[Colectiv] Ce (ni) s-a întâmplat în noaptea de 30 octombrie

O reconstituire a nopții incendiului din Colectiv, ca să nu uităm ce li s-a întâmplat celor prezenți.

O explicație

Incendiul din Colectiv a stârnit emoţii copleșitoare, dar și proteste, demisii, arestări, închideri de localuri și contre publice despre competenţa sistemelor de urgenţă. În nici o lună, durerea, confuzia și sentimentul de neputinţă au făcut loc declaraţiilor, acuzelor, speculaţiilor și luptelor politice.

Așa se întâmplă mereu. Uităm sau deturnăm discuţia ca să putem merge mai departe.

Colectiv va deveni o zicală, un moment despre care vom vorbi fără să mai știm exact ce-a fost acolo. Istoria șterge ce nu e înregistrat, așa că vom perpetua mituri despre cum a pornit incendiul, cum au ieșit oamenii de-acolo, cum s-a intervenit, cine pe cine a salvat.

Niciunul dintre aceste momente nu e ușor de retrăit. Sunt explicite, ca atunci când privești o rană deschisă cu un amestec de vinovăţie, curiozitate și fascinaţie. Sunt momente dureroase. Am ales totuși să le reconstituim pentru că nu vrem să închidem ochii. Dacă vrem să înţelegem, trebuie să privim. Cu decenţă, dar cu claritate. Cu reţinere, dar cât se poate de neobturat.

Ca să reconstituim acea noapte – atât cât poţi reconstitui haosul –, am vorbit cu aproape 30 de supravieţuitori, am citit mărturiile altor zeci, am văzut clipuri și sute de fotografii, am vorbit cu autorităţi, am consultat documente și rapoarte și am consumat cât de mult am putut din ce s-a mai spus, filmat și scris. Povestea este o încercare de a face ordine printre informaţiile ciuntite cu care operăm. Am scris-o ca să nu uităm. Am scris-o pentru că simţim că le-o datorăm celor 60 de oameni care au murit și zecilor de răniţi care se vor recupera în mijlocul nostru.

Unii dintre ei ne-au spus că vor să povestească acea noapte ca nimeni să n-o uite prea curând. Alţii ne-au refuzat, spunându-ne că nu ar trebui să ne întoarcem acolo, vreodată. Dacă nu vrei să revii în noaptea aceea din Colectiv, poate e mai bine să sari peste acest text.

Știm că nu e singura poveste despre Colectiv care poate fi spusă și sigur nu e singura pe care o vei citi în DoR în următorul an. Însă povestea asta, crudă cum e, trebuia spusă prima.

Echipa DoR

Notă: Articol scris și documentat de Ana Maria Ciobanu, Andreea Giuclea, Cristian Lupșa, Oana Sandu și Irina Tacu. Au contribuit Georgiana Ilie, Luiza Ilie, Ancuța Iosif, Medeea Stan.

I

Emma Bărăscu plănuise de câteva zile să meargă vineri seară la concert cu prietenul ei. Petrecuse ca-n fiecare zi vreo opt ore la telefon, vorbind în franceză cu vreo 30–40 de clienţi ai firmei pentru care oferă suport tehnic, și venise acasă obosită. Și ea, și iubitul ei, Mircea Becherescu, rocker și analist de servicii cu clienţii, știau că nu există tratament mai bun decât concertele.

Iar concertul ăsta era important.

Se lansa albumul Mantras of War al celor de la Goodbye to Gravity, o trupă mare în lumea mică a rockului românesc. Emma nu-i mai văzuse live, doar îi ascultase pe YouTube, dar Mircea, chitarist în trei trupe, împărţise scena cu ei la festivaluri. Se salutau de fiecare dată când se întâlneau, erau colegi de breaslă și le asculta cu plăcere muzica, un heavy metal proaspăt care îmbina riffuri supărate cu pasaje melodice.

Emma și Mircea s-au îndrăgostit prin muzică. Erau deja prieteni pe Facebook printr-un amic comun care cânta cu Mircea, dar au început să vorbească la începutul anului, abia după ce Emma a postat Apocalyptica, o piesă a trupei Halestorm, condusă de-o solistă. Emma avea ceva din atitudinea ei, doar că era „o chestie mică și blondă” de 25 de ani, cum i s-a descris și lui Mircea, care e ras în cap și cu barbă și are 27 de ani. Piesa a fost o scuză bună pentru el s-o abordeze și apoi să vină la Constanţa s-o vadă. Nici n-a salutat-o; a sărutat-o direct. În vară, Emma s-a angajat în București și s-au mutat împreună. Au sărbătorit muzical, cu o seară la Korn. La concerte le era cel mai bine – mari, medii, obscure, acolo erau ei, liberi, cu oameni de-ai lor. Era beatitudine, era fericire. Emma spunea des că e ţinută în viaţă de concerte și nimeni nu se îndoia că Mircea are nevoie de mulţi waţi în corp ca să funcţioneze.

Undeva spre 20:30, s-au suit într-un taxi. Abia așteptau să ajungă la oamenii lor.

La concertele din scena underground, își spuneau, dai noroc cu toată sala. Oameni cu care ai cântat pe aceleaşi scene, cu care ai băut o bere cândva, lângă care ai stat la alte concerte. Oameni care ţi-au făcut sunetul sau cu care ai fost coleg în vreo trupă, cu care ai prieteni comuni sau de care doar ai auzit. Iar Goodbye to Gravity (GtG) erau printre cei mai pricepuţi la a strânge comunitatea laolaltă – se știa că la un concert de-al lor te întâlnești cu toată lumea.

GtG cântau împreună din 2011, erau printre cei mai buni și mai migăloși, cântaseră și la festivaluri de-afară, semnaseră recent cu Universal România, turnaseră videoclipuri curajoase (cel mai proaspăt, Atonement, un SF noir cu nave și închisori spaţiale) și în Colectiv lansau un album la care munciseră doi ani. (Primul fusese desemnat cel mai bun album metal din 2012 de metalhead.ro). Anunţaseră un concert cu intrare liberă, cu jocuri de lumini, decoruri speciale, invitaţi surpriză și efecte pirotehnice. Nu voiau un gig ca oricare altul, ci un „show în adevăratul sens al cuvântului”, urmat de un „afterparty de Halloween marca GtG”, o noapte pe care să n-o uite nimeni prea curând.

Alţi peste 300 de oameni au pornit în seara de 30 octombrie spre Colectiv. Erau colegi de trupe, de școală, de muncă, de catedră, purtau tricouri cu formaţiile preferate – As I Lay Dying, Sepultura, Leprous –, colaboraseră, se știau din auzite, sau urmau să fie împreună pentru prima oară. În lumea metalului nu există străini, doar prieteni pe care nu i-ai cunoscut încă.

Printre ei, un student la Politehnică în ultimul an care trimisese peste 30 de invitaţii pe Facebook prietenilor şi colegilor, pentru că îi plăcea mult GtG şi-şi dorea să fie plin clubul pentru ei; un solist care înregistrase backing vocals pentru album și care avea pe picior un tatuaj cu o zeitate; doi părinţi cu fiul lor de 12 ani, toboșar de rock de când era de-o șchioapă, cu care mergeau la concerte de ani de zile și care alesese să poarte un tricou negru pe care scria, cu alb, „BOO!”; un elev de-a VIII-a imobilizat în scaun rulant, pe care prietenii îl duceau la primul concert din viaţa lui; o fotografă care peste trei zile avea un vernisaj cu imagini din Londra și care supravieţuise la șapte operaţii din cauza unui chist în creierul mic; un tată singur care-și spusese că nu va sta mult, pentru că a doua zi avea programat timp cu fetiţa; o profesoară la Arhitectură care ieşise ultima oară în club acum trei ani, tot pentru GtG – cei doi chitarişti îi fuseseră studenţi şi era mândră de ei –, deși în seara asta avusese o stare ciudată şi parcă nu s-ar mai fi dus.

Au venit pe jos, cu metroul, cu taxiurile sau cu mașinile pe care le-au lăsat în încrengătura de străzi din împrejurimi, sau chiar în piaţa din faţă, Bucur, la fel ca maternitatea din apropiere. Au ajuns în faţa clădirii mamut a fostei fabrici Pionierul, care făcea adidași în comunism și care ajunsese doar o colecţie de hale, unele decrepite și dezafectate, altele închiriate unor firme. Faţada era dominată de patru etaje de geamuri de culori diferite și sus scria cu litere cursive, „pionierul”. În dezordine pe clădire mai erau și sigle dintre cele mai diverse: o sală de forţă, o sală de dans, un coafor, un club de box și, luminat, Colectiv.

Au trecut prin poarta din fier care dădea într-un gang, care dădea în curtea interioară. Au mai mers cam 100 de metri prin curte și apoi au cotit-o la dreapta, pe un culoar între două clădiri, cu cauciucuri și paleţi de lemn pe pereţii uitaţi de timp. Culoarul se termina după 25 de metri într-un dreptunghi dominat de simbolul clubului, un container metalic, ca cele de pe camioane, vopsit în portocaliu și ștampilat pe partea stângă cu sigla Colectiv. Fusese montat acolo în 2013, când patronii au luat spaţiul de la clubul Salsa. Lângă container fuseseră peste vară o terasă cu mese din butoaie, scaune, o scenă, rasteluri de biciclete, chiar și o masă de foosball, toate păzite de ghirlande de becuri.

Paul Slayer Grigoriu a ajuns în faţa containerului cu puţin înainte de 21:00. Fusese un an bun pentru muzicianul-scriitor de 37 de ani, absolvent de Teologie şi Conservator. Cu câteva luni înainte îi apăruse volumul Cronicile vulpii, 800 de pagini cu amintiri din adolescenţa rockerilor din undergroundul anilor ’90. Despre primul album al trupei lui, Rising Shadow, se spune că ar fi primul album de death metal din România.

A pășit peste pragul de la intrarea în container. În stânga era garderoba, așa că s-a oprit să-și lase geaca de piele. A băgat în buzunar bonul cu numărul 46. Din container a intrat în sala de peste 400 de metri pătraţi, trecând de copertina strânsă care separa spaţiile.

Colectiv era una dintre cele mai populare săli de concerte ale Bucureștiului. Fuseseră aici de la metaliști grei, ca Negură Bunget, la rapperi ca CTC, la trupe indie și party-uri electro pentru festivaluri ca Untold și Electric Castle. Era un spaţiu deschis, cu patru piloni masivi de susţinere între podea și tavanul tapetat cu burete izolant fonic, și acoperit cu șiruri de grinzi de lemn. În stânga era scena, drept înainte, la peretele opus, un rând de mese, iar în dreapta barul, o bibliotecă de cuburi pentru sticle. Pe pereţii din jurul barului, sub braţele unor lămpi decorative, era un brâu de tablouri urcate acolo cu două luni în urmă, la aniversarea de doi ani. Expoziţia se numea Trăiri.

Fuseseră multe nopţi lungi în Colectiv, concerte și petreceri cu râsete, cu băutură, cu mâini în aer, cu ţopăieli, săruturi sub reflectoarele care traversau spaţiul. Uneori veneau multe sute de oameni, până la 800 estimau patronii că încăpeau în picioare. Probabil au și fost atâţia, la Behemoth, de exemplu, când trupa a aprins obiecte pe scenă și publicul a băgat un mosh pit nemilos. În acte, Colectiv fusese declarat un bar cu 80 de locuri pe scaune, dar nimeni nu venea aici ca să stea jos.

Primul cu care Grigoriu a schimbat câteva vorbe a fost bateristul GtG, Bogdan Enache, un tip de 41 de ani cu care discuta adesea despre cât de greu e să rămâi axat pe metal în România. S-au sprijinit de stâlpul din stânga scenei, care era îmbrăcat de la vreo doi metri în sus cu burete gri fonoabsorbant, un soi de cofraj de piramide moi, îmbâcsite de fum și petreceri și menite să capteze sunetul.

Grigoriu s-a plâns de un prieten cu care obişnuia să cânte şi care acum trecuse pe muzică comercială; Enache i-a răspuns că-l înţelege: în metal investeşti şi investeşti, dar publicul e mic. Grigoriu s-a îndreptat apoi spre bar, unde a stat la povești cu unul dintre chitariștii GtG, cu care cântase și în Rising Shadow. Vlad Ţelea, 37 de ani, un tip înalt, ras în cap, cu o barbă scurtă, deasă, arhitect specializat pe modele 3D și tatăl unei fetiţe de doi ani jumate, care cu greu îi dăduse drumul în dimineaţa aia.

Grigoriu l-a salutat și pe liderul GtG, basistul Alex Pascu, un graphic designer de 33 de ani. Pascu apărea și în cartea lui Grigoriu, pentru că se știau din liceu. Grigoriu şi prietenii lui de-a XII-a îl chinuiseră adesea pe Pascu. Piticul de la a VIII-a, „micuţ şi grăsuţ”, era „victima lor preferată”.

„Zici că ești rocker, nu?”, îl întrebau pe Pascu cu prefăcută severitate.

„Da, da, rocker, cum să nu.”

„Ce fan?”

„Iron Maiden.”

„O excelentă trupă, bravo. Ia zi discografia!”

Dacă se încurca, trebuia să facă 10 genuflexiuni cântând Deșteaptă-te, române!. Grigoriu remarcase că Pascu a crescut rapid ca instrumentist, de la puştiul căruia îi vânduse primul bas, la muzicianul care a fost pe aceeaşi scenă cu Lake of Tears, Judas Priest, Helloween.

Grigoriu a vrut să-şi cumpere un hanorac GtG și s-a dus către standul de lângă ușă, unde erau CD-urile proaspete Mantras of War, plus tricourile cu trupa. Prietena lui Pascu l-a anunţat că hanoracele se terminaseră. „Asta e răsplata pentru că l-ai agăţat pe prietenul meu în cui când erai mai tânăr”, i-a spus glumind.

În club era plin – nu cât să n-ai loc să te miști, poate 300, poate mai mult. Contractul de închiriere prevedea că dacă vin între 250 și 400 de oameni, trupa trebuia să plătească doar jumătate din taxa de închiriere, care, de obicei, era 1.000 de euro. Dacă veneau peste 400 însă, nu mai plăteau nimic, iar clubul făcea bani din consumaţie.

Se apropia ora 22:00, deja cu o oră după cea anunţată pentru cântare. Instrumentele erau pregătite, iar muzica de fond – un playlist construit de Pascu – încă se auzea la un volum peste care puteai să porţi o conversaţie. Sunetul era îngrijit dintr-o cabină de deasupra barului, de unde urca și cobora pentru ajustări Adrian Rugină, care ajutase trupa să pună concertul pe picioare. Rugină, 38 de ani, un munte de om, era toboșar în trupa Bucium și fusese sunetist și producător tehnic la zeci de concerte mari, ca Depeche Mode, Metallica, Iron Maiden și festivaluri ca Rockstadt Extreme Fest și ARTmania.

La mesele de lângă perete, Grigoriu i-a văzut pe ziariştii de muzică din „garda veche”, prieteni rockeri din anii ’90, organizatori de evenimente, muzicieni din alte trupe underground, ca Changing Skins, Aeon Blank, Up To Eleven, Shifting Sands, Axial Lead, Monarchy. În faţa scenei își ocupau locul fotografii, fani și prieteni ai formaţiei: Teodora Maftei, Claudiu Petre, Miluţă Flueraș.

Lângă o masă-butoi din apropierea stâlpului din stânga scenei erau prieteni de-ai chitaristului Vlad Ţelea și soţia lui, Monica. Era poate prima ei ieșire de seară în ultimii doi ani – în afară de Revelion –, de când avea grijă de fetiţa lor. Dar seara asta era importantă și voia să fie alături de Vlad. Mai încolo, Emma și Mircea, care luaseră bonurile 124 și 127 de la garderobă, s-au întâlnit cu gașca lor de bere: un cuplu din publicitate, Cosmin Lupu, solist la Days of Confusion, care avea zeitatea tatuată pe picior, basistul Andrei Zamfir, care în seara aia era ajutorul tehnic al GtG și Alexandru Iancu, un chitarist de 22 de ani, care încerca să-l convingă pe Mircea să facă împreună un cover după Florin Salam. Iancu, alături de Pascu, făcuseră o ispravă similară când metalizaseră Saint Tropez-ul lui Salam și i-l făcuseră cadou lui Lupu, în 2013, când a făcut 29 de ani.

În apropiere era și puștiul toboșar în tricoul cu „BOO!”, împreună cu părinţii lui. Mama, Delia Ţugui, era bucuroasă că stăteau mai aproape de intrare pentru că o deranja fumul de ţigară, iar din container mai venea ocazional câte-o boare de aer.

Mai era o singură piesă până să înceapă concertul, iar Pascu alesese Shoot to Thrill, o piesă AC/DC din 1980 care a apărut în 2010 pe coloana sonoră a Iron Man 2, ca un theme-song al eroului:

„All you women who want a man of the street
But you don’t know which way you want to turn
Just keep a coming and put your hand out to me
‘Cause I’m the one who’s gonna make you burn.”

II

Ultimele acorduri din Shoot to Thrill au fost semnalul pentru Andrei Zamfir să dea drumul bucăţii din Star Wars pe care Pascu o alesese ca să deschidă concertul. Zamfir, 21 de ani, cânta la bas în Days of Confusion și rolul lui de tehnic era să acordeze chitarele pe care trupa le îngrămădise cu o zi înainte în două mașini.

Zamfir știa bine instrumentele – mai fusese tehnic la concertele GtG, cântaseră și repetaseră împreună de atâtea ori. Își marcase pe set listmomentele când trebuia să le schimbe pe cele de pe scenă. Știa că trupa va cânta în prima parte a concertului piese de pe noul album, apoi pe cele vechi, mai cunoscute, moment în care și decorul se va schimba – mesh-ul Mantras of War va cădea, lăsând în loc unul vechi. Știa că Adrian Despot de la Viţa de Vie urma să li se alăture pe scenă pentru o melodie. Știa că aveau un segment acustic pentru care Pascu voia un bas mai puţin „ciocan” și că Rugină va regiza show-ul de lumini din cabina de sunet de deasupra barului. Știa că vor fi momente cu fum și momente pirotehnice. În afară de artificii, care au fost montate în ziua concertului, repetaseră totul cu o seară înainte, până după miezul nopţii, când Pascu l-a fotografiat pe Zamfir moţăind pe scenă, învelit într-unul din mesh-uri.

Artificiile fuseseră aduse cu câteva ore înainte de o firmă contactată de Rugină cu o săptămână înainte, Golden Ideas. Doi angajaţi veniseră și legaseră cu șoricei din plastic câte patru artificii pe stâlpii stânga-dreapta ai schelei pe care erau suspendate și luminile. Iniţial ar fi vrut să le pună în buza scenei, dar au renunţat pentru că nu era nicio delimitare între scenă și public. Așa că le puseseră pe schelă, orientate ușor în sus, cam la trei metri înălţime faţă de sol. Mai instalaseră astfel de artificii și cu alte ocazii. Erau importate din Bulgaria și nu-și aminteau să fi văzut vreodată pe ele instrucţiuni în română. Au dedus de pe ambalaj că jerba creștea până la trei metri și ardea timp de 15 secunde. Ce mai scria pe etichetă, în bulgară, era că „fântâna de scenă” se utilizează doar în aer liber și trebuie fixată în picioare, să erupă vertical. Unul dintre pirotehniști rămăsese în club alături de șoferul firmei și urma să le acţioneze de la un pupitru de comandă din stânga scenei.

La 22:02 volumul crescut al introului a întors oamenii către scenă. Era întreaga trupă acolo, mai puţin Andrei Găluţ, solistul. În mijloc, cu doi pași în faţa celorlalţi, într-un tricou cu Iron Maiden și o vestă de blugi, cu coarnele de rock în aer, Pascu era gata. În faţa lui, o mulţime de fani, mulţi în tricouri GtG, și ei cu berile, pumnii sau coarnele în aer. După trei bătăi scurte în cinel, s-a stins lumina. A început un riff de chitară ritmică, accentuat de bas și de rafale în tobe. Scena era roșiatică de la luminile fixe. Raze albastre străbăteau publicul. După 15 secunde, s-a reaprins lumina și din cele două schele metalice din lateralul scenei au ţâșnit câte două jeturi de artificii albicioase.

Le pornise pirotehnistul de la pupitru. Ţâșneau ca o rafală de scântei pe deasupra publicului, un șarpe de peste doi metri în momentul de maximă intensitate, când a urcat și Găluţ pe scenă. Scântei răzleţe săreau spre cei doi stâlpi mai apropiaţi de scenă, aproape patru metri mai încolo. Au ţinut 14–15 secunde, apoi s-au stins.

Unui jurnalist, basist într-o trupă rock, artificiile i s-au părut inutile; mama puștiului toboșar s-a gândit că sunt răsuflate, ca cele care se pun pe tort la zilele de naştere; un cuplu din anturajul formaţiei s-a amuzat că sunt ca niște artificii de nuntă; un prieten de-al lui Ţelea s-a gândit să-l întrebe, în glumă, cum de-a putut să stea lângă artificii – uitase cum s-a ars James Hetfield de la Metallica când i-a explodat o șarjă în faţă, de n-a mai putut să cânte patru săptămâni la chitară?

Nu mai conta. Găluţ a desprins microfonul de pe stativ, și-a înfășurat firul în jurul încheieturii și a început să cânte, apăsat, primele versuri din The Day We Die. Era melodia care deschidea albumul nou și despre care Pascu spusese că îi surprinde cel mai bine spiritul: „Un ritm rapid și agresiv, dar catchy și cu un refren epic”.

„Your condescending demeanor has all gone wrong
Figured you should have known this all along
We’re not numbers we’re free, we’re so alive
Cause the day we give in is the day we die.”

Zamfir îi urmărea din lateralul scenei. Găluţ, 31 de ani, câștigător al concursului Megastar în 2008, purta un tricou de-al formaţiei, alb cu mâneci negre. În spatele lui, Bogdan Enache, toboșarul „calm și caterincos”, pe care Zamfir îl admira pentru că, după atâţia ani de bătut în tobe, încă studia. În dreapta scenei, în negru și îmbrăţișând o chitară albă, dansa energic Mihai Alexandru, poreclit Mishoo. În stânga era Ţelea, cu care Zamfir putea discuta ore în șir despre grunge (cu toate astea, Ţelea refuza să-l lase să-i atingă chitarele). Și apoi Pascu, un fel de frate mai mare, care îl învăţase cum trebuie să sune un bas.

„Bună seara, Colectiiiiv!“, a strigat Găluţ după prima piesă.

Publicul era cu ei. Au înlănţuit melodiile fără pauze. De asta era acolo Zamfir, să acordeze periodic instrumentele, ca trupa să le schimbe din mers. Au urmat Atonement, preferata lui Pascu de pe noul album; Shadow Puppets, la care Zamfir i-a dat lui Alexandru chitara dezacordată, dar acesta era atât de prins de concert că i-a făcut un semn s-o lase așa; Rise From the Fallen și The Cage.

Când nu era aplecat asupra chitarelor, atent să nu se dilate corzile de la căldura tot mai mare, Zamfir privea înspre public. I se părea că lumea se simţea bine, ca la un concert bun. Mai ales adolescenţii din primele rânduri. Un puști de 15 ani sărea, cânta toate versurile și dădea din cap, când cu mâinile în aer, când cu ele sprijinite de scenă. Lângă el, prietenul lui în scaun rulant era fericit. Puștiul de 15 ani care sărea avea tot un tricou GtG, ca și Găluţ. Îl câștigase cu o seară înainte la un concurs la radio Tanănana unde GtG promovase concertul și un viitor turneu prin ţară. Tot în primele rânduri erau fotografii. Prin al doilea rând, două fete roșcate ţineau un carton alb pe care desenaseră logoul trupei și mesajul „We Love Goodbye to Gravity”.

Mai în spate, spre bar, mulţimea era mai liniștită. Chiar leșinată, i s-a părut unui copywriter, care a simţit că volumul era prea tare, dureros de tare, la limita suportabilului. N-a fost singurul. Înainte să se îndrepte spre centrul sălii, Grigoriu și-a pus dopuri în urechi. Altui muzician, care cântase și el în Colectiv, i s-a părut sunetul îmbâcsit și tobele date prea tare. O tânără de 26 de ani, venită prima oară la un concert de metale, i s-a plâns unei prietene pe WhatsApp că „sunetul e fff prost” și în club „atâta fum. Am îmbătrânit rău”. Monica s-a gândit că o să-i spună acasă soţului că „degeaba au compus ei așa frumos dacă nu se înţelege nimic”.

Pentru majoritatea însă, ce se întâmpla era minunat. Se simţea că era un gig studiat, cu piesele cântate mitralieră, fără pauze de luat o gură de bere, de vorbit. Le plăcea concertul pentru că GtG păreau bucuroși pe scenă, foarte-foarte bucuroși. Pentru că Găluţ și Pascu comunicau dând din cap, iar Ţelea se apropia de marginea scenei și aproba, confirmând că oamenii lui erau acolo, ca o oglindă. Pentru că publicul știa versurile și avea o energie fantastică. Pentru că până și mosh pit-ul din timpul The Cage a părut organizat, când Pascu și-a rotit degetul în aer și câţiva adolescenţi au pornit o mică tornadă umană. Pentru că a fost o stare în care nu aveau nevoie de nimic decât să fie acolo și să primească toată energia și să asculte. Pentru că, atât cât a fost, a fost un show genial.

Pe la 22:25 au trecut la Unusual Suspects, o piesă-manifest de pe primul album, la care Găluţ i-a întins microfonul adolescentului din primul rând, să cânte și el un vers din a doua strofă:

„Brakes are not for men, or so they say
Better run for cover, don’t stand in our way
I’m feeling pushed into the seat
It makes me feel alive
Changing gears, going faster
Fire-ride with me tonight.”

La finalul piesei, Zamfir l-a văzut pe Pascu venind spre el și întinzându-i basul ca să zdrăngăne și el corzile preţ de un riff alungit, direct într-un cover re-orchestrat al unei piese Iron Maiden, The Evil That Men Do. „Acum e rândul vostru să cântaţi la refren”, a strigat Găluţ. La 22:31, după ce l-a prezentat pe Ţelea publicului pe un interludiu instrumental, Găluţ s-a oprit lângă baterie să ia o gură de apă și apoi a revenit în faţă ca să cânte pentru ultima oară refrenul:

„Living on a razor’s edge
Balancing on a ledge
Living on a razor’s edge
You know, you know
The evil that men do lives on and on
The evil that men do lives on and on
The evil that men do lives on and on
The evil that men do lives on and on.”

III

La 22:32, The Evil That Men Do s-a încheiat cu două bătăi de tobe și cu Găluţ răcnind „Oh, yeah!”. Scena era luminată roșiatic și publicul a început să aplaude și să șuiere. În acel moment, din tuburile prinse pe schelele care încadrau scena a început să se reverse a doua jerbă de artificii.

Ca și prima dată, au scăpărat încet, apoi tot mai tare, o rafală de scântei ţâșnind pe deasupra publicului. Erau ca un șarpe de foc de doi, poate chiar trei metri, care spinteca aerul și lansa scântei răzleţe care ţâșneau și mai departe, spre stâlpii din faţa scenei.

Pascu și Găluţ au spus în glumă „La mulţi ani!”. Ţelea și Alexandru s-au dus spre marginile scenei să-și schimbe chitarele. Găluţ a rămas singur în mijloc. Cei din primele rânduri simţeau că îi ating scântei calde. Parcă șarja era nu doar mai intensă decât prima, ci și mai îndelungată.

„Vă mulţumim că aţi venit”, a spus Găluţ.

Apoi, jerba s-a oprit.

De unde stătea, Grigoriu a văzut că niște scântei se agăţaseră de buretele fonoabsorbant de pe stâlpul din stânga, undeva în margine, poate la vreo trei metri de sol. Buretele a cedat și Grigoriu a văzut scânteile transformându-se într-o flacără ca de brichetă Zippo. Îi părea un foc pe care l-ai fi putut stinge cu mâna liberă, chiar dacă te ardeai un pic. L-a văzut și Ţelea de pe scenă și și-a scuturat sticla de bere către burete. Unii din public au făcut la fel.

„Asta nu era în program”, a spus Găluţ. Părea că glumea, ca și cum se aștepta ca flacăra să se oprească de la sine. „Are cineva un extinctor?”.

O secundă, două poate și flacăra a început să se întindă. În zece secunde, avea să ajungă la buretele care acoperea tavanul.

O secundă.

Gabriel Popescu, tatăl de 36 de ani care a doua zi avea planuri cu fiica în parc, tocmai îşi primise berea fără alcool de la bar, când a observat că s-a făcut linişte în club. Fusese atât de zgomotos până atunci încât barmaniţa a trebuit să-i citească pe buze ce vrea. După ce și-a luat berea, s-a întors și a văzut muchia stâlpului arzând cu flacără ca de aragaz.

Două secunde.

Popescu a auzit-o pe barmaniţă întrebând un coleg: „Auzi, unde avem extinctorul?”. Publicul nu părea să se panicheze, dar el știa de la meciurile Stelei că e dezastru când o face, de obicei după intervenţiile jandarmilor, când lumea se calcă în picioare. Nu voia să treacă prin așa ceva. Cu berea în mână, s-a îndreptat spre ușa din container, singura cale de ieşire. Pentru că a fost mereu tipul care sună la Urgenţe când vede ceva în neregulă, și-a scos telefonul și a format: 1–1–2.

Trei secunde.

Ce naiba se întâmplă?, s-a întrebat Zamfir, văzând flacăra. Fugise de-a lungul scenei în timpul ultimei piese și apoi revenise la locul lui, să-i acordeze basul lui Pascu. Lumina crescândă era nefirească. Nu-l băgase în seamă pe Găluţ când spusese că asta nu aveau în program, dar când l-a auzit cerând un extinctor, s-a ridicat și a văzut cum flacăra înghiţea stâlpul, a lăsat chitara și a pus mâna pe ghiozdan.

Patru secunde.

Flacăra se căţăra neobosită pe buretele stâlpului. Din spatele clubului nu se vedea prea clar ce se întâmpla. Politehnistul care-și invitase zeci de prieteni la concert nu mai vedea trupa pe scenă. Credea că e o pauză, că urma vreun invitat special, dar apoi a văzut și el flacăra. A văzut și lichide aruncate spre ea, dar degeaba. Le-a spus prietenilor: „Hai să plecăm, că nu cred că e OK” și au luat-o din loc, pe lângă bar.

Cinci secunde.

Flacăra se rostogolea și-n josul stâlpului. Grigoriu vedea că oamenii se puseseră în mișcare, s-a gândit că nu-i place buluceala şi a pornit și el spre ieșire. Simţea că parcă îl trăgea Dumnezeu de mână. „Nu intraţi în panică”, auzea în jur. Ieșeau și alţii, dar cu grijă, mai degrabă atenţi să elibereze zona, să nu se lovească nimeni, eventual să facă un culoar pentru cine avea să aducă extinctorul. S-a gândit să-şi ia geaca de la garderobă, dar apoi oamenii au început să se împingă, aşa că a continuat să meargă zicându-și că intră mai târziu după ea.

Șase secunde.

Mircea a reacţionat instinctiv. N-a avut timp nici să se uite la cei cu care el și Emma erau la masă. S-a întâmplat totul extrem de repede. A văzut că urcă flacăra, i-a zis Emmei „Hai!”, a luat-o de mână și au plecat. Se gândea doar la ea, voia să știe că ea e în regulă și că ies împreună de acolo. Au pornit spre ieșire. Pentru o fracţiune de secundă, Emma a crezut că-și vor lua gecile. Își spunea că probabil o să se stingă, dar e bine totuși ca lumea să iasă. Au ajuns în container și au dispărut în îmbulzeală.

Șapte secunde.

Flacăra se-ntindea, valuri galben-portocalii înghiţiseră aproape tot buretele care urca spre tavan. Mirosea înţepător, a plastic ars. Cosmin Lupu, solistul cu tatuajul cu zeitatea, pornise și el spre ieșire. Nu s-a gândit la nimic; corpul a făcut totul dintr-un instinct de supravieţuire. Oamenii veneau deja buluc spre container, cu ochii aţintiţi către ușa de termopan care-i despărţea de exterior. Cineva striga: „Bă, nu vă împingeţi!”. Mulţimea era ca un lichid vâscos care se unduia necontrolat, agitându-se la buza unei pâlnii. Ușa de la ieșirea din container era dublă, dar doar stânga era deschisă.

Opt secunde.

Lângă stâlpul care ardea a ajuns un bărbat cu un extinctor în mână. Oamenii îi făcuseră culoar ca să treacă. Zamfir aștepta și-l privea încercând să scoată acul de siguranţă al extinctorului și să potolească focul. Omul nu era atât de mic încât să nu aibă forţă pentru asta, dar extinctorul roșu, de mărimea unuia de mașină, părea să îi ţină piept. Văzând asta, Zamfir s-a pus în mișcare. Și-a spus că dacă reușește să-l stingă, bine, o să intre înapoi, o să-și pună ghiozdanul la loc, o să treacă iar la acordat și o să facă caterincă: „Haha, ce-aţi făcut, boss?”.

Nouă secunde.

Flăcările au cuprins aproape în întregime stâlpul. În container se îmbulzeau acum zeci de oameni; alte zeci ieșiseră deja afară. Unii se împiedicau în mulţime, cădeau, erau ridicaţi. Nu se gândeau că s-ar putea întâmpla ceva grav, dar era bine să iasă. Flacăra aia urma s-o stingă cineva, poate chiar aveau să intre din nou în club, să bea cu prietenii, iar băieţii aveau să-și reia locul pe scenă. Cei care-i știau aveau să glumească pe seama lor. „Uite, băi Pascule, nici un concert n-aţi fost în stare să ţineţi”. Strigau tot mai mult. Strigau să nu se împingă și strigau să rămână calmi. Prieteni se ţineau strâns de mână. Tensiunea creștea și unii începuseră să se panicheze. Singura ușă deschisă scuipa încet oameni afară – câte unul, doi –, unii care se mai și împiedicau de pragul ei și cădeau în afară.

Mircea o înconjura pe Emma din spate cu braţele, ca s-o protejeze. I-a strigat să stea, că erau oameni pe jos. Dar se simţeau amândoi fără oase în corp, erau foarte moi, nu-și mai simţeau mișcările, erau purtaţi de mulţime. Era tot mai cald.

Grigoriu era aproape în ușă. Și-a întors privirea peste corpurile care împingeau și a văzut flacăra aruncându-se spre tavan. „S-a dus concertul băieţilor”, și-a spus cu părere de rău.

Zece secunde.

Flacăra a agăţat și buretele de pe tavan. Fusese spălat în vară cu nu mai știa nimeni ce substanţe și focul care se urcase pe stâlp s-a rostogolit de-a lungul lui cu lăcomie. A înaintat spre ieșire și înainte către scenă, cu o viteză de parcă turnase cineva benzină sau praf de pușcă. Erau flăcări vii, galbene. Parcă era un neon. Ardea doar buretele de sub grinzile de lemn, cu vâlvătăile ieșind dintre scânduri de parcă încercau să evadeze.

Monica nici nu apucase să lase berea din mână, când a făcut primii pași spre ieșire. Știa că ea trebuie să iasă, că Ţelea se descurcă; îl vedea pe scenă, alături de Găluţ. S-a urnit împreună cu cei cu care urmărise concertul, dar la un metru înainte de container s-a blocat. Mulţimea era tot mai compactă, iar Monica respira greu din cauza înghesuielii.

Delia s-a asigurat că băieţii ei, soţul și fiul în tricoul cu „BOO!”, sunt în spate. Soţul îl luase pe cel mic de mână și se înţelesese din ochi cu ea să plece. Erau cu doi-trei pași în spatele Deliei, când ea s-a întors din nou și nu i-a mai văzut. Mulţimea a luat-o pe sus și s-a simţit trasă violent înainte și lipită de peretele interior al containerului, chiar lângă ușa închisă.

Câţiva metri mai în spate, aerul se încingea tot mai repede, iar focul se împrăștia haotic peste buretele de pe tavan. Trecuseră vreo 30 de secunde de când scânteile aprinseseră stâlpul, dar tavanul ardea atât de puternic încât începuse să plouă din el cu bucăţi fierbinţi, proiectile de burete aprins care se lipeau de oamenii îmbulziţi spre ieșire. În mijlocul clubului nu mai era aproape nimeni și pâlnia de oameni se tot alimenta. Unii se retrăseseră în baie.

Cineva încerca să treacă prin mulţime cu un trepied. Altcineva și-a tras gluga peste cap. Doi-trei cărau camere. Unii filmau cu telefonul. Înaintau strânși pe lângă perete ca să nu-i picure cu burete aprins. Încercau să-și ferească capetele. Rămăseseră cu paharele și sticlele în mână. Se împingeau. Era tot mai cald. Ţipau.

„Ieși, ieși, ieși!”

„Mor, mă, mor!”

„Hai, hai, hai!”

„Nu vă panicaţi!”

„Ușor, bă!”

„Nu împingeţi!”

Ajungeau în container, unde abia vedeau. Cădeau. Se împiedicau de alţii deja căzuţi. Se urcau unii peste ceilalţi. Urlau. Unii se aruncau în garderobă ca să se adăpostească. Alţii ajunseseră să se târască. Era tot mai cald. Delia rămăsese aproape strivită de peretele containerului, cu ușa în stânga ei, când a simţit că o împinge cineva spre ieșire. Ușa dublă pe care se ieșea era tot mai aproape, dar partea ei dreaptă era încă blocată. Deodată însă, chiar în faţa Deliei, s-a deblocat și a doua ușă, trântindu-se de exteriorul containerului cu un zgomot teribil. Delia a fost propulsată în afară de mulţimea care se împingea. Spera ca băieţii să nu fie departe. A făcut doi-trei pași și a simţit că o învăluie ceva. A simţit cum i se topește dresul de pe picioare. A tras aer în piept și a simţit că o arde până în stomac. A simţit că i-a luat foc părul. Și-a dus instinctiv mâna la cap să îl stingă și a simţit că s-a ars. Deodată, un vuiet. Apoi, beznă.

IV

Cu telefonul la ureche, Gabriel Popescu făcuse stânga imediat ce ieșise din container și se retrăsese în spaţiul unde vara era masa de foosball, într-un intrând cu o poartă care dădea într-un soi de magazie. Se încinsese în club înainte să iasă și simţea că-l arde ceafa. Dispecera de la 112 l-a întrebat ce urgenţă are.

„Urgent, pompierii la club Colectiv! A luat foc ceva, este concert, a luat foc în interior.”

Dispecera i-a cerut adresa și, pentru o clipă, Popescu nu şi-a mai amintit numele străzii. Mai erau și alţii ieșiţi și retrași acolo, așa că l-a atins pe un tip pe umăr şi l-a întrebat. De cum a auzit „Tă…”, şi-a amintit: „Tăbăcarilor”.

„Sunt persoane prinse înăuntru?”

„Da, da, da, e groaznic ce se întâmplă!”

De la adăpost, Popescu vedea cum oamenii ieșeau din container ca dintr-o gaură neagră. Unii cădeau din cauza pragului ușii și a treptei de la ieșire, alţii se împleticeau fie pe culoarul spre curtea interioară, fie cotind către Popescu. Îi vedea la lumina galbenă a ghirlandelor de becuri.

Dinăuntru auzea urlete.

A văzut cum ușa de termopan închisă s-a izbit năprasnic de container, scuipând și mai mulţi oameni afară. I-a trecut prin cap că valul de oxigen va alimenta şi mai tare incendiul. A auzit vuietul și a văzut cum din container a ţâșnit o limbă de foc de câţiva metri. S-a luminat brusc toată curtea, apoi flacăra a dispărut la fel de brusc. Din container a gâlgâit un fum negru, un nor înecăcios care a început să se întindă.

Popescu îi spunea dispecerei să se grăbească, i-a repetat că e groaznic, că e fum, că sunt și arși. Câţi?, l-a întrebat. Nu mai vedea bine până la container, așa că îi număra pe cei care veneau spre el. Unu, doi, trei…

Dispecera i-a spus că echipajele de intervenţie au pornit. A mai stat câteva minute la telefon ca să le dea detalii. Era agitat și încerca să-și dea seama în timp ce vorbea ce se întâmplase, deși nu vedea mai nimic. Buretele luase foc, era fum, poate era toxic, poate explodase ceva, oare câţi rămăseseră înăuntru? Le-a zis operatorilor că se îndreaptă spre container, că e dezastru la intrare.

„Sunt oameni arși, o grămadă de arși!”

„Încercaţi să-mi număraţi și mie câte persoane au nevoie de îngrijiri medicale.”

„Minim 20!”

Le-a spus iar să se grăbească, că n-a mai văzut până acum așa ceva, iar dispecera i-a repetat că echipajele sunt pe drum și să sune la 112 dacă se schimbă ceva.

În preajma lui Popescu erau și Emma și Mircea, care apucaseră să se retragă acolo înainte ca flacăra să muște din cei încă blocaţi la ieșire. Bâjbâind prin ceaţă, Emma a văzut o fată cu arsuri și s-a speriat atât de tare încât îi venea să fugă prin zid. Și-a spus că trebuie să fie calmă, pentru că sigur urma să mai vadă răni. Mircea a observat o fată micuţă, roșcată, care avea jumătate din păr ars, hainele franjurate și mergea ca un zombie, tremurând și repetând că îi e frică. Emma a luat-o în braţe și i-a spus că o să fie bine, o să fie bine. Apoi i-a spus lui Mircea că nu pot rămâne acolo, că trebuie să meargă spre curtea interioară – culoarul era singurul drum de ieșire, chiar dacă era cufundat în beznă. Și-au tras tricourile peste gură, Emma a prins-o și pe fata roșcată, și au pornit prin fum.

Culoarul era împânzit de oameni care bâjbâiau. Profesoara de la arhitectură care venise să-și vadă foștii studenţi mergea încet, drept înainte. Nu alerga, de frică să nu cadă şi să fie călcată în picioare. Apucase să vadă o pală de foc în spate, apoi s-a trezit învăluită de fumul care îi consuma tot oxigenul din plămâni, ca dementorii din Harry Potter. S-a gândit că nu trebuie să mai respire până nu iese în curtea interioară.

Între container și curte nu erau mai mult de 25 de metri, dar orice reper de spaţiu dispăruse. Erau oameni pipăind pereţii, căzuţi, rezemaţi, unii fumegând sau încercând să-și stingă scânteile din păr și de pe spate. Nu mai ştiau unde sunt şi încotro se îndreaptă. Se ghidau după ţipete sau gemete. Se izbeau de ziduri sau unii de alţii.

Lupu încerca să respire în aerul ca de smoală. Îl usturau ochii și pășea încet prin întuneric. Era ca și cum cineva operase un întrerupător gigantic și luase orice sursă de lumină. Se ghida după o voce interioară care-i spunea „mergi, mergi”. După secunde întregi de bâjbâială, a început să vadă mai bine. S-a grăbit spre lumină şi şi-a dat seama că ajunsese spre capătul culoarului, în curtea interioară. A tuşit, a scuipat negru şi a văzut că i se pârliseră barba şi o şuviţă din breton. În preajmă și-a văzut colegii din Days of Confusion. Erau mulţi alţii care scăpaseră și ajunseseră până acolo: era Iancu, tânărul cu coverul după Salam, era Adi Despot, era Zamfir, rezemat de o mașină, erau Emma și Mircea.

Emma s-a dus spre Zamfir și l-a luat în braţe. Zamfir tremura, abia stătea pe picioare, își pierduse ghiozdanul în învălmășeală, îi lipsea un adidas și era puţin ars pe urechea stângă. „O să fie bine”, i-a spus Emma. „O să fie bine.”

Fumul se ridica încet-încet. Delia bâjbâia după băieţii ei. După ce-o învăluise fumul, întinsese mâna și se agăţase de geaca cuiva care trecuse prin faţa ei; altfel n-ar mai fi putut merge. A văzut un băiat ars pe faţă, îmbrăcat cu un tricou alb din care mai rămăseseră doar mânecile şi gulerul. Altul alerga cu glezna dreaptă în flăcări. Soţul și fiul nu erau printre zecile de oameni rezemaţi de ziduri, nici printre arșii care bântuiau năuci. Delia a mers până în curtea interioară dar, când nu i-a găsit nici acolo, a decis să se întoarcă. A luat-o înapoi pe culoar, printre răniţi, până în faţa containerului, unde erau mormane de oameni claie peste grămadă, în container, în faţa lui, pe două-trei straturi. Era un careu de corpuri arse și fumegânde, dintre care unii încă mișcau sau întindeau mâinile să fie eliberaţi. Alte corpuri, unele aproape goale, altele în flăcări, cădeau peste ele din container. Delia a încercat să ajute o fată brunetă, cu părul lung, cu picioarele prinse sub toţi ceilalţi, cu bustul în afară și mâinile întinse, încercând să-și ţină capul ridicat. În jur, alţii strigau să-i ia întâi pe cei de deasupra. A continuat să se învârtă buimacă după ai ei, până și-a zărit soţul. Era plin de funingine şi avea ochii roşii. Stătea aplecat, cu palmele pe genunchi, gâfâia, tuşea şi scuipa. Apoi s-a prăbuşit în fund, lângă un perete. Băiatul era lângă el, în picioare, tot negru la faţă, dar nevătămat. Delia l-a luat în braţe şi l-a întrebat uitându-se în ochii lui:

„Eşti bine?”

„Am crezut că o să murim.”

Înainte să ajungă în container, cât erau încă în spatele Deliei, fuseseră prinși în pâlnia de public. Tatălui i-a fost teamă că cel mic va fi călcat în picioare în îmbulzeală, așa că l-a tras în garderobă, unde s-au întins pe jos alături de alţii şi şi-au acoperit feţele cu haine. Apoi s-a făcut întuneric, aerul a devenit tot mai fierbinte, a trecut un vuiet surd şi, brusc, un fum negru a pătruns și în garderobă. Tatăl s-a gândit că nu vor rezista mult acolo, așa că a încercat să iasă, dar aerul era atât de fierbinte că nu putea respira. A încercat să lumineze drumul cu telefonul, dar degeaba. Au mai stat puţin îngropaţi în geci și apoi au pornit iar. În ușă era un morman de oameni căzuţi, așa că tatăl şi-a ridicat fiul peste ei, iar cineva de afară i-a dat mâna şi l-a tras. Apoi s-a căţărat peste grămada de oameni și a ieșit și el.

Era haos și fum și mai toţi pierduseră noţiunea timpului. Grigoriu s-a întors și el în faţa containerului, unde mai mulţi oameni încercau să descâlcească grămada de trupuri. Pipăiau prin container și pe lângă şi când simţeau ceva moale, băgau mâna și trăgeau. Lui Grigoriu i s-a părut că trage prea tare și a spus: „Stai așa, că-i rupem mâinile”. „Nu, e OK, trageţi”, i-a răspuns o voce. Cei de jos erau blocaţi și greu de scos.

Cei pe care-i scoteau şi se simţeau în stare, rămâneau să deblocheze containerul, să facă loc pentru autorităţile care ar putea să intre adânc, până în club, unde mai rămăseseră oameni. Pe cei foarte arşi îi cărau câţiva metri și-i aşezau pe lateralele culoarului, pe borduri, pe paleţi şi pe navetele de bere pe care le găsiseră prin magazie. O fată nu mai avea deloc haine. Era conştientă, dar atât de arsă încât nu putea să stea jos. Popescu și-a scos cămaşa neagră cu mânecă scurtă şi a acoperit-o. Altă fată l-a rugat să-i scoată părul din ochi. Când a privit-o, a văzut că avea ochii albi şi părul complet ars. A rugat-o să se liniștească, că vine salvarea și o să meargă la spital. „O să fii bine.”

Mircea revenise și el lângă container. Când se apropiase de grămadă văzuse o fată cu gură neagră și cu spume la gură. Apoi a încercat să tragă de un bărbat ars și i-a alunecat mâna, mânjindu-se de funingine. Un băiat a ieșit din grămadă cu spatele gol, pe care o bucată din buretele topit încă ardea. Grigoriu și Popescu au început să care pe cineva, moment în care Popescu l-a recunoscut pe muzicianul-scriitor. Ascultase Rising Shadow pe când era în liceu şi-i plăcuse. „Interesant mod de a ne cunoaște”, i-a spus.

Trecuseră puţin peste 10 minute de la primele apeluri la 112 când au apărut doi poliţiști de la secţia 14. Unul începuse munca cu doar trei luni în urmă și era îngrozit de ce vedea. Au cerut întăriri și au început să ajute la căratul răniţilor.

Monica se uita la corpurile care blocau ieșirea și i se părea ca un film de groază. Mai vedea oameni apărând de undeva din bezna containerului, alţii ridicaţi din grămadă, până a fost degajată. Aștepta să-și vadă soţul, pe Ţelea. Sunase și ea la 112 și i se spusese că s-a mai sunat. Nu putea să-și focalizeze privirea pe nimeni – spera doar să apară el. Se plimba de colo-colo prin faţa containerului, pe lângă un tânăr care aștepta să-și vadă prietena. Așa i-au găsit primii trei pompieri care au ajuns. Porniseră în goană din piaţă, pentru că n-au putut să se apropie cu autospeciala, din cauza mașinilor parcate alandala în piaţă. Văzuseră curtea interioară plină și unul dintre ei se gândise că dacă atâţia au reușit deja să iasă teferi, incendiul n-a fost așa de grav.

Au intrat pe culoar și au văzut zeci de răniţi, împrăștiaţi, înnegriţi, arși, unii fumegând. Apoi au ajuns la trupurile de la intrarea în container. Ca să-și facă loc să intre i-au mutat în stânga și în dreapta, cu ajutorul celor care erau acolo.

Băiatul care își căuta prietena striga încontinuu: „Prietena mea e înăuntru, prietena mea e înăuntru”. Le cerea pompierilor să meargă după ea, el o va apela, iar ei să se ghideze după sonerie, să meargă unde sună telefonul. Monica le-a spus și ea că mai sunt oameni înăuntru, să meargă în stânga, spre scenă. Acolo îl văzuse ultima dată pe soţul ei.

Când au intrat, cu măștile pe faţă, mai ardeau izolat haine și resturi de materiale. Fumul era atât de dens încât abia vedeau la câţiva centimetri. Lanternele le erau inutile. Mergeau încet și își târau picioarele, fiindcă la orice pas se puteau lovi de câte un trup. Se gândeau la băiatul care-și suna prietena, dar cum să știe care era telefonul ei? În bezna din club răsunau zeci de sonerii din toate colţurile. Se auzeau și gemete; cineva le-a spus că e încă în viaţă. Pompierii ridicau oameni și simţeau cum le alunecă mâinile pe pielea lor. Unul și-a intersectat privirea cu o victimă. Au început să-i scoată afară, ajutaţi și de alţi pompieri, care îi prinseseră din urmă. Au găsit oameni în club, în garderobă, în toaletă – unii fuseseră arși de limba de foc, alţii, ca cei din baie, mai degrabă intoxicaţi cu chimicalele degajate de arderea buretelui. Au pierdut evidenţa – găseau-scoteau, găseau-scoteau. Când li se termina butelia, ieșeau s-o schimbe și apoi intrau din nou. Au scos-o și pe prietena băiatului și, la un moment dat, l-au scos și pe Ţelea.

Monica a încercat să-l trezească, dar părea inconștient.

Privea buimacă în jur și spera ca din clipă în clipă să apară medicii. Deja nu mai era multă lume pe lângă container. La un moment dat, doi bărbaţi l-au ridicat şi au pornit cu el pe culoar, apoi prin curtea interioară, spre piaţă. Monicăi i s-au părut nesfârșiţi cei nici 125 de metri.

Piaţa Bucur se umpluse între timp de salvări și alte mașini de intervenţie. Poliţiști, jandarmi și vecini din zonă ridicaseră mașinile din piaţă și le mutaseră ca să facă loc. Multe ambulanţe erau deja pline, aveau ușile închise și se pregăteau să plece. L-au așezat pe Ţelea pe asfalt, lângă alt rănit. Monica stătea în genunchi. Lângă ea mai venise un prieten de-al lui Ţelea. Așteptau amândoi. Un pompier a început să-i facă masaj cardiac. Apoi i s-a alăturat o femeie care lucra pe-o ambulanţă: compresii toracice, mască de ventilaţie, injecţii cu adrenalină. La un moment dat, i-a spus Monicăi că Ţelea este în asistolie. Monica a întrebat-o dacă e de bine. Femeia i-a spus că nu. Inima lui nu pompa sânge către niciun organ şi nu exista activitate cerebrală. Monica a început să tremure și și-a simţit gura uscată – nici ea nu știa dacă era de la fum sau de la șoc. Oamenii au învelit-o într-o folie protectoare aurie. Femeia de pe salvare a continuat să încerce să-l resusciteze, dar la un moment dat s-a oprit.

„E deces.”

V

Piaţa era plină. Peste 20 de mașini de intervenţie sosiseră până la ora 23:00 și zona era ca un spital de campanie, luminat de girofare albastre-roșii. Peste tot erau răniţi, supravieţuitori, medici, asistente, voluntari, șoferi de ambulanţe, locuitori din vecinătate, jandarmi, poliţiști, pompieri, prieteni de-ai victimelor, părinţi, jurnaliști.

Popescu postase la 22:56 pe Facebook „Fraţilor, dezastru în Colectiv!!!”, și după 23:00 televiziunile erau deja în direct, unele de la faţa locului. Spitalele intraseră în alertă. Era haos și vânzoleală și nimeni nu știa exact ce se întâmplase.

Imediat ce ajunseseră, echipajele din primele mașini de la ambulanţă și SMURD sunaseră după întăriri. În curând intervenţia trecuse sub incidenţa „planului roșu”, adică un eveniment ale cărui proporţii depășeau capacitatea primelor echipaje de intervenţie. Erau mulţi răniţi, disproporţionat faţă de câţi puteau îngriji sau urca în salvări. Și continuau să vină, aduși pe braţe de cei care fuseseră în club – de oameni ca Lupu, Popescu, Despot, de jandarmi, de poliţiști. Emma, Mircea și alţii alergau de la un rănit la altul, să vadă cum îi pot ajuta, să-i sprijine să ajungă la salvări, să-i încurajeze. Mulţi dintre cei care scăpaseră nu voiau să plece și ajutau sau înroșeau telefoanele. O asistentă de la maternitatea din apropiere a văzut din balcon agitaţie jos în piaţă, așa că i-a anunţat pe colegii din gardă că trebuie să coboare să ducă materiale și să ajute. Asistente, infirmiere şi medici îmbrăcaţi în halate și papuci au coborât în piaţă cu branule, tampoane sterile, alcool sanitar, feșe și aspiratoare mobile pentru căile respiratorii.

Vizibilitatea era redusă. Mâinile pacienţilor erau arse și medicii nu reuşeau să le găsească venele ca să le monteze perfuziile. Popescu i-a întrebat de ce mai au nevoie și i-au răspuns „lumină”, iar el și-a scos telefonul și a aprins lanterna. Însoţea tărgile până la ambulanţe, le vorbea celor răniţi, le îndesa telefoanele în buzunare când le cădeau. Întreba întruna cu ce să mai ajute: defibrilator, i se răspundea.

Se ducea din ambulanţă în ambulanţă să caute și o asistentă l-a rugat s-o ajute să-i scoată geaca de piele unui bărbat care se agita. L-a ţinut de cap, să nu se lovească mai rău. Era carne vie şi dădea să închidă ochii. Asistenta i-a spus să-l ţină de vorbă, să nu-l lase să adoarmă. „Nu adormi, stai cu mine!”, îi spunea Popescu și bărbatul clipea din ochii albaștri, confirmând că înţelege.

Erau oameni pe tărgi improvizate din paleţi. Erau corpuri pierdute deja, întinse pe asfalt. Erau oameni aglomeraţi în ambulanţe unde erau bandajaţi cu comprese speciale care să le calmeze arsurile. Tânărul care-și căutase prietena îi făcea respiraţie gură la gură, în timp ce un pompier îi apăsa ritmat sternul. Alt pompier îl adusese ars, dar conștient, pe băiatul în scaun rulant. Un voluntar de la ambulanţă pansa răni, îi îmbrăţişa pe cei în stare de şoc şi pe familiile şi prietenii care veniseră să-i caute. Pornise încolo după ce telefonul i se umpluse de alerte. Când cineva sună la 112, apelul se înregistrează, se trimite o ambulanţă sau SMURD și toţi voluntarii de pe o rază de un kilometru primesc o alertă. Voluntarul le primea încontinuu: fete de 20 de ani, băieţi de 15, bărbaţi de 40. Aplicaţia îl anunţa că sunt la 100–200–300 de metri, toţi în stare critică.

Unii plecau cu taxiuri, cu prieteni veniţi să-i culeagă. Pentru alţii se căutau locuri în salvările nou venite. Emma și Mircea cereau pături, căutau apă prin vecini, îi întrebau pe răniţi cum îi cheamă, câţi ani au și dacă și-au anunţat părinţii. Mulţi erau în stare de șoc și le spuneau doar: „Ajutaţi-mă. Apă. Aer, aer. Ajutaţi-mă”.

La un moment dat, un tânăr înnegrit pe faţă, cu genele, mustaţa și ciocul arse, i-a cerut Emmei apă. A încercat să găsească, dar n-a reușit și s-a întors să-i spună. Tânărul i-a zis: „Dacă nu ai bani, îţi dau eu. Eu nu pot să bag mâna în buzunar, bagă tu”. Apoi a rugat-o să-i ridice tricoul ca să poată să vadă cât de ars e și a întrebat-o dacă e ars și pe faţă. Emma nu i-a răspuns. El i-a zis atunci: „Nu cred că o să fac coverul ăla cu Mircea prea curând”.

Emma și-a dat seama că e Alexandru Iancu, cu care glumiseră mai devreme despre coverul după Salam. Cineva le-a dat o apă și Emma l-a ajutat să-și clătească gura. Iancu era foarte politicos și prezent. Îi spunea: „Mai vreau puţină apă, te rog. Îmi mai dai puţină apă, te rog?”.

Începuse să tremure și Emma l-a întrebat dacă îi e frig. I-a răspuns că nu. Emma a plecat să caute o pătură sau o folie protectoare la oamenii din ambulanţe. Într-una erau trei oameni arși, niște răni vii. Nu a intrat în mașină, doar a cerut o folie protectoare, pe care a pus-o pe Iancu, dar el nu putea s-o ţină pentru că i se desprindea pielea de pe mâini.

Grigoriu îi sunase de mai multe ori pe Ţelea și Pascu, dar nu primise niciun răspuns. Stătea în piaţă și monitoriza tărgile care veneau către ambulanţe, sperând să-i vadă. Dădea telefoane, întreba, dar la un moment dat a fost biruit de frig. Nu-și luase geaca de la garderobă și era în tricou. A pornit spre casă, dând și primind telefon după telefon, încercând să afle ceva. Cineva i-a spus că Pascu ar fi deja la un spital. Altcineva l-a anunţat că Ţelea nu mai era.

Lupu şi Despot au cărat răniţi până când n-au mai fost lasăţi de autorităţi în curtea fabricii, până când tot mai multe ambulanţe plecaseră spre spital, până când piaţa se umpluse de presă și de vești tot mai rele. Au vrut să ia un taxi împreună, dar nu-i lua nimeni, așa că poliţiştii le-au oprit o mașină. Lupu a ajuns acasă, cu bonul 202 de la garderobă în buzunar, gândindu-se că de 14 ani cântă și-și pune viaţa în pericol în cluburi și că în noaptea aia moartea trecuse pe lângă el şi-i spusese: „Nu, tu mai stai”.

După miezul nopţii, peste 150 de răniţi fuseseră duși deja spre mai multe spitale din Bucureşti, cu ambulanţe, taxiuri sau maşinile prietenilor. Unii răniţi nu aveau acte de identitate și medicii îi identificau cu greu. Părinţi, fraţi, surori, prieteni, iubiţi și colegi porniseră pe urmele lor, neștiind uneori la ce spital vor ajunge, neștiind dacă nu cumva se duc spre Institutul de Medicină Legală.

Primele anunţuri oficiale cu numărul celor decedaţi le-au făcut secretarul de stat Raed Arafat și ministrul de interne Gabriel Oprea direct din piaţă: întâi 25, pe la 00:10, apoi 26, nici 30 de minute mai târziu. Ajunseseră și criminalişti, care începuseră cercetările. Unul dintre ei l-a întrebat pe Popescu dacă i-au fost luate datele şi l-a invitat să meargă să dea o declaraţie. Le-a spus ce știa, iar ei i-au spus că a avut noroc că trăiește și apoi l-au adus înapoi. În piaţă mai erau poliţiști și jandarmi, dar intervenţia medicală se încheiase. Asfaltul era o pătură de rămășiţe de perfuzii, ambalaje de la ace, seringi, feşe şi alte resturi medicale. Și-a deschis mașina, şi-a pus pe el geaca pe care o lăsase acolo şi a plecat spre casă.

După ce s-a mai liniștit, Mircea și-a sunat sora să-i spună că e bine. A pornit pe jos împreună cu Emma și abia atunci au început să simtă cât le era de frig. Au oprit un taxi care avea deja un client, dar i-a luat și pe ei după ce au spus că vor doar să se încălzească. Se gândeau că probabil miros oribil a fum. Taximetristul le-a spus că dusese și el un băiat în seara aia la Colectiv. „Ce s-o fi întâmplat cu prăpăditul ăla?”, i-a întrebat. „O fi scăpat?”

Odată ajunși acasă, cândva după miezul nopţii, s-au dus în sufragerie, au luat laptopurile, telefoanele și au început să vorbească cu lumea. Începuseră să circule liste cu nume și se creaseră confuzii – nu se știa dacă erau răniţi sau morţi sau oameni care au scăpat. Voiau să vadă mai ales ce s-a întâmplat cu cuplul cu care stătuseră la masă. Pe el l-au găsit pe o listă, fusese transportat spre un spital. Pe ea, nicăieri, și nu răspundea nimănui.

Au rememorat seara, oamenii cu care s-au întâlnit, decizia de a pleca din club și cum de s-au mișcat așa repede. Se gândeau ce bine că au fost unul lângă altul și că în toată panica aia s-au simţit aproape. Când unul spusese ceva, celălalt reacţionase. Mișcările, gândurile, vorbele, toate fuseseră sincronizate.

Undeva spre patru dimineaţa, cifra oficială a morţilor ajunsese la 27. După puţin timp, o prietenă i-a scris lui Mircea că fata din cuplu murise și ea.

Erau obosiţi, îmbâcsiţi de fum, dar știau că trebuie să doarmă. Mircea și-a văzut pe mâna stângă pata neagră de funingine de când trăsese pe cineva din grămadă. Apoi au stins lumina. Erau în dormitor, în pat, și au făcut ce fac în fiecare seară înainte să adoarmă. Și-au spus „te iubesc”, și-au spus „somn ușor” și Mircea a luat-o pe Emma în braţe și a strâns-o cum nu a mai strâns niciodată pe nimeni. Știau că nu aveau ce face. Știau că erau la capătul puterilor. Știau că trebuie să doarmă. Nu aveau niciun alt plan pentru a doua zi, decât să continue să dea telefoane și să încerce să afle ce s-a întâmplat noaptea trecută, în Colectiv.

Mulțumiri

Pentru reconstituirea nopții din Colectiv am vorbit în mod direct cu câteva zeci de oameni. Chiar dacă nu toți apar citați cu nume, nu am fi reușit să înțelegem, să scriem și să dăm mai departe povestea fără ei. Le suntem recunoscători că au vorbit cu noi și că au ajutat ca acest articol să reflecte cât mai bine adevărul unei experiențe cutremurătoare pe care nu avem voie să o uităm.

Mulțumim: Radu Ciprian Alexandru, Remus Achim, Daniela Bălăcianu, Răzvan Brăileanu, Vlad Bușcă, George Chiriță, Rodica Ciauș (medic primar neonatologie la Maternitatea Bucur), Sebastian-Dănuț Coandă, Costel Drăghici (plutonier, subofiţer operativ la unitatea de pompieri din Pieptănari), Cristina Enache, Miluță Flueraș, Dragoș Gurăroșie, Mario Ionescu, Alexandru Ioniță, Andrei Irode, Augustin Krysta, Tudor Mușat, Violeta Maria Naca (asistentă SABIF), Alexandru Matei, Adriana Onu (medic rezident Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca), Bogdan Oprița (medic primar medicină de urgenta la Spitalul Floreasca, coordonator regional SMURD), Alin Pandaru, Ina Petrescu (medic primar chirurgie plastică la Clinica de Chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă, Spitalul Universitar de Urgență București), Lucian Petrescu, Delia Poparad, Alexandru Pop, Alex Teodorescu, Ionuț Ursu, Paul Voicu.

Textul a câștigat Premiul I la categoria Reportaj la Premiile Superscrieri 2016.

NOTĂ: Mai multe povești despre oamenii care au fost pe 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv poți găsi aici:
– în DoR #23 am publicat portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului.
– în DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte operații.
– în DoR #25 am scris despre Cristian Matei (Mumu), care a filmat cele 42 de secunde din incendiu.
-în iunie 2016 am publicat povestea familiei Mariei Ion, femeia de serviciu din Colectiv, mamă a cinci copii.
– în octombrie 2016 am scris povestea Marianei Oprea (Tedy), una dintre cele mai vocale supraviețuitoare ale incendiului.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Mici Victorii Civice: O clasă altfel

Pentru că-și doreau o școală mai prietenoasă, elevii de la un liceu tehnologic din București au renovat o sală…

Carla’s Choice

Un weekend pe drum cu cea mai mare trupă de pop-rock din România. Carla zice că n-au căutat succesul comercial,…

Mici Victorii Civice: Căsuţa de cultură

Nu e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. E suficient un grup de oameni care nu se lasă.