[Corespondenţă One World Romania] Misiune posibilă

Andreea Kuhn are 41 de ani, e directorul Nuremberg Human Rights Film Festival și e la prima vizită în România.…

Andreea Kuhn are  41 de ani, e directorul Nuremberg Human Rights Film Festival și e la prima vizită în România. A venit la One World Romania ca să vorbească despre distribuția de documentare și să facă ce face mereu: să-și promoveze festivalul și cauza documentarului pe tema drepturilor omului.

Iubesc cinematografia de la patru ani, când am călcat prima oară într-o sală de cinema. Eram dusă la filme Disney. […] În timp ce predam Studii de Film la Universitatea din Erlangen, m-am implicat în Festivalul de Film Mut și, fără să-mi dau seama, am ajuns directoarea lui, fără vreun ban primit. Şi am făcut asta 10 ani.

La un moment dat a trebuit să mă decid dacă mă îndrept spre predat sau spre zona culturală, de organizat evenimente. La universitate eram sătulă de sistem. Nu era nimeni interesat de comunicare sau cooperare, iar pentru mine era frustrant pentru că mereu încerc să fac lucrurile mai interesante, să-i fac pe oameni să înțeleagă ce și de ce învață. În niciun caz nu încercam să-i conving că lucrurile se fac cum cred sau spun eu. Dar pentru că era agreată metoda asta, m-am dus și mi-am dat demisia. I-am spus șefului că mi-a ajuns.

Deja pusesem ochii pe festivalul dedicat drepturilor omului, dar era o singură poziție plătită – cea de director, luată desigur. Ironia a făcut ca în aceeași perioadă să-și dea și el demisia. M-au sunat pe mine, când eram în vacanță în Insulele Canare, pentru că-mi știau munca de la Festivalul de Film Mut: „Ai putea să te ocupi de organizarea lui?”. Le-am spus, plină de mine, să mă lase să mă gândesc. „Bine, fie”, am răspuns după vreo 10 minute.

Cred că m-au ales directoare de două ori pentru că îmi pasă într-adevăr de filme și de calitate. Asta mi-e pasiunea. Şi încerc să ridic standardele mereu, chiar dacă bugetele nu sunt grozave. N-o să vină nimeni la evenimentul tău și n-o să-ți vadă nimeni calitatea, ca apoi să facă lobby pentru ea. Tu trebuie să faci asta. La început mi-era rușine să-i tot fac reclamă și să le spun oamenilor de ce e bun un festival pentru drepturile omului, dar am înțeles că asta trebuie făcut. Fac și foarte mult networking. Prezența mea la cât mai multe întâlniri politice face bine. Împing și împing din nou. De multe ori doar ciocnim un pahar cu vin. Dar asta ține festivalul în viață.

Nuremberg este singurul oraș din Germania care are un birou pentru Drepturile Omului. Germania este unul dintre marii profitori ai crizei economice de acum. Suntem bogați pentru că alții sunt săraci. Iar politicile legate de refugiații din Uniunea Europeană sunt o rușine. Politicile pentru migrații sunt, de asemenea, o rușine. Anul ăsta ne vom concentra (la festival) și pe comunitatea LGBT.

E un mare discurs rasist despre români și bulgari în Germania. Sunt atât de multe clișee despre romi. Povesteam entuziasmată că vin în România și oamenii rămâneau șocați. Îmi spuneau să am mare grijă. Până și tipul care mi-a verificat pașaportul  la aeroport a comentat: „Te duci în România, singură, ca femeie?”. N-am înțeles exact ce vrea să spună. De ce n-aș veni aici? Acum chiar pot să mă întorc să spun că oamenii din București sunt frumoși.

Primul rol important al unui documentar e să fie bun. E un film, deci trebuie să fie respectat în lumea artei. Lumea ar putea să spună, „De ce vorbim despre LGBT – afectează doar o mică parte a populației și sunt probleme mai importante”. Filmul trebuie să aibă puterea empatiei. Trebuie să-ți fie greu să părăsești sala de cinema fără să-ți schimbi mentalitatea, chiar dacă nu te privește direct problema tratată.

Filmele au puterea de a crea forfotă. Sunt filme prezentate în festivaluri, despre care se vorbește mult timp după vizionări și, datorită importanței acordate de public și presă, sunt organizate proiecții speciale în Parlament, pentru oamenii care într-adevăr au putere.

Un film bun – documentar sau ficțiune – trebuie să-și respecte protagoniștii, ei să fie conștienți de proces. Nu filmezi o persoană o oră și gata, aia e realitatea. Sunt atâtea decizii de luat. Nu-ți pune în pericol și nu-ți trăda subiecții. Vrem totodată să vedem că între regizor și protagonist există o relație – încredere, respect. Sunt prea mulți oameni care călătoresc în zone de război, intră în mulțime și bagă microfoanele în fețele oamenilor. Cineva vorbește despre violuri, cineva, despre crime în masă. Unesc bucățile într-un film și cred că gata, au un documentar.

Nu există o rețetă pentru facerea de film. Trebuie să găsești varianta potrivită pentru subiectul ales, dar în așa fel  încât oamenii când ies de la cinema să spună „nu-mi imaginez că subiectul ăsta putea fi tratat într-o formă mai bună”.

Pentru ediția de anul ăsta a festivalului, ne uităm la vreo 600 de filme, dintre care alegem în jur de 60. Anul trecut am avut un buget de 180.000 de euro, majoritatea din fondurile statului. Suntem cinci în echipă (plus interni), dar eu sunt singura plătită.

Toți sponsorii pe care îi abordăm ne spun cât de importante sunt drepturile omului și cât cred în ele. Dar nu vor să se asocieze cu ceva așa trist. Îmi spun cât cred în munca pe care o facem, dar că bugetele lor sunt momentan orientate spre copii și sport.

Există și o piață pentru documentare în Germania, deși se caută filmele americane de acțiune sau comedie. Producțiile germane obțin fonduri speciale pentru post-producție și distribuție. Toate echipele vor să obțină fondurile astea, deci vor face orice ca să-și împingă filmele în cinema. Sunt și documentare bune în cinema, dar motivul pentru care sunt acolo este unul de marketing.

Dacă sunt componente sociale sau politice în film, ți se spune din start că nu se vor vinde. Am vrut să facem o vizionare a animației Persepolis, povestea unei fete de nouă ani din Iran, în timpul Revoluției Islamice. Distribuitorii germani n-au vrut să ni-l dea, pentru că n-au vrut ca publicul să-l conceapă ca pe un film despre drepturile omului și ne-au spus că o vizionare ar afecta vânzările.Un alt distribuitor german trebuia să ne dea un film despre trauma violului după războiul civil. Era totul stabilit, până când ne-au citit rezumatul filmului și ne-au pus să scoatem cuvintele „război civil” și „viol”. E un film în care o femeie își bagă un cartof în vagin ca să nu fie violată cum a fost mama ei și ei îmi spun să scot cuvintele „viol” și „război”?.

Trei documentare recomandate de Andrea:

Nostalgia for the Light, de Patricio Guzmán, Franța (2010)  – aduce laolaltă trei aspecte din Chile: dictatura militară, privitul la stele (care este asociat cu întoarcerea în trecut) și militari care se duc în deșert să se uite la stele, în căutarea trecutului.

48, de Susana de Sousa Dias, Portugalia (2010)  –  despre dictatura militară din Portugalia, care s-a terminat în 1970. E făcut numai din poze făcute de cei de la putere deținuților politici, pentru a-i umili.

Burma VJ: Reporting from a Closed Country, Anders Østergaard, Danemarca (2008)  – despre protestele împotriva regimului militar din Burma. Mare parte din material e original, dar unele bucăți sunt reconstituite – deși nu ți-ai da seama. Curajul arătat în film e așa mare, spune ea, încât vei ieși din sala de cinema și vei face și tu ceva curajos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Scrisoare din București, 15 ianuarie 2011

Anca Iosif a ieșit în seara de duminică, 15 ianuarie, în Piața Universității. A făcut apoi drumul până la Unirii.…

[TIFF 2016] EducaTIFF. Un festival în festival

De la debutul din 2009, EducaTIFF a crescut de la o secțiune de filme pentru copii la un program-instrument de…

[24/7] Fourwood Laundry

Cum îi găsești pe cei care au nevoie de tine?