[Corespondenţă One World Romania] Decenţa ca instrument de măsură a urii

Radovan Sibrt este un regizor ceh care face atât ficțiune cât și nonficțiune. La One World Romania a venit cu…

Radovan Sibrt este un regizor ceh care face atât ficțiune cât și nonficțiune. La One World Romania a venit cu cel mai recent film al său, Despre decență, un documentar despre un cartier din orașul ceh Litvinov, care în ultimii ani a avut un aflux de imigranți locali – romi – și internaționali – vietnamezi –, care a generat o serie de violențe interetnice. Sibrt a vrut să arate cât de adâncă și normală este intoleranța față de tot ce nu e normă.

Suntem oameni normali, decenți. Ţinem la animalele noastre, ne place când copiii noștri se îmbracă în îngeri sau draci la serbările de la grădiniță și vrem să ne păstrăm barul fără țigani (sau vietnamezi, dacă tot ne-ați întrebat!). Ştiu doar să facă copii, să distrugă lucruri și să se distreze. Negrii nu se schimbă, nici vietnamezii, nici japonezii. Asta e cultura, n-ai ce face. E în genele lor, uitați-vă la istoria lor. În ultima vreme ne trezim cu tot felul de nenorociți veniți la noi în țară.

M-a făcut foarte curioasă unghiul pe care îl are filmul tău, al oamenilor care îi judecă pe ceilalți în funcție de ce cred ei că e decent sau normal, de parcă numai ei au dreptul să stabilească standardul ăsta. Cum ai găsit unghiul acesta?

Prima oară când am fost în oraș, am mers cu scenaristul, care are educație de filosof. Şi am observat atunci că oamenii vorbesc foarte mult despre ideea asta de decență. Şi ne-a plăcut pentru că decența e un concept care se schimbă tot timpul, puțin câte puțin, și te îndreptățește să construiești reguli și ziduri în jurul tău. Scenaristului și mie ne-a plăcut cu atât mai mult cu cât nu voiam să facem un film clasic despre conflictele interetnice, cu cele două unghiuri opuse. Am decis că ar fi mai interesant să vedem totul prin unghiul acesta al decenței, pentru că decența e un standard pe care îl stabilește majoritatea. Nicăieri nu vei vedea o minoritate stabilind norma.

Avem și aici, în dezbaterea publică sau în relația cu minoritățile, argumentul ăsta că noi am fost aici de 2000 de ani și cine nu e ca noi – român, creștin, etc. – poate să plece, că nu are niciun drept.

Am auzit și noi același argument de multe ori: suntem aici de mai mult timp decât ceilalți. Şi e acesta e privilegiul pe care ți-l arogi când invoci prezența mai veche: tu stabilești normele, ce e decent.

Şi uneori nici măcar nu e o chestiune de naționalism.

Exact. Auzi adulți spunându-le copiilor: „asta nu se face, nu e normal”, dar ce e normal se schimbă în funcție de ce vrea adultul. Nu e neapărat ceva ce o majoritate face unei minorități.

E un instrument de control?

Da.

Cum au reacționat oamenii din film după ce l-au văzut? Ai mers acolo să îl proiectezi?

Așa trebuia. Am vrut să îl arăt mai întâi acolo în oraș și așa era și înțelegerea cu Televiziunea Publică Cehă, că mai întâi îl duceam în oraș și la festivaluri, și abia apoi îl dădeau pe post. Dar când noi eram în postproducție s-a schimbat managementul, oamenii noi n-au știut despre planul ăsta și am aflat cu trei zile înainte, din ghidul TV, că urma să fie difuzat. Deci nu aveam nicio șansă să îl arăt. Am sunat pe toată lumea care apărea în film și le-am cerut scuze că așa îl vor vedea. Am fost foarte stresat de ce vor spune. A fost foarte interesant că de fapt au fost fericiți că i-am lăsat să spună ce și-au dorit întotdeauna să spună. Nu au considerat că filmul îi jignește.

Nici măcar puși în unghiul ăsta?

Nu, deloc. Am vorbit cu trei sau patru dintre ei, unii m-au sunat, pe alții i-am sunat eu. Nimeni nu a făcut niciun comentariu [despre faptul că apăreau făcând afirmații rasiste – n.r.]. Cred că oamenii sunt obișnuiți să spună lucrurile acestea și le aud tot timpul în jurul lor, așa că nu le consideră negative. Dar ce îi preocupa pe ei – pentru că fuseseră intervievați mult de echipele de televiziune care veniseră în oraș după conflicte și oamenii au fost foarte deranjați că li s-au luat declarații, au fost editate la unul-două cuvinte scoase din context și ei au părut niște idioți – era să fie lăsați să spună tot ce îi deranja. Cred că e și o problemă de capacitate de înțelegere a filmelor. La școală te învață din prima zi cum să citești literatură, cum să o analizezi, dar despre film nu te învață nimeni și nu știi de fapt ce înseamna și ce impact are ce vezi.

Ce sperai să se schimbe în oamenii aceștia când vedeau filmul?

Nu cred că voiam să schimb ceva la ei, nu cred că poți schimba pe cineva. M-am gândit mai mult la oamenii din jurul meu, oameni normali, din familii normale, care spun lucruri asemănătoare și mi-aș dori să se simtă jenați când văd filmul. Mulți cehi spun aceleași lucruri și nu e considerat rasism, ci că sunt reacții provocate de romi, pentru că ei sunt vinovații. Dar cei mai mulți oameni nu au de fapt o experiență directă cu romii. Au doar o experiență facilitată de mass-media. Vezi niște imagini la TV și apoi le legi automat de romii pe care îi vezi, pentru că e ușor să îi recunoști pe stradă. Ce vreau să spun însă e că nu am vrut să fac un film despre relația dintre cehi și romi, ci despre relația dintre cehi și orice minoritate. Acești oameni ar putea fi ușor înlocuiți de musulmani sau de oricine. Acum șaizeci de ani erau evreii, apoi au fost germanii din Boemia, e întotdeauna cineva pe care să găsești țap ispășitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Interviu] Ilustrație, divizare și dușmani imaginari

Ilustrațiile lui Lehel Kovács, care a desenat coperta pentru DoR #29, au apărut în unele dintre cele mai importante…

[Interviu] Bogdan Mirică: Vreau să risc, să văd dacă publicul poate să ducă

„Câini” s-a văzut în premieră mondială la Cannes, iar TIFF îl aduce în premieră în România. Bogdan Mirică vorbește…

Mici Victorii Civice: Geometrie din tastatură

Peste 20 de profesori de matematică din Timișoara apropie geometria de elevi prin calculator.