Cristina

Cristian Lupșa povestește despre cea care i-a scăpat.

Nu mai știu exact când am văzut-o prima oară, dar a fost într-a IX-a, cel mai probabil într-o pauză. Clasa ei era în cealaltă aripă a liceului, așa că ieșeam în curte pe uși diferite și ne opream la mijloc, în dreptul pervazului tocit al geamurilor de la sala de sport. Mă rog, ea și prietena ei se opreau – eu mă fâțâiam prin preajma lor, încercând să vorbesc suficient de tare și să mă agit suficient de expresiv încât să mă bage în seamă.

Era anul școlar 1995/1996 și în curtea liceului Papiu din Târgu-Mureș nu erau prea multe fete care depuneau eforturi să fie văzute. Cristina nici atât, dar tocmai această neglijență o făcea de neuitat: era înaltă, cu un cap mai înaltă decât prietena ei, purta blugi și era mai mereu în pulovere. Era brunetă și purta părul prins în coadă, dezvelindu-și gâtul pentru nimeni și pentru mine. Zâmbea irezistibil și avea niște gropițe în care te puteai pierde și niște ochi – verzi speram eu, deși erau probabil căprui – ușor alungiți, aproape asiatici.

Bineînțeles că nu am stat niciodată de vorbă. Cristina era a XII-a, iar eu eram un sfrijit de-a IX-a care încă nu se pupase cu o fată. Eram însă hotărât să-mi încep viața de bărbat. Gata cu îndrăgostelile de Mirele de vârsta mea. Era timpul pentru Cristine mature, femei care ar fi înțeles pasiunea mea pentru litania fricii din Dune și s-ar fi lăudat că prietenul lor are un album de abțibilduri – aproape complet – cu fotbaliștii de la World Cup ’94.

Ieșeam în fiecare pauză să o văd. Uneori intram pe cealaltă poartă, doar-doar voi trece pe lângă ea și-mi va arunca o privire. Când Dragoș, un prieten și coleg, s-a întâlnit în tren cu prietena Cristinei, am simțit că nimic nu va putea opri inevitabilul.

Desigur că multă vreme n-am știut cum o cheamă. I-am aflat numele trăgând cu urechea prin curte la toți cei care îi vorbeau. Suna atât de frumos și atât de complicat. Ce Diana, ce Laura, ce Maria. Cristina. Suna lung. Cris-ti-na. Suna anevoios. Dar suna exact, perfect complementar cu Cristi. Mă apucasem să-mi mâzgălesc numele ei pe mână cu pixul și apoi să-l învelesc în inimioare, de parcă mă temeam de o amnezie care m-ar putea despărți pe veci de ea.

Uneori îmi rămânea pe mână peste noapte – așa s-a întâmplat și dimineața în care l-a văzut tata. Mă scotea din pat pe la șase, uneori amintindu-mi de Creangă și de al său cuc arminesc, și cred că s-a amuzat copios când mi-a văzut pe antebraț scris numele unei fete despre care nu știam să-i spun nimic.

Am aflat mai multe după ce a aflat și-un alt coleg de clasă de pasiunea mea. Mi-a spus că o știe pe Cristina – erau vecini de bloc. Trebuia să fie destinul. Tot de la el i-am aflat numele de familie, deși omul nu era pe deplin sigur de informație. Apoi, după vacanța de iarnă, colegul a încetat să mai vină pe la școală, până a dispărut de tot. Lipsa unor informații clare îngreuna mult procesul de a ajunge la ea.

Desigur că nu-mi trecuse niciodată prin minte să mă duc s-o salut și să-i vorbesc – ar fi fost prea complicat.

Clasa IX-a s-a terminat prea repede și mi-am dat seama că Cristina urma să dispară – mergea la facultate, cine știe unde, iar eu rămâneam fără obiectul afecțiunii. Am hotărât să fac o ultimă încercare. Ultimă i-am spus eu, deși, realist vorbind, era prima.

Era deja vacanță, iar eu i-am scris o scrisoare. Ştiam blocul în care stătea colegul meu – deci și ea – și eram hotărât s-o livrez personal. Nu mai știu ce-am scris, dar bănuiesc că am avut mare grijă să îi ofer soluții să ne începem relația: am invitat-o la discotecă și i-am spus că îmi poate răspunde tot într-o scrisoare. Trebuia doar s-o lase pe prag.

Pe prag, pentru că acolo aveam s-o las și eu pe a mea, panicat că cineva ar putea-o șuti din cutia poștală. Am plecat de acasă într-o dimineață, pe la cinci, ca un hoț, cu inima tropăind. Am găsit blocul, am găsit numărul apartamentului citind lista locatarilor, am urcat tiptil până în fața ușii, am lăsat scrisoarea pe prag și am luat-o la goană spre casă.

Plănuiam să mă întorc a doua zi și, visam eu, să ridic de pe prag scrisoarea ei. Dacă nu era o scrisoare, mai era posibilitatea să ne vedem la discotecă – deși n-o văzusem niciunde în oraș în afară de curtea școlii.

A doua zi dimineață, tot pe la cinci, am făcut iar drumul până la blocul ei, cu inima tropăind și picioarele tiptilând scările până în fața ușii, unde n-am găsit nimic.

Nicio scrisoare. Niciun răspuns.

Îi mai scrisesem o scrisoare – doar așa, în eventualitatea că nu va răspunde. Îmi place să cred despre mine că i-am lăsat numărul de fix, poate și adresa, dar e posibil să n-o fi făcut. Am pus-o pe prag și am plecat. N-am mai gonit.

Erau probabil o serie de explicații: că nu fusese acasă (dar atunci de ce nu mai era scrisoarea de ieri?), că au găsit părinții scrisoarea și au aruncat-o, că a luat-o vreun vecin, că vrea de fapt să mă surprindă și va veni direct la discotecă. Desigur, se putea să n-o fi interesat declarația mea, dar cine putea să reziste unui gest atât de romantic?

N-a venit la discotecă – nici în acea seară și nici în altele. Nici nu m-a sunat. Nici nu mi-a scris.

Câteva săptămâni mai târziu, într-un tren în drum spre tabăra de la Năvodari, am văzut o fată înaltă, în blugi, brunetă, cu părul prins în coadă și două gropițe în care puteai să te pierzi. N-o chema Cristina, dar nu mai conta. N-aveam de gând s-o las și pe ea să plece așa că am intrat în vorbă. A funcționat.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.

6 comentarii

  • marug ·

    pare un crampei din Drumes…o poveste banala rupta dintr-un jurnal de amintiri

  • Flory ·

    Senzational articol, ma bucura ideea acestui proiect, imi aduce aminte,cu mare drag, de George Sovu si de o perioada minunata, o perioada pura. Astept cu mare interes urmatoarele povesti 🙂

  • Cristina ·

    tare frumoase amintirile astea transformate in povesti!
    si subscriu pentru melodie! 😀

  • Anca-Maria ·

    [Dacă nu e rost de pâine, merge și cozonacul… Cui pe cui se scoate, zice-se.]
    Sinceritate, un strop de autoironie, niște pricepere de povestaș și gata – o amintire scoasă de la naftalină te face s-o înfuleci rând după rând, atât e de savuroasă!

  • Cristina Chismore ·

    Vă recomand melodia cu acelaşi nume, dar varianta originală a Mariei Răducanu. Cred eu, se potriveşte mult mai bine cu articolul: http://www.youtube.com/watch?v=9Ex0MQt86Zo.

  • Adi ·

    Poveste izbitor de asemanatoare cu a mea. Numai ca pe Rosalinda visurilor mele adolescentine o chema Lavinia, iar eu mi-am luat inima in dinti si in ultimul trimestru, dupa un meci de handbal, in care am inchis poarta echipei mele in fata echipei colegilor ei, am inceput sa vorbesc cu ea. O tempora!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Contracronometru

Cum îi îmbunătățește alergatul viața lui Andrei Roșu.

Un avion de hârtie care chiar zboară

Amintirile unei curse de la finalul lui decembrie ’89, în căutarea lui Dan.

Diana

Gabriel Dobre povestește despre cea care i-a scăpat.