Cum am documentat povestea crimei de la grădiniță

Despre documentarea dinamicii de cuplu din spatele violenței în familie și cum pot astfel de materiale să faciliteze dialogul.

În ianuarie am publicat Crima de la grădiniță, povestea destrămării unui cuplu cu doi copii și o istorie de 20 de ani. Acest eseu este despre cum am documentat subiectul și ce putem face dincolo de a scrie despre violența în familie. 

În ziua când Nicoleta Botan, mamă a doi copii și directoarea unei grădinițe private din București, a fost înjunghiată de soțul ei în biroul în care muncea, tocmai finalizam un reportaj despre sistemul de nașteri. Mă preocupă de ceva vreme problemele femeilor din România, de la inegalitate de gen, la maternitate, la violență în familie.

Scrisesem cu doi ani în urmă despre breșele din sistemul de ajutor al victimelor violenței în familie. Știam că mii de femei sunt lovite grav în fiecare an de partenerii lor, iar câteva zeci își pierd chiar viața. Unele dintre aceste femei ucise aveau ordine de protecție, care ar fi trebuit să-i țină la distanță pe agresori. Numai că instrumentul a fost, în cazul lor, inutil. E o problemă de sistem pe care voiam să o documentez.

Reporterii scriau, în acea după-amiază, că femeia avea un ordin de protecție împotriva soțului ei. Mi-am propus atunci ca, după ce își va reveni – Nicoleta fusese dusă la spital ca să fie salvată – o s-o contactez ca să-i scriu povestea. Numai că, nici două ore mai târziu, am aflat că Nicoleta a murit.

După o lună am început să documentez cazul ei, în speranța că va aduce, pe termen lung, o schimbare, fie legislativă, fie de mentalitate – atât la nivel individual, cât și la nivelul autorităților care lucrează în zona asta: polițiști, procurori, judecători, asistenți sociali și psihologi. Doar că, după primele interviuri cu oamenii din jurul Nicoletei, mi-am dat seama că povestea ei este mai nuanțată și nu vorbește doar despre violență în familie și binomul victimă-agresor, ci și despre resorturile emoționale de dinainte de a deveni victimă și agresor, despre inegalitate de gen și schimbarea rolurilor tradiționale în cuplu.

Revenisem pe teren după un an și ceva de stat acasă cu fiica mea, o perioadă în care, printre altele, am început să reflectez mai mult la ce stă în spatele inegalității de gen. De la etichetele stereotipice pe care le auzeam puse copiilor în parc – „ești fetiță, te joci cu păpușile, nu cu bicicleta” – până la munca emoțională domestică pe care mamele o fac adesea singure, în multe locuri din lume, în paralel cu munca de la job: programări medicale, făcut liste de cumpărături, ales grădinițe, decis ce mănâncă întreaga familie în fiecare săptămână.

Am auzit adesea femei care folosesc verbul „a ajuta” atunci când povestesc că partenerii lor se implică în munca de acasă. Am făcut-o și eu și am spus chiar și „mulțumesc”. De când am devenit mamă, am început să-mi pun întrebări asupra acestor chestiuni aparent mici, dar extrem de dăunătoare egalității de gen.

Am aflat din primele interviuri cu prietene ale Nicoletei că povestea ei este și despre cum generația de femei care astăzi au 30-40 de ani încearcă să schimbe dinamica de gen în care au fost crescute. În ultima vreme, munca devenise importantă pentru Nicoleta și o împlinea, situație pe care soțul i-o reproșa adesea și care a reprezentat principala sursă de tensiune între ei.

Am decis că trebuie să documentez și această nuanță din povestea lor. În ultimii ani, presa și organizațiile neguvernamentale au vorbit despre victime și agresori, despre sistemul de justiție sau cel de servicii sociale. Foarte rar am îndrăznit să ne uităm mai adânc la relațiile de cuplu dintre femei și bărbați, înainte să devină victime și agresori.

M-au ghidat discuțiile cu psihologi care mi-au vorbit despre așteptările imense pe care le avem astăzi de la o relație de cuplu și despre lipsa de modele sănătoase de parteneri. Psihoterapeuta Cristina Călărașanu mi-a spus că în ultimii 10-15 ani s-a produs o schimbare incredibilă în dinamica familiilor. Copiii crescuți în perioada comunismului sunt acum adulți și părinți și „au în interiorul lor dorința de a face altfel lucrurile, de a repara ceva din punct de vedere parental și al cuplului. Pentru că foarte multe imagini ale acestor cupluri despre propriii lor părinți sunt totuși imagini problematice, sunt amintiri ale unor vremuri foarte dificile în care se învârtea totul în jurul lipsei, în care existau nenumărate conflicte și certuri, în care existau bătăi, alcoolism, sunt imagini ale unei copilării foarte tensionate, încărcate adesea de violență. (…) Sărăcia afectivă dusă la extrem a produs, dintr-o nevoie de compensare, o dorință extraordinară de a avea aproape o familie ideală, în care toate lucrurile să fie lapte și miere, în care să fie numai iubire”.

Acela a fost momentul când am înțeles că este important să arăt și contextul emoțional și relațional de dinainte de actele de violență, ca noi toți să învățăm din asta și, mai important, să ne punem întrebări, în familiile noastre, în întâlnirile cu prietenii și oricând auzim de un caz de violență în familie.

Mi-am imaginat că documentarea mea va fi o față de masă cu mai multe colțuri și că eu, ca reporter, am responsabilitatea de a aranja cât mai bine fiecare colț.

 

Cum am documentat

Am intervievat peste 20 de oameni ca să reconstitui ce s-a întâmplat în acea zi la grădiniță, dar mai ales să pun cap la cap viața Nicoletei și narațiunea relației cu soțul ei. Au fost prietene apropiate sau mai vechi, foste și actuale colege de muncă, părinți ai copiilor din grădiniță, oameni care, de-a lungul timpului, i-au cunoscut pe Nicoleta și Marius Botan.

La șase luni de la crimă, am contactat-o pe sora Nicoletei, care a fost singura din familie care a putut vorbi cu mine. Deși inițial a fost de acord să vorbească, mama Nicoletei s-a răzgândit pentru că trauma după pierderea fiicei ei este încă puternică. Unii dintre cei care au decis să vorbească au făcut-o pentru că aveau și ei nevoie să afle ce s-a întâmplat, fiindcă finalul cuplului Botan i-a șocat. Alții au vorbit pentru că și-au dorit ca memoria Nicoletei, un om blând și bun, să rămână.

O prietenă apropiată a cuplului mi-a spus că nu crede în ideea acestui reportaj, dar foarte aproape de publicarea textului, atunci când am întrebat-o a treia oară dacă nu cumva ar vrea să vorbească, a fost de acord să-mi ofere informații despre cei doi. Mulți mi-au recomandat alți oameni cu care să vorbesc și așa am reușit să găsesc surse care au cunoscut-o pe Nicoleta în diferite etape ale vieții ei. Le sunt recunoscătoare pentru că au acceptat să vorbească, fiindcă știu că nu le-a fost simplu.

Fragment din decizia de condamnare pe viață a lui Marius Botan, în primă instanță.

În august 2018 a început procesul împotriva lui Marius Botan la Tribunalul București, care a fost public. Am stat în sală la fiecare ședință lunară, ascultând și luându-mi notițe de la audierile martorilor și inculpatului. Cu ajutorul legii 544/2001, care permite cetățenilor și jurnaliștilor să ceară informații publice de la instituțiile statului, am primit textul ordinului de protecție, dat de Judecătoria sectorului 2, după ce Nicoleta a fost lovită de soțul ei cu o bâtă de baseball.

Cu permisiunea familiei Nicoletei, am consultat rechizitoriul procurorului, principalul document de cercetare în cazul crimei, care detalia ce s-a întâmplat în acea zi și ce a declarat Marius Botan. Pentru că în timpul documentării, mai ales după discuțiile cu psihologii, mi-am dat seama că narațiunea relației lor este importantă, am început să caut mai mulți oameni care l-au cunoscut pe Marius – colegi de muncă și de școală, dar și familia lui.

Două dintre surorile lui mi-au răspuns la finalul lui decembrie 2018. Pentru că în jurnalism este important ca fiecare dintre oamenii despre care scriem să aibă dreptul la replică, l-am contactat, prin intermediul penitenciarului Rahova, și pe Marius Botan, care putea fi intervievat după încheierea procesului. A acceptat și am vorbit într-o sală din închisoarea Rahova, cu doar câteva zile înainte de publicarea articolului.

 

Ce a urmat după publicare

La DoR ne dorim ca publicarea unui text să provoace dezbatere. Pe unele grupuri online de mame, reportajul a dat naștere unor discuții despre relații, abuz, sănătate mintală sau cum reacționăm când auzim de apropiați care au relații violente. Câteva femei au spus că au discutat cu partenerii lor despre povestea Nicoletei.

Au fost cititori care au spus că reportajul a umanizat agresorul și asta nu le-a fost confortabil, alții care au spus că i-au înțeles pe amândoi în egală măsură și unii care au concluzionat că soțul Nicoletei este un monstru. Prietena apropiată a cuplului Botan care inițial a refuzat să vorbească mi-a spus că textul a ajutat-o să se ierte pentru că mult timp s-a simțit vinovată de această tragedie.

O mamă mi-a scris că povestea a făcut-o să se gândească la responsabilitatea pe care o poartă, „la cum să fiu prezentă și capabilă să ascult și să nu judec în relație cu fata mea. Astfel încât ea să devină un adult întreg, care nu va ajunge în poziția de victimă, pentru că nu este prinsă în capcane emoționale ale copilăriei”.

O altă mamă a scris că, la câteva zile după ce a citit, ea și soțul ei au decis să sune la 112 când în apartamentul de deasupra s-au auzit zgomote și certuri. „Poate dacă nu era așa proaspătă discuția despre Nicoleta, soțul meu n-ar fi sunat”.

Camelia Proca, de la asociația ALEG din Sibiu, care construiește Rețeaua învingătoarelor, o grupare de femei care au ieșit din relații abuzive și încearcă să ajute la rândul lor alte femei care trec prin asta, mi-a spus că plănuiește ca povestea Nicoletei să devină subiect de discuție la întâlnirile din rețea.

Câteva săptămâni mai târziu, Proca a vorbit despre cazul Nicoletei și într-o adunare de experți organizată de ONU la Beirut, pentru a oferi susținere în dezvoltarea serviciilor de suport pentru femei în lumea arabă. „Am încercat să argumentăm faptul că ordinul de protecție fără alte măsuri de suport poate fi ineficient, mai ales într-o cultură a dominației masculine”.

Săptămâna aceasta, într-un seminar ținut de oamenii de la ALEG despre violența domestică pentru polițiști și asistenți sociali din Satu Mare, am povestit cazul Nicoletei Botan ca profesioniștii să caute soluții prin care astfel de finaluri ar putea fi evitate.

Acum o săptămână, o profesoară din Buzău mi-a spus că a citit textul chiar cu o zi înainte de 8 martie și a făcut-o să-și amintească de vecina ei de 21 de ani, care a fost lovită și incendiată de vie de fostul iubit. Profesoara mi-a spus că nu o să uite niciodată ultimele țipete ale tinerei și că-și dorește să pornească o campanie împotriva violenței în rândul adolescenților. „Să le vorbesc elevilor mei despre drepturi, despre gestionarea relațiilor, despre tabuurile peste care trebuie să treacă pentru ca lucrurile să fie altfel”. Am pus-o în legătură cu o organizație care are experiență în campanii despre abuz pentru adolescenți, și s-a bucurat.

În timpul pe care l-am petrecut documentând acest articol, mi-am dat seama cât de ușor ne poate atinge fenomenul violenței în familie, fiindcă, așa cum și terapeuții observă în munca lor, suntem produsul unei societăți care a trăit o traumă colectivă.

Cazurile pe care le-am documentat în ultimii ani, dar mai ales povestea Nicoletei Botan, mă responsabilizează să spun că mai avem mult de muncă în familiile noastre pentru a ajunge la relații sănătoase, departe de abuz și violență fizică sau emoțională. Fiindcă, altfel, e ușor să devenim victime sau agresori, fiindcă acestea ne sunt modelele familiare.

Pornind de la reportajul despre Nicoleta, anul acesta voi documenta care sunt soluțiile pe care societatea noastră le poate aplica în zona violenței în familie, soluții care pot veni de la ONG-uri, autorități și chiar cetățeni, cum e cazul profesoarei din Buzău. Am scris deja primul text, despre ordinul de protecție, cum arată la noi și în alte țări.

Voi încerca și un alt rol, pe lângă cel de reporter, acela de a facilita conversații în jurul acestei teme între cititori, abonați DoR și oamenii care muncesc pentru combaterea violenței în familie: cei care lucrează în ONG-uri, asistenți sociali, psihologi, polițiști, procurori, judecători și experți în politici publice.

Pornesc în curând un newsletter despre acest proces de documentare și m-aș bucura să vă abonați la el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*