot spune cât de bucuroasă eram să-mi văd fotografiile în publicații de genul unui supliment de promoții în Evenimentul Zilei.

Am descoperit că fotografia mă lasă să-mi bag nasul în viața oamenilor, deci că poate fi și utilă satisfacerii unui mare defect al meu – curiozitatea copilărească pe care o am chiar și acum, când mă apropii de 30 de ani.

La National Geographic România am învățat enorm, revista e minunată și în domeniul fotografic am avut noroc să îl am în zonă, chiar dacă nu ca sfătuitor, pe fotograful Bogdan Croitoru. Îmi amintesc că atunci când m-am angajat, redactorul-șef adjunct l-a rugat pe Bogdan să mă învețe fotografie, iar el nu a vrut. Dar am încercat să învăț de la el, din discuțiile din redacție, din felul în care își făcea el editarea. În continuare e unul dintre fotografii mei preferați. Au urmat apoi cursurile de fotojurnalism și fotoreportaj făcute cu Andrei Pungovschi, pe care mi le-a recomandat Bogdan. Iar apoi întâlnirile cu fotografi, unde încercam să fur sau să învăț cât mai mult.
Eu cred că am început să fiu fotograf doar acum, de puțin timp. Adică am făcut fotografie tot timpul ăsta, dar de cele mai multe ori, când a fost vorba de publicat, fotografia era ca să-mi susțină articolele scrise. Acum, în Madagascar, scriu articole ca să-mi susțină fotografiile. Abia de câteva luni aproape că pot zice că sunt fotograf, până cu foarte puțin timp în urmă m-am simțit un fel de impostoare – îndrăgostită de fotografie și apoi de fotojurnalism.

Ce facultate ai terminat? Te-ai gândit că o să pleci din țară și să practici jurnalism?

Am terminat Facultatea de Comunicare și Relații Publice de la Cluj și pe vremea studiilor visam să lucrez în publicitate. Din fericire, nu s-a întâmplat. Dar nu, nu credeam că o să plec în străinătate. De fapt, nu m-am gândit niciodată foarte departe, ci targeturile pe care mi le-am făcut au fost mereu destul de apropiate. Pași mici. Bine, asta în afară de faptul că, pe vremea când eram în liceu, visam un Premiu Nobel pentru Pace și să merg în India (n-am ajuns niciodată) așa cum am văzut-o prin cărțile lui Eliade.

Care sunt cele trei fotografii preferate ale tale?

Mi-e imposibil să găsesc trei. Oricum, trei poze preferate nu înseamnă neapărat trei poze bune. Sunt un editor prost și-mi editez pozele în funcție de momentul pe care l-am fotografiat și nu de calitatea imaginii.
Îmi place poza cu copilul care se dă peste cap, dar cumva e un clișeu. Ştiam exact ce vreau să fac când am văzut copiii dându-se peste cap pe plaja de pe insula Sainte Marie, din Nord-Estul Madagascarului, unde mâncam la o terasă cu o prietenă. Cred că îmi place pentru că a ieșit destul de aproape de ce voiam să iasă. Bine, am tras vreo 200 de poze.
Poza cu femeile care fac braids (n.r. codițe împletite).  Carine, cea căreia i se fac codițe împletite, a fost gazda mea pentru aproape o săptămână, undeva în sudul țării. Nu am făcut absolut nici o fotografie la ea acasă până cu zece minute înainte să plec. La ea în vizită era o prietenă care venise să-i împletească părul, care adusese cu ea o fetiță, nu mi-e clar dacă era fiica ei sau o nepoțică. Era acasă și Alexander, unul dintre cei doi gemeni, copii ai iubitului lui Carine. Fusese bolnav și l-au lăsat acasă de la școală pentru câteva zile. Am făcut mai întâi o poză cu telefonul, plictisită, așteptând. Mi-a plăcut ce a ieșit, așa că, cu chiu cu vai, mi-am scos aparatul înghesuit în rucsac. Am făcut câteva fotografii, în timp ce ele râdeau habar nu am de ce, că vorbeau malagasy, și la un moment dat băiatul a ieșit din cameră ținând fetița în spate așa cum își țin femeile malagasy copiii.

Şi ultima e făcută, la apus, într-un sat unde am fost cu mai mulți colegi din presă să facem un reportaj despre o comunitate care a câștigat un mare premiu de ecologie la Rio. Intrasem la femeia asta în casă, colegul de la Reuters a intervievat-o în casă, apoi a plecat. Eu am mai rămas, și ea încet-încet și-a văzut de treabă și de puiul pe care îl pregătea, cu copilul în spate. Mi-a plăcut tot la momentul ăla. Lumina, femeia care nu mă băga în seamă, copilul cu ditamai găina jumulită și ținută cu capul în jos.

Ce motivații îți aduce fotografia?

Fotografa Diane Arbus a zis că fotografia e un pașaport. Nu pot să-ți dau exact citatul, dar cam asta e ideea – un pașaport de a intra în viețile oamenilor. E una dintre motivațiile mele. Cu camera în mână am un pretext de a intra în case, lumi și vieți care de multe ori sunt extrem de diferite de a mea. Tot mai mult, viața mea e formată din bucăți din viețile oamenilor care mă primesc un pic în lumea lor. Apoi mai e nevoia și dorința de a arăta, încerc să spun poveștile oamenilor ăstora sau doar să spun (prin fotografie) despre momente pe care le trăiesc și care mă impresionează.

E fascinația  pe care o am pentru forme, pentru culoare, pentru textură, pentru corpul uman, pentru piele, dar și pentru textil, pentru umbre. Unul dintre motivele pentru care îmi place mult să fotografiez în Madagascar e lumina caldă care e aproape toată ziua. În Europa nu e așa. E rece. În Sudan era atât de puternic soarele și făcea niște contraste atât de tari, că abia puteai poza două-trei ore dimineața și două ore seara. Ca la noi. În Madagascar, pe de altă parte, sunt poate două ore pe zi,când nu e o idee prea bună să fotografiezi, dar nu e deranjant.

La ce proiecte lucrezi acum?

Acum nu lucrez la nimic. Fac reportaje scurte, fac știri pentru AFP în ultima vreme și cred că o să fie și mai mult. Am avut foarte foarte mult de lucru în ultima vreme și s-ar putea să continue așa o vreme. Mi-ar plăcea să am timp să lucrez la un proiect de lungă durată, dar deocamdată, în ultima vreme, situația e foarte tensionată, trebuie să stau în Capitală și să fiu mereu pe fază.
Mai fac poze cu un ONG olandez-englez, HoverAid, care aduce doctori voluntari în zone foarte izolate. Fac operații în niște condiții incredibile, cu mijloace puține, salvează vieți la propriu.

Cum te simți în Madagascar? Cum ți se pare țara după mai bine de jumătate de an de când locuiești acolo?

Mi-e bine aici pentru că fac ce vreau și-mi place în marea majoritate a timpului. Mă bucur să pot cunoaște și învăța o lume și o cultură nouă, secretă cumva – malgașii sunt destul de închiși străinilor. Am prieteni, adică am viața mea de călător singuratic și o viață socială satisfăcătoare. Da, mi-e dor de casă și România pare atât de frumoasă (cu excepția ultimelor triste evenimente politice) de aici. Mi-e dor să vorbesc românește mai des, mi-e dor de prietenii și familia de acasă, dar mă simt bine și împlinită aici.

Cu ce aparat lucrezi? La ce procedee de compoziție ții?

Am un Canon 5 D Mark II și două obiective fixe. Încerc să trag după niște  „șabloane” pe care le am deja în cap ca să știu că am fotografii pentru subiectul la care lucrez, după care experimentez, mă joc, încerc chestii pe care le-am mai văzut la alții sau despre care mă gândesc că ar arăta bine. Nu mai știu unde am auzit sfatul ăsta, la una din multele întâlniri cu fotografii de presă care se făceau într-o vreme în București și care mie, personal, o începătoare, mi-au prins tare bine.

Ce consumi pentru inspiratie?

Aici (Madagascar), că acum sunt aici – ziarele locale pentru a fi la zi, cărți aduse de acasă, unele cumpărate de mulți ani pe care abia acum reușesc să le citesc; filme, fotografii, putem învăța mult din film – și cum să spunem povești și imagine; reviste ca National Geographic, Twitter și Facebook, schimburi de idei în emailuri lungi (cel mai des scrise pe telefon, în timpul călătoriilor) cu prieteni de prin tot felul de colțuri de lume. Online Lens de la New York Times, Lightbox de la revista Time, bloguri, siteuri de fotografie, arhiva World Press Photo la care mă întorc mereu, la fel ca și cea de la POY.

 Ce cărți ți-ai adus de acasă?

What is the what a lui Dave Eggers, o carte despre „the lost boys of Sudan”, copii de 6-14 ani care au mers pe jos luni întregi din Sudul Sudanului în Etiopia, apoi Kenia, ajungând unii în SUA, în timpul celui de-al doilea război civil din Sudan (1983-2005), Bury me standing – o scriitoare care trăiește cu romii din Europa de Est –,  Bang Bang Club – povestea a patru fotografi de război din Africa de Sud care au pozat ciocnirile dintre Inkata și susținătorii ANC (African National Congress), în perioada ’90-’94, când s-a făcut tranziția de la apartheid la sistemul bazat pe vot universal; Zvonurile lui Jean-Noel Kapferer care mi-a picat minunat aici unde trebuie să vezi lucrurile cu ochii tăi, altfel orice auzi sau citești în ziare e posibil să fie doar zvon; Reflecții asupra pedepsei cu moartea – Arthur Koestler și Albert Camus; Ceaușescu la putere – Pierre du Bois, Lăcomie a lui Elfriede Jelinek pe care o iubesc, și câteva cărți despre arabi în Spania pe care le-am luat din Cordoba în mai, de exemplu: Cuentos de la Alhambra, Washington Irving.

Una dintre fotografiile preferate din Madagascar, unde, spune Andreea, lumina cerului i-a fost de mare ajutor.
Femei din Madagascar împletindu-și codițe.
Copii pe insula Sainte Marie, din Nord-Estul Madagascarului.

Andreea Bota este ucenică la DoR. În seria ColaboraDoR vă facem cunoștință cu fotografi, ilustratori și designeri cu care ne-am împrietenit de când facem DoR.

3 comentarii

  • Gabi ·

    Sunt niste poze extraordinare.Felicitari Andreea pentru ca faci atat de bine ceea ce faci

  • Doina ·

    O rectificare, va rog , la afirmatia- „Bury me standing (o femeie antropolog care trăieşte cu romii din Europa de Est)”. Cartea este semnata de scriitoarea jurnalista Isabelle Fonseca ( si o foarte buna jurnalista americana), in care vorbeste despre tiganii din Europa (si din Anglia, si din Spania si din Bulgaria.Isabelle Fonseca NU este antropolog si nu traieste „cu romii din Europa de Est”, ci la Londra si New York.

    • Maria ·

      R1:
      Book Description: Isabel Fonseca describes the four years she spent with Gypsies from Albania to Poland, listening to their stories, deciphering their taboos, and befriending their matriarchs, activists, and child prostitutes. A masterful work of personal reportage, this volume is also a vibrant portrait of a mysterious people and an essential document of a disappearing culture. 50 photos.
      R2:antropologii sociali se concentreaza asupra factorilor culturali si sociali, aduna si analizeaza date cu privire la obiceiurile si obiectele sociale; antropologi lingvistici se concentreaza pe studiul limbii si culturii; altii îsi îndreapta studiile spre domenii psihologice (relatiile dintre psihologia individului si cultura)…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[24/7] Milu Café

Soții Milu au deschis în 2016 o cafenea ca să strângă bani pentru tratamentul Smarandei.

De ce o iubim și de ce o urâm pe Laura Codruța Kövesi

Laura Codruța Kövesi conduce de 12 ani cele mai importante parchete din România. E iubită și hulită de mulți, iar ascensiunea ei către statutul de simbol al anticorupției spune ceva despre noi și liderii pe care-i vrem.

[Les Films de Cannes] În mintea lui Gaspar Noé. Despre dragoste și alte controverse

Proiectat în premieră în România la Les Films de Cannes a Bucarest, Love e o poveste despre melancolia și suferința…