[Corespondență One World Romania] Interviu cu Florin Iepan

Marți, în cadrul festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania, a avut loc avanpremiera…

Marți, în cadrul festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania, a avut loc avanpremiera documentarului Odessa, regizat de Florin Iepan. Prezentat într-o variantă aproape finală*, Odessa e despre încercarea lui Iepan de a face cât mai cunoscut faptul că, în octombrie 1941, armata română a omorât 22.500 de civili evrei din Odessa, Ucraina.

După doi ani, cum s-a schimbat publicul care a venit să vadă Odessa și cum te-ai schimbat tu? Știu că a fost destul de tensionat atunci.

Acum doi ani s-a creat, cred, o anumită confuzie. Că eu voi prezenta filmul integral. Aveam suficient material, dar era doar o anumită atitudine: uși închise și insistența mea de a le deschide. Cam atât, nu puteam să fac o poveste mai elaborată. A fost interesant pentru eu foarte brutal mă adresam unor oameni total… când te duci la cinema ești într-o zonă a ta de confort, nu îți convine să iasă ăla de pe ecran și să îți zică „stai că vreau să fac o chestie cu tine”. A fost șocant pentru ei, și îi înțeleg. Eu încercam să le arunc mingea asta, „hai să facem ceva împreună”, și evident era un gest, acum îl văd, neinspirat, față de niște oameni în marea lor majoritate, binevoitori sau interesați de subiect. Dar discuția a fost interesantă. Expuneam ce vreau să fac. Era, de fapt, un soi de strigăt, eram destul de singur atunci. Acum nu mai sunt chiar așa de singur. Țin minte că după discuție au fost trei întâlniri interesante: a fost un martor care apare acum în film și, culmea, nu l-aș fi găsit niciodată, este cel de la începutul filmului, care era copil, la Odessa. A mai fost apoi o discuție cu o domnișoară care s-a oferit să ajute și, pe care, din vina mea, nu am reușit să o includ și după mi-a părut rău tot timpul. Și a mai fost un supraviețuitor al Holocaustului care mi-a zis: „E foarte bine ce faci, mergi înainte, nu te lua după ăștia care te trag înapoi, dar nu uita să zici din când în când că au fost și oameni buni”. Eu n-am zis nici în versiunea asta că au fost prea mulți oameni buni, dar cred că versiunea finală a filmului va demonstra că contemporanii mei sunt oamenii buni. Cam asta e ideea la care vreau să ajung. Sau că sunt mai buni decât bunicii lor.

Ce înseamnă că nu mai ești singur?

Acum situația e puțin mai clară. Am 50-60 de minute de film care pot fi văzute, cu care poți să fii de acord sau nu. Acum e posibilă o campanie de awareness, cu filmul așa cum e, arătat în școli, în dezbateri.

Nu există cărți despre Odessa, nu se învață în școală despre episodul ăsta. Cum ai ajuns tu la informația asta și ce te-a făcut să vrei să faci un documentar despre asta?

Așa cum prezint și-n film, în timpul documentării pentru Mari Români, am primit  tot felul de materiale, inclusiv de la Muzeul Holocaustului de la Washington, și imediat am simțit că la Odessa lucrurile s-au întâmplat altfel, că nu mai e cum a fost cu trenurile morții de la Iași, adică ne prefacem că facem ceva și în timpul ăsta oamenii mor. Aici erau toate datele, există mărturia de la procesul lui Antonescu. Toți negaționiștii români se vor lovi de Odessa ca de un perete de beton, n-au nicio șansă să-l mute de acolo niciun centimetru. Adică le va fi aproape imposibil. Sigur, vor încerca să mă compromită pe mine, filmul, sau să ne ignore, dar ce s-a întâmplat acolo nu poate fi contestat. Există ordinul de la Antonescu, există martorul care l-a dus, există domnul Zaslavski a cărui familie a murit acolo și el trebuia să moară acolo, martor direct la eveniment, e foarte greu să spui că treaba aia nu s-a întâmplat, deși multora le-ar conveni să spună asta.

Cum l-ai găsit pe domnul Zaslavski?

El a fost tot timpul la Odessa. El ne aștepta pe toți, nu numai pe mine. În prima zi în care merge la Odessa orice ziarist sau researcher, în câteva ore îl găsește. Pentru că el e martorul number one de acolo. Oricine îți spune chestia asta.

De ce opțiunea de a fi personaj în film?

Pentru că n-am avut un erou atât de determinat cum eram eu la momentul ăla. Uneori se întâmplă chestia asta, n-ai erou și trebuie să sari în fața aparatului de filmat. Chestie care până la avanpremieră n-am știut dacă a fost bine sau rău. N-am mai făcut asta niciodată.  Ideal era să găsesc povestea însoțită de un protagonist care vrea s-o aducă el pe agenda publică. Și atunci poziția mea ar fi fost super confortabilă. Stăteam în spatele aparatului, îl susțineam, îl ironizam, cum simțeam eu ca autor, și era totul perfect. E, ce faci când tu știi că povestea trebuie spusă așa, nu ai situația creată și în jurul tău sunt niște oameni, un cameraman, un sunetist, care stau cu mâinile în buzunar și se uită la tine și zic „e filmul tău, descurcă-te, noi facem ce spui tu”? Ce e mai interesant e că acest personaj, această cameră a mea de filmat e aproape inutilă acum.

De ce?

Pentru că sunt invitat în emisiuni. Mi se iau interviuri. Eu devin un personaj în media și nu mai e camera mea. Asta mi se pare foarte interesant.

Când a venit domnul Zaslavski la București și am făcut conferința de presă, eu am zis „nu iau aparatul cu mine”. Ar fi fost o catastrofă. Nu-mi imaginam că n-o să vină lumea să-l filmeze și n-a venit. S-ar fi pierdut tot acel backstage al situației, care e interesant pentru modul în care funcționează societatea de azi. Dar în momentul de față nu mai e nevoie de camera mea. Povestea a urcat o treaptă și  începe să se descurce singură. Simpla proiecție a filmului, chiar în forma asta, e suficient ca oamenii să-și pună întrebări. De fapt asta e toată chestia, dacă un om își pune o întrebare despre istoria lui, despre condiția lui, ereditatea lui, el e un om câștigat pentru cauză. Nu cred că toții românii trebuie să umble pe străzi citind din raportul Elie Wiesel, ar fi o absurditate. Dar e bine să-și pună o întrebare. E suficient pentru ca el, data viitoare când vede un fenomen asemănător să zică: „eu nu susțin politicianul ăsta, că poate nu se termină bine”.

Există tentația, cel puțin de când ai început filmul ăsta, ca lumea să te compare cu Michael Moore. Te deranjează sau ești OK cu asta?

Mă deranjează și îmi dau seama de o chestie: dacă îi contrariezi pe oameni, ei vor să te pună repede de tot într-un sertar ca să scape de tine. Și atunci, sertarul Michael Moore e foarte convenabil. „L-am prins, ăsta se dă Michael Moore.” Ăsta e și motivul pentru care nu m-am grăbit cu prezentarea filmului. Dacă îl dădeam acum 2 ani de zile, și mai ales într-o variantă history, la ora asta, subiectul Odessa era uitat. Sunt documentare românești foarte bune, de exemplu Crulic al Ancăi Damian. E unul dintre primele cinci filme românești, pentru el aș arunca jumătate din astea minimaliste de ficțiune, nici nu se compară ca realizare, ca meserie. Și n-a produs nici un efect. Nici ministerul de Externe, nici măcar ăia care trebuia să se uite la film nu s-au uitat. Deci documentarul nu schimbă lumea. Paradoxul este că pretextul realizării unui documentar, are de multe ori un efect asupra comunității mai puternic decât produsul finit. Eu nu-mi fac iluzii. Chiar și Odessa, final, distribuit, arătat unde vrei tu, nu va schimba fundamental lumea. Ce e mai interesant este modul în care se realizează filmul și tot procesul ăsta care a generat tot felul de comentarii, interviuri, articole, chiar și foarte multă ură pe net, pe care n-am reușit să o captez, să o filmez.

Ai ajuns și la Sergiu Nicolaescu și spui în film că ați lucrat la un scenariu de film despre Odessa. Cum?

Eu i-am trimis raportul Wiesel, dacă nu mă înșel, sau o carte pe tema asta. Cred că era un proiect posibil, dar nu acum. El în ultimii ani lucra la altceva și se aștepta ca eu să găsesc banii, de la evreii din America, probabil credea el în mintea lui, ceea ce nu era posibil. Dar asta e interesant, tăticul naționalismului românesc și Vadim Tudor, antisemitul de serviciu, ei erau gata de action. Ăștia care sunt toată ziua la comemorările Holocaustului și dau comunicate către presă, la ăștia nu poți să ajungi în niciun fel. Mă refer la președintele Băsescu, la…

La premieră spuneai și de invitația pe care i-ai făcut-o lui Dan Șova.

Da, l-am sunat și l-am rugat să vină. Mi-a zis că el nu poate să acționeze decât în limite instituționale. Adică dacă Institutul Elie Wiesell i-ar fi confirmat că e în regulă. I-am zis că suntem parteneri. „Da, dar cine l-a mai văzut?”. El sufla și-n iaurt, credea că e un set-up, nu știu. I-am zis „dom’le vino să vezi un film și pleci acasă, care-i problema?”. Să fim atenți, el atunci în celebra lui afirmație că n-a fost Holocaust în România, a zis „da, la Odessa s-au întâmplat niște lucruri cu armata română”, el probabil prinsese un articol generat de mine cu un an sau doi în urmă. Altfel nu văd de unde scoatea chestia cu Odessa.

E filmul ăsta un test de naționalism pentru noi cei de acum?

Din punctul meu de vedere anii ’30 se întorc. Dacă pui o grilă bine făcută peste România de azi descoperi nostalgiile după perioada interbelică. Uite, faza cu monarhia. E un sindrom care exprimă ceva, oamenii se duc în epoca aia. După aia, discursul anticomunist cvasi-golit de sens. Toți intelectualii, o parte din politicieni, toți au un discurs anticomunist. Dacă strâmbi din nas la o chestie, imediat ești comunist. Și asta amintește de anii ’30. Atunci, în mișcările sindicale, foarte legitime, erau oameni rupți în fund care protestau, imediat erau „plătiți de Moscova”. De aia România n-a avut niciodată o zonă de stânga autentică, nu aia venită odată cu tancurile sovietice. Au fost puțini, pentru că și atunci, în anii ’30, stânga era asociată cu dușmanul natural Rusia. Cred că suntem în pragul anilor ’30, ei au avut o societate liberă și destul de mobilată și oarecum prosperă, care a ales greșit. A mers pe o zonă naționalistă, fundamentalistă, intolerantă. Să nu uităm că România, după Primul Război Mondial era o țară multietnică, 1 din 3 cetățeni nu era român. Acum e 1 din 10. Și toți oficialii români, că au fost fasciști, comuniști, ce vrei tu, toți au avut această problemă. Eu cred că 90% dintre oficialii statului român modern, integrat în ce vrei tu, dacă s-ar putea ar face un schimb de populații cu, nu știu, Ungaria ca să scape de secui. Asta arată cât de închis e orizontul politic din România și la un moment dat tentația naționalismului va fi atât de puternică încât, indiferent de criticile din Vest, vor juca această carte până la capăt. Eu sunt din Timișoara, am trăit cu televiziunea Iugoslavă aproape 10 ani pe vremea lui Ceaușescu, și în momentul în care s-a prăbușit Iugoslavia mie nu mi-a venit să cred. Nimic nu anunța chestia asta. Erau prosperi, relativ liberi, în comparație cu noi, puteau să circule în Vest, aveau o grămadă de chestii, și s-a făcut țăndări chestia aia.

Cum se leagă convingerea asta cu ce spuneai la început, că intenția ta e să arăți că cei contemporani cu tine sunt mai buni decât cei din perioada interbelică?

Pentru că eu am așteptări. Eu cred că cei din generația mea și cei mai tineri sunt cei mai buni români ever. Nici nu ne comparăm cu bunicii noștri. Culmea e că e foarte probabil ca într-un moment de criză, de disoluție a statului, vom face aceleași alegeri ca ei. Asta ar fi păcat. Dar noi suntem prima generație din istoria modernă lăsată să aleagă liber, după cât o duce pe ea mintea. Sigur, media, toți ăștia își fac jocul lor, dar ține de alegerea individuală a fiecăruia să își facă un sistem de valori serios și atunci când vin vremuri mai grele, nu știu, nu se mai găsește cafea, cartofi, ne dau ăștia afară din UE, dar nu te duci la vecinul și îi dai în cap.

E posibilă o nouă Odessa?

Dacă n-ai sistem de valori, dacă nu ești capabil să procesezi…. E un fenomen de polarizare etnică care a început după Primul Război Mondial când Europa de Est s-a împărțit în state naționale mici, toate au promis că vor avea grijă de minorități. Cu puține excepții, toți și-au încălcat această promisiune. Ce este interesant, în acest aranjament, n-au intrat evreii. Care erau cu milioanele și erau fundamentali pentru a înțelege Europa de Est. Mergeți din București până la Praga și duceți-vă în marginea orașelor și veți găsi sinagogi, cimitire, ei sunt o civilizație care a dispărut într-o zi și care este esențială pentru Europa de Est. Ei au creat în bună măsură Europa de Est, ei circulau bunuri, mărfuri, informație. au avut un rol fundamental. Aici erau niște societăți rurale, rămase oarecum în urmă, care nu comunicau între ele foarte mult. Asta e teoria mea și cred că e adevărată. Atunci a început polarizarea etnică și prima victimă a fost comunitatea evrilor est europeni. Războiul a venit în momentul în care terenul era pregătit, est-europenii erau antisemiți, voiau să rămână singuri în spațiul ăsta. Nici azi nu înțeleg de ce. Culmea, după ce au reușit chestia asta, tot nu sunt fericiți. Toți au statele lor naționale și în continuare sunt niște națiuni foarte triste, și românii, și sârbii, croații, ungurii, toți sunt foarte depresivi.

Când va fi filmul până la urmă gata? Când și unde poate fi văzut? Te-am auzit spunând că l-ai pune și pe torrente.

Este gata. Dacă o organizație, un club, niște oameni, vor să organizeze o proiecție, să mă caute pe Facebook  să ceară o copie și eu le dau. Numai să-mi zică ce vor să facă cu el, să nu insereze fragmente porno sau nu știu ce. El este disponibil, ăsta e scopul lui, nu filmul e important, important e să se discute pe lângă el și să ne punem întrebări. Cel mai probabil va ajunge pe net și dacă aș putea să îi fac mult-mult PR, poate i-aș pune un hotline în coadă să discut cu oamenii. „Iepan vă răspunde la întrebări, sunați-l acasă la el”

Sigur ești pregătit pentru asta?

Da! Și chiar o să fac chestia asta. Pentru că abia acolo mi-ar spune: hai să-ți zicem cum stai tu, sau cum e Antonescu, dar tot acolo ar fi oameni foarte OK care ar zice hai să-l aducem pe Zaslavski la 73 de ani după.

De ce ai narat filmul în engleză?

Pentru că e o coproducție și trebuia să lucrez cu o copie în engleză ca să-l dau să-l vadă diverși parteneri, coproducători. Nu știu dacă va rămâne în final în engleză, normal ar fi să-l fac în română. Dar am observat o chestie mai demult. Am făcut un show ca independent pentru TVR, se numea Călător în Țara Eclipsei, era un travel. Acum 10 ani și mai bine. Și am avut găselnița să-l facem în engleză. Era cu un american adevărat care umbla prin România. Percepția publicului a fost că e un program occidental, luat de afară și interesul pentru el a fost foarte mare.

În seara premierei spuneai că firma ta va intra curând în faliment. De ce?

Firma mea a fost trecută pe o listă neagră la CNC pentru că nu am predat acest proiect. A fost pe bună dreptate, nu îi condamn de data asta, cred că e o decizie corectă. E un film care a primit banii acum trei ani, aproape patru. În momentul în care ești trecut pe o listă neagră, nu mai poți aplica la alte proiecte, iar dacă nu aplici la alte proiecte nu poți să îți finanțezi un cash-flow și nu poți să trăiești dintr-un singur proiect. N-ai cum, mai ales cu unul întins pe atâția ani. Și asta înseamnă că suntem aproape de faliment. Tehnic suntem în faliment, dar mai trebuie pe hârtii. Asta după ce dăm filmul.

Soarta firmei mele este o pagubă colaterală. Ăsta e adevărul, nu mi-a pus nimeni bețe în roate. Eu cred că o instituție cum e CNC-ul trebuie să-ți ceară filmele după un timp, dacă nu le faci, să dai banii înapoi.

Ce e interesant vis-a-vis de CNC e că ei nu încurajează producția de film decât în București. Noi am fost ultima firmă din provincie care a luat bani de la ei.

De ce?

Pentru că dacă iei lista de la CNC, toate casele de producție care primesc bani au birourile aici. Toți. Nu e o lege, e o realitate. Nu mai există niciun producător din, nu știu, Baia Mare, Iași, să primească. De asta vreau să propun să schimbăm denumirea CNC din Centrul Național al Cinematografiei, în Centrul Municipal Al Cinematografiei București. Apropo de descentralizare.

Ce ai să faci mai departe?

În mod normal mi-aș lua un concediu. Nu știu ce o să fac. Mă gândesc la un proiect cumințel, așezat, bine făcut, ușor de vândut în toată lumea. Poate chiar la biografia Regelui Mihai. Dacă tot am lucrat cu atâta arhivă.

Mi se pare interesant având în vedere că te-a refuzat pentru Odessa.

Da, dar am găsit multe arhive interesante. El este un om care a fost filmat din primul an de viață, până acum, la 90 și ceva. E o ofertă antropologică fantastică. Nu îmi propun eu să tematizez oportunitatea venirii la monarhie. Dar poate fi o poveste interesantă despre destin, despre ereditate, despre limite, despre ce poți să alegi în viață, ce nu poți. Și au fost multe situații în care el nu a avut de ales. Și altele în care a avut. Și e interesant, el e un personaj, nu e nevoie de niciun interviu cu el. El trebuie lăsat în pace. Asta nu înțeleg mulți. Asta am înțeles și eu abia acum doi ani și am renunțat la orice intenție de a-l mai întâlni. Eu atât aș fi vrut să-l întreb: „Cum a fost? Cum a fost posibil? Cum era Antonescu ăsta? Dar n-ai știu de ce se întâmpla?” Întrebări din astea omenești. După care mi-am dat seama că era inutil. Și nici nu cred că mai ia el foarte multe decizii. Nu știu dacă a luat vreodată foarte multe pentru el.

Eu m-aș focusa pe perioada dintre ’47 și ’89, când el era ieșit cumva din istorie. E aproape povestea din Ultimul Împărat cu un final fericit. Un om care s-a trezit brusc abandonat aproape de toată lumea. Când nu mai sunt bani și nu mai sunt interese, toată armata aia de profitori a dispărut. Dar viața lor de familie e interesantă, un destin de imigrant în vest. Mai special, dar cu aceleași probleme. El, un om destul de introvertit, cu probleme de empatie și de comunicare, a trebuit să lucreze la bursa din New York, ceea ce pare de neimaginat. Iar el n-are studii, n-a făcut o facultate cât era aici. Nu s-a gândit nimeni să-i dea o meserie, a făcut niște cursuri în Anglia. E foarte interesantă povestea.

* Iepan a prezentat un fragment din filmul său în urmă cu doi ani, în cadrul aceluiași festival.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureşteanul: Taxiul cu Bomboane

O cursă cu taxiul prin București alimentată cu bomboane și povești.

Cele mai bune povești din 2011

Când nu ne ocupăm de DoR, ne ocupăm să citim autorii pe care îi admirăm și publicațiile a căror abordare jurnalistică…

#SchimbăCeva: Transportatorul de medicamente

Despre Vlad Voiculescu, fondatorul MedAlert