[Colectiv] Lumea fără Alexis

Alexis Matache era barmaniță în Colectiv. La nouă luni de la moartea ei, mama încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat.

Alexis Matache avea 26 de ani și era barmaniță în Colectiv. La nouă luni de la moarte, mama ei încearcă să înțeleagă alegerile pe care le-a făcut.

Pe poarta înaltă a unei case din Rahova stă o fotografie de aproape un metru, în care o fată cu păr șaten și șuvițe mov, cu ochi mari și căprui, zâmbește în timp ce stă turcește, cu telefonul în mână. E într-un parc, iar din spatele ei răsare un cer de-un mov dramatic. Sub fotografie stă scris „Zâmbetul tău, cerul îl va lumina, PURPLE VIBES, NU TE VOM UITA!”. E una dintre fotografiile cu care zeci de tineri, care au pierdut-o pe prietena lor Alexis în incendiul din Colectiv, au protestat în noiembrie când sute de oameni au ieșit în stradă să ceară demisia Guvernului.

Sunt nouă luni de când în casa din spatele porții s-a instalat o liniște asurzitoare. Pe 1 noiembrie, familia Matache și-a pierdut singura fiică, pe Alex, cum îi spuneau, care avea 26 de ani și era barmaniță în Colectiv. Sunt încă dimineți, pe la 4 sau 5, când mama așteaptă să audă iar ușa de la casă trântindu-se și pașii lui Alex urcând scările spre camera ei de la etaj.

Sunt multe seri în care, după serviciu, mama se strecoară în dormitorul fiicei, unde pijamalele ei încă mai stau pe așternuturi, se așază pe pat lângă ursulețul roz, și-și imaginează că Alex își pune picioarele pe ale ei și o roagă să-i gâdile tălpile, așa cum se alintau în unele zile. E un moment pe care și-ar dori atât de mult să-l retrăiască, dar care-i face rău fiindcă în multe din serile astea pleacă plângând și cu dureri de cap din cameră, promițându-i mereu soțului că nu se mai duce sus.

Cristina Matache are 47 ani și face contabilitate la o firmă de taximetrie. O macină gânduri de vinovăție și întrebări cărora nu le-a găsit încă răspunsul. De ce nu și-a împiedicat fiica să accepte din nou un job într-un bar, după ce încercase în zadar o vară întreagă să-și găsească de muncă în comunicare, domeniul pe care-l studiase la facultate? De ce voia Alex cu disperare să aibă job ca să-și cumpere mașină și să-și închirieze o garsonieră undeva la Unirii, deși avea o casă unde nu plătea nimic?
***
Alexis, cum îi spuneau prietenii, s-a angajat la Colectiv la începutul lui septembrie, după ce acceptase oferta unuia dintre patroni de a lucra vinerea și sâmbăta, uneori și duminica. Vara lui 2015 și-a petrecut-o căutându-și de muncă și distrându-se la mare, la terase și la concerte. Nimeni nu știe la câte interviuri de angajare fusese, dar toată lumea spune că au fost multe, majoritatea în comunicare, o zonă în care voia să intre după ce terminase în 2011 Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) a Universității din București.

I s-a spus prin mai multe locuri că are nevoie de experiență; în CV avea un stagiu de practică de o lună la MTV și la un site de muzică și voluntariat la asociația studențească a facultății. Lucra însă din ultimul an de facultate în Centrul Vechi, la clubul Mojo, care tocmai se deschisese.

O adusese Gabi, prietena ei bună din gașca de liceu, studentă în primul an la Economie Generală la ASE, care se gândea că după ce se satură amândouă de „bărmănie”, poate undeva pe la 25 de ani, vor pleca spre joburi mai apropiate de ce studiază. Gabi se angajase fiindcă voia să fie independentă, să nu-i mai ceară tatălui bani pentru orice.

„Măi, Alex, ce să cauți tu acolo? Ai învățat atâta ca să te duci acolo?”, își amintește mama că i-a spus când a auzit de job. N-a insistat și a lăsat-o să se ducă, crezând că n-o să stea mai mult de o săptămână fiindcă ar fi urmat să facă muncă fizică pe care în casă nu o făcuse niciodată. Alex era singurul lor copil, de care aveau grijă nu doar părinții, ci și bunicii, și fusese mereu ținută de mână și adusă cu taxiul de la școală. Cristina n-a lăsat-o să facă treabă prin casă și nici să gătească, fiindcă voia ca fiica ei să se joace și să învețe, să aibă o copilărie lipsită de griji, ca să devină orice și-ar fi dorit să devină.

Înainte cu două zile ca barul să se deschidă, mama i-a spus să nu se mai ducă. Alex i-a răspuns tranșant: „Am făcut într-o săptămână lucruri pe care nu le-am făcut ani de zile și acum să nu mă duc?”.

Fetele au devenit ospătărițe, învățând cum să ia comenzi și să aducă băuturile la masă. Când o vedea exersând cu tava cu pahare prin casă, mama îi spunea că nu o să facă față fiindcă are mâinile mici și e slabă. Bărmănia de la Mojo le-a prins după ce și-au mai adus și alți prieteni din gașca de liceu să lucreze cu ele. Așa au venit Zuzu, studentă la Istorie, care avea nevoie de un job fiindcă își petrecea prea mult timp în casă având grijă de bunica, și Florin, de la Teologie, care trecea printr-o perioadă complicată și avea nevoie de ajutor.

În câteva luni, au avansat de la ospătari la barmani. Lui Alexis îi plăcea când avea clienți care o lăsau să le prepare băuturi din afara meniului, cum ar fi votca cu suc de merișoare. Cântau karaoke în serile când aveau timp, se amuzau când, deși pariau că vor primi bacșișul cel mai mare de la masa la care, de obicei, se așezau cei mai bănoși clienți, se întâmpla exact contrariul.

Pe Alexis o vedeai tot timpul veselă, o fată minionă, puțin sub 1,60 metri, cu cei mai mari ochi și zâmbet din încăpere. I se mai spunea și Pitica (așa o alinta uneori și mama acasă), și „Purple vibes”, fiindcă era obsedată de mov, se îmbrăca adesea în mov și-și colora singură câteva șuvițe cu un șampon mov. Prietenelor li se adresa cu „Scumpa” și era tipa din gașcă care nu judeca și nu bârfea.

A fost acceptată rapid ca manager de bar după ce patronul a avansat-o în 2013, odată cu Gabi, care a început să se ocupe de contabilitate. Cu scurta experiență pe care o aveau, au privit amândouă noua responsabilitate ca un mare avantaj pentru că știau cât de dificil este să avansezi într-un bar.

Alexis se ocupa de angajați și turele lor, de aprovizionare, de rezervări, de meniu sau organizarea evenimentelor, de făcut casa la final de tură, întotdeauna cu un coleg alături, fiindcă ținea la corectitudine. Colegii o plăceau pentru că n-ai fi avut cum să nu o asculți, „te simțeai prost dacă o vedeai tristă”.

O fostă colegă de facultate, cu care lucrase la Asociația Studenților la Jurnalism și Științele Comunicării la organizarea unor baluri ale bobocilor, a rămas surprinsă când a văzut-o la Mojo. În scurtul timp cât lucraseră împreună i se păruse extrem de competentă în organizarea de evenimente și, chiar dacă știa că puțini dintre absolvenții de FJSC lucrează în domeniu, credea că Alexis putea să-și găsească ușor un job în comunicare. Când a întrebat-o ce face în bar, Alexis i-a răspuns că face niște bani pentru o perioadă.

Începuse să câștige în jur de 3.000-4.000 de lei pe lună, bani pe care îi manageria extrem de riguros, mereu cu liste scrise de mână, și cu atenție să nu cheltuiască prea mult, spre surprinderea mamei, care n-a fost strângătoare. Nu-i plăcea fast-food-ul și cafeaua cu zahăr și, când mânca în oraș, îi plăcea la restaurantul Fumetto, unde savura creveți sau mușchi de vită.

Se baza pe mâncarea de acasă chiar dacă uneori își mai certa mama când insista cu multe feluri, reproșându-i că e obsedată și că în casă se cheltuiește prea mult pe mâncare. De când și-a câștigat primii bani, nu a mai acceptat să primească de la părinți, dar nici părinții nu i-au cerut să contribuie la cheltuielile casei.

Plănuia să pună deoparte ca să-și cumpere mașină, un Fiat 500, și voia să se mute singură, pe la Unirii sau Timpuri Noi, aproape de Centrul Vechi unde lucra și umbla cu prietenii. Chiar dacă în unele seri se hârjonea cu părinții și cățelul lor caniche în living, pupându-l pe chelie pe tată și luând-o de gât pe mamă și împingând-o în joacă de pe canapea, simțea în alte dăți o nevoie de mai mult spațiu al ei. Îi reproșa uneori mamei că-i umblă prin haine sau îi folosește placa de întins părul și-i explica că are nevoie de mai multă intimitate.

Știa și mama că are nevoie de asta, fiindcă și ea stătuse cu socrii la începutul căsniciei, și o înțelegea, dar îi era greu să accepte plecarea. Îi spunea că o chirie într-o garsonieră nu înseamnă doar chirie, ci și facturi la curentul electric, internet, întreținere, și gătit. Părinții se mutaseră în casa din Rahova în urmă cu 14 ani, după ce locuiseră într-un apartament în același cartier.

Pentru că au lucrat zeci de ani în taximetrie, își deschiseseră un dispecerat de taxi, într-o parte a casei, o mică afacere care pentru câțiva ani le-a mers bine, dar care a eșuat acum trei ani, și s-au întors ca angajați la aceeași firmă: tatăl  jurist, mama în departamentul de contabilitate.

Chiar dacă se bucurau că pentru o perioadă o convinseseră să mai locuiască cu ei, părinții au început anul trecut să se gândească să vândă casa și să se mute într-una mai mică, astfel încât să-i cumpere și lui Alexis o garsonieră. O făceau fără ca ea să le ceară. Nu le-a cerut nici să-i împrumute mașina familiei, fiindcă ea voia să și-o cumpere pe a ei, cu cei 5.000 de euro puși deoparte.

Așa a fost dintotdeauna cu Alexis. I-au oferit tot ce au putut și s-au bucurat că nu le-a ieșit un copil răsfățat, ci mai degrabă un copil iubit, de care au avut grijă mereu. Mai ales mama, care a avut o adolescență grea după ce s-a lăsat de școală și s-a angajat la 17 ani la o fabrică de încălțăminte ca să ajute la întreținerea familiei când tatăl i-a murit subit, și-a dorit ca fiicei să nu-i lipsească mai nimic.

Când Alexis era mică și se duceau la mare, o întrebau mereu dacă vrea vreo jucărie de la tarabe, dar fetița spunea că nu vrea, că are de toate. Se juca adesea cu colecția de păpuși Barbie cărora le croia haine. Mama a stat cu ea acasă până a ajuns în clasa I, când cei trei bunici făceau ture ca să nu o lase nici un minut singură.

Era un copil vesel, îi plăcea să cânte, să picteze și învăța bine. Și-a dorit pe rând să devină cântăreață, profesoară fiindcă îi plăcea să se joace cu copiii de-a școala, și mai apoi designer interior, fiindcă avea multă atenție pentru asortat culori și stiluri, mai ales la haine. A terminat Matematică-Fizică la Colegiul „Gheorghe Șincai” și a intrat la FJSC, la buget, dar și la Psihologie, la care a renunțat în primul an pentru că nu reușea să ajungă la două rânduri de cursuri.
***
La sfârșitul primăverii trecute, la Mojo lucrurile s-au înrăutățit. Fostul manager de bar s-a întors, iar Alexis nu și-a mai găsit locul. După câteva discuții cu patronul barului și fostul manager, a decis să plece după ce a primit și trei salarii în avans din cele cinci pe care le ceruse. Mama ei spune că situația a dezamăgit-o. Gabi spune că oricum deciseseră amândouă că e momentul să-și caute joburi mai bune, pentru că începuseră să se plictisească. Alexis credea că jobul ideal pentru ea ar fi implicat să coordoneze oameni. Cel mai mult i-ar fi plăcut să devină organizator de evenimente, poate chiar să pună bazele unui festival mare.

Alexis a împlinit 26 de ani cu puțin înainte de ultima vară, pe care și-a împărțit-o între interviuri de angajare și distracție.

Ieșea mai mereu cu prietenele în oraș, la terase, sau în parcul Cișmigiu, unde le plăcea enorm doar să stea, să fumeze și să vorbească și să se plimbe cu hidrobicicleta pe lac, așa cum făceau și în liceu. A fost în Vamă, unde mergea în fiecare an de mai multe ori pentru că-i plăcea enorm.

A fost prima oară la festivalul Electric Castle, unde și-ar fi dorit să se întoarcă, poate într-o zi chiar în echipa de organizare, la un festival la Castelul Cantacuzino din Bușteni unde a servit vin și l-a cunoscut pe prietenul ei, la concerte GOLAN, și, în fiecare marți și joi, chiar și răgușită, la cursurile de canto la care se înscrisese fără să spună nimănui, fie de teamă să nu râdă cineva de ea, fie pentru că aștepta ca abilitățile de cântat să se apropie de perfecțiune înainte de a dezvălui.

Mamei îi plăcea când casa răsuna a Adele, Avril Lavigne sau Purple Rain al lui Prince. În celelalte zile, își punea balerinii negri, o fustă și sacou și pleca cu taxiul spre locurile unde era chemată la interviu. Prietenele își amintesc că era descumpănită de răspunsul pe care-l primea de la angajatorii din PR sau comunicare: „nu ai experiență”. Începuse să regrete decizia de a lucra în baruri chiar imediat după facultate, în loc să mai fi așteptat ca să prindă vreun job în comunicare.

Se gândea să aplice la internship-uri, dar pe termen lung nu știa cum ar face față la un salariu mic sau chiar la o perioadă neplătită, după ce se învățase cu un stil de viață, după ce reușise să devină relativ independentă și avea planuri de mutare de acasă. A încercat să se angajeze și la magazinul de haine Zara, dar i s-a spus la fel, că nu are experiență. Încerca să nu-și caute de lucru tot în bar, pentru că voia o schimbare de la turele obositoare de noapte care-i provocaseră niște probleme la glanda tiroidă, și de la statul în picioare care-i accentuase scolioza și-i dădea dureri de spate.

De-asta inițial a refuzat oferta unuia dintre patronii de la Colectiv, dar a acceptat când și-a dat seama că lucrând doar în weekend, va avea totuși mai mult timp liber în care să-și caute altceva. Mai fusese în Colectiv cu prietenii, îi plăceau atmosfera și evenimentele.

Pe la sfârșitul verii i-a spus mamei că se angajează din nou în club, pentru că, până la urmă, se plictisește fără job. Mama nu înțelegea întotdeauna ce însemna când spunea că se plictisește și-i mai răspundea, mai în glumă, mai în serios, „pune mâna și fă curat în cameră, că poate îți trece plictiseala”, cum nu-i înțelegea nici nerăbdarea de a face bani, când de bine, de rău, acasă nu-i lipsea nimic. Mama era mulțumită că măcar nu o mai știe în Centrul Vechi, unde un cutremur ar fi fost devastator.

De Fabrica Pionierul auzise de pe vremea când și ea lucrase la o fabrică de încălțăminte și i se părea o clădire serioasă. În săptămâna dinaintea incendiului îi spusese mamei că sâmbătă e ultima zi în care se duce, fiindcă era „urât, nu e la fel ca la Mojo”, unde muncea alături de prieteni.

În ultima joi pe care au petrecut-o împreună, Alexis s-a întors acasă seara după ce fusese în mall să-și cumpere haine. Își luase o geacă kaki, groasă, cu o glugă imensă care-i acoperea fața, și le-a arătat-o părinților în living, unde au zăbovit toți trei pe canapea, la glume și discuții.

În seara incendiului, când au aflat, mama și tatăl au plecat valvârtej spre Colectiv ca să-și caute fiica. Au găsit-o după câteva ore de plimbări între spitale, la „Bagdasar Arseni”, la Terapie Intensivă, plină de bandaje, cu fața umflată, inconștientă și intubată, din cauza durerilor mari pe care le avea.

Li s-a spus că e mai bine decât alții. Sâmbătă dimineața i-a cedat însă un rinichi, iar medicii le-au transmis părinților că are arsuri pe 30-40% din corp și căile respiratorii afectate. Zeci de prieteni de-ai fiicei așteptau pe holul spitalului, iar asta i-a dat forță mamei în sâmbăta în care au intrat în salonul lui Alex și i-au spus că o iubesc și că e o luptătoare. Organismul ei a cedat însă duminică, pe 1 noiembrie.

Când îți pierzi copilul, una dintre cele mai grele suferințe este întrebarea „puteam să fac ceva?” care te macină încontinuu. Cristina își pune adesea multe întrebări răsucindu-și în minte frânturi de vinovăție. Ar fi putut-o împiedica să lucreze în bar? Ar fi putut-o opri să accepte jobul de la Colectiv?

Chiar și: dacă ar fi dat-o la canto când era mică, i-ar fi deturnat parcursul profesional și, în cele din urmă, finalul? Nu știe dacă va scăpa de întrebări și încearcă mai degrabă să-și înțeleagă fiica. Chiar dacă nerăbdarea de a avea un job, nerăbdarea de a avea bani, de a se muta, de a-și lua mașină, i se păreau de neînțeles, își dă seama acum că până la urmă fiica ei „nu-și dorea luna de pe cer”, ci doar să fie pe picioarele ei.

Acum nu i-a mai rămas decât să ducă memoria lui Alexis mai departe, în fiecare zi. Tatăl preferă să vorbească mai puțin și s-a refugiat, la scurt timp după pierderea fiicei, într-un proces de reamenajare a casei. A lipit singur, după muncă, zeci de plăci ceramice decorative pe un perete din living.

Pe 18 iunie, Cristina a fost pentru prima oară în Vamă cu soțul ei, ca să vadă locul care-i plăcea atât de mult fiicei. Pe plajă, printre niște pietre, au pus fotografia lui Alex și au aprins o lumânare. Vor ca la anul să-i facă în Vamă o troiță.

Ține legătura pe Facebook cu prietenii lui Alex și weekendul trecut i-a invitat la un grătar în curte, la un parastas altfel. Aproape în fiecare zi îi scrie într-un caiet,ca un jurnal pentru fiica sa, povestindu-i cum își duc mai departe viața de familie și cât de dor îi este de ea: „Vreau să îți spun, Alex, că lănțișorul pe care îl purtai în noaptea groazei e negru de fum și miroase urât. L-am curățat bine și îl port eu la gât, așa te simt mai aproape de mine.” ●

NOTĂ: Pe tot parcursul anului am spus și vom mai spune povești despre oamenii care au fost pe 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv:
– în DoR #22 am scris o reconstituire a incendiului, ca să nu uităm ce s-a întâmplat în acea seară.
– în DoR #23 am publicat portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului.
– în DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte operații.
– în DoR #25 am scris despre Cristian Matei (Mumu), care a filmat cele 42 de secunde din incendiu.
– în iunie 2016 am publicat povestea familiei Mariei Ion, femeia de serviciu din Colectiv, mamă a cinci copii.
– în octombrie 2016 am scris povestea Marianei Oprea (Tedy), una dintre cele mai vocale supraviețuitoare ale incendiului.

5 comentarii

  • DoR (Decât o Revistă) » Un an de la Colectiv ·

    […] Lumea fără Alexis – Alexis Matache avea 26 de ani și era barmaniță în Colectiv. La un an de la moarte, mama ei încearcă să înțeleagă alegerile pe care le-a făcut și continuă să scrie într-un fel de jurnal pentru Alexis, povestindu-i cum își duc mai departe viața de familie de când ea nu mai e. […]

  • eu ·

    Intrebare, ce legatura are troita aici? Aici, ok, damarezi sa se construiasca o troita, dar e gresit: ”Vor ca la anul să-i facă în Vamă o troiță.” Troitele nu se fac sufletelor, ci se fac cu alt scop….Prin ele, omul de rand aduce slava lui Dumnezeu!
    http://www.crestinortodox.ro/liturgica/locasurile-cult/troitele-romanesti-118563.html
    Iar despre Alexis…Cred ca trebuie sa ne rugam, sa ne rugam pentru sufletul ei. Nu mai este omul Alexandra, este sufletul adormit Alexandra. Prentru acesta….Rugati-va…e tot ce puteti si ce AR trebui.
    Acum…e alegerea ficaruia ce vrea sa faca si ce poate!
    Dumnezeu sa te ierte, Alexis!

  • DoR (Decât o Revistă) 50% șanse, povestea lui Cristian Matei - DoR (Decât o Revistă) ·

    […] Ion, femeia de serviciu din Colectiv, mamă a cinci copii. – în august am publicat povestea lui Alexis Matache, barmaniță în Colectiv, și a mamei ei, care încearcă să înțeleagă alegerile fiicei după […]

  • anonim ·

    dumnezeu sa ii ierte pe toti cei 65 de tineri pieriti in aceasta tragedie groaznica din 2015 in clubul colectiv iata ca s-au facut 2 ani si nimic nu s-a schimbat sigur se poate uita de aceasta tragedie dar cum ca urmarile niciodata nu se uita au murit niste oameni care munceau totusi nu stateau acasa si atat si meritau in noaptea aceea sa se distreze au apucat dar a venit clipa aia nenorocita cand focul s-a intins pe bureti au fost scantei si a curs direct pe ei au incercat ei sa se fereasca degeaba nici o sansa nu aveau nici o scapare pentru ca una din usi era blocata si nu putea fi deschisa in nici un caz ca ducea la un alt club si s-ar fi extins sau ceva oricum nu a fost nici o explozie desi s-a specificat atunci de o explozie nici pomeneala de asa ceva a fost incendiu si atat da este adevarat ca exista normal dupa o explozie si incendiu insa la clubul colectiv nu a fost vorba de asa ceva repet a fost doar incendiu si atat nimic mai mult si acum cand vezi ambulantele medicii si lumea care le-a oferit ajutor atunci si acum te i-a cu frica groaza cand te gandesti ce a fost acum doi ani doamne numai in pielea parintilor acestor tineri sa nu fii sa ii vezi cum sufera dupa copiii lor numai dumnezeu ii poate ajuta sa uite desi e greu foarte greu sa mearga mai departe fara copiii lor cand iti moare cineva niciodata nu iti mai revii din pacate ramai cu sechele

  • anonim ·

    pacat de public dar si de formatie tragedia asta le-a stricat toate planurile care le aveau turnee in strainatate de exemplu sa fie si ei ca marile formatii de rock din afara dar chiar si din tara oricum goodbye to gravity mai exista inca cu ajutorul unui singur membru ramas care se chinuie inca cu tratamentele operatiile ca si restul supravietuitorilor nu e usor pentru el deloc absolut deloc dar sunt convins ca este puternic si ca va rezista in continuare si isi va duce viata mai departe intrebarea va fi daca el va mai continua la goodbye to gravity tocmai asta este pentru ca tragedia asta i-a luat colegii lui si iubita poate ca va vrea sa cante singur adica solo in fine lumea numai stie nimic de el si crede ca a murit dar nu el este bine s-a intors din afara doar ca au grija parintii lui de el ca sa se faca bine si sa si revina in muzica nu va fi usor pentru el sa isi gaseasca alti colegi sa duca colo formatia mai departe dar viata va merge mai departe si pentru el ca si pentru restul lumea normal ca acum numai stie nimic de el de atunci dar daca se va face bine si nu o sa ii apara alte probleme o sa il arate si pe el ca si restul cum arata acum dar pana atunci va trebui sa aiba grija parintii lui de el sa se faca bine si abia apoi sa apara public

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Out] Acceptarea lui Ovidiu

Din clasa I până printr-a VI-a lui Ovidiu i-a mai plăcut de câte o colegă, pentru că așa i se părea normal.

[Colectiv] Teo Maftei, portretul unei luptătoare

Teodora Maftei trecuse în ultimii 10 ani prin șapte operații și o trezire din comă. Apoi s-a întâmplat Colectiv.

[DoR & Uber] La volan pentru casa bunicilor

Un inginer visează să readucă la viață casa în care și-a petrecut vacanțele de vară.