Cum mi-am găsit sora

În ultimii 13 ani mi-a fost dor de o soră pe care nu o cunoșteam și am tânjit după atenția unui tată mai mult absent.

Notă: Acest text a fost publicat în decembrie 2014. Conține o referință la auto-vătămare și ideație suicidară. Dacă te-ai confruntat cu ceva similar și ai nevoie de ajutor, apelează la specialiști și spune-le celor apropiați. 

Mama a rămas însărcinată în clasa a XII-a și a fost hotărâtă să mă păstreze, în ciuda părinţilor ei care nu erau de acord nici cu mine, nici cu tata care chiulea de la liceu. În toamna lui 1987, în dormitorul ei din București cu postere cu Beatles, s-au instalat un soț și un pătuț alb de fier.

În fotografiile din decembrie ’87 ai mei apar sub bradul împodobit de bunici. Eu am două luni și sunt înfășată ca o șaorma, iar tata mă ține grijuliu în brațe printre păpuși și trenulețe. În decembrie ’88 suntem la soare în curtea bunicilor și tata pozează lângă mine în cărucior. În ianuarie ’89 mama poartă o vestă cu semnul păcii, iar tata mă dă în leagăn. Pozele iau o pauză în ’90 când, după un scandal cu o icoană veche poleită cu argint care a dispărut din casa bunicilor, tata s-a mutat înapoi în apartamentul mamei lui.

Aveam trei ani și am rămas cu mama și cu bunicii, pe care-i tocam la cap în fiecare zi să-mi spună unde e și să mă lase să-l sun. Când verișoarele mai mari veneau în vizită și mă întrebau ce mai face tata, le spuneam că mi se pare că îl văd ca pe o fantomă prin casă. Pentru că avea părul lung și barbă, fetele mi-au spus că îl văd de fapt pe Iisus și că e ușor să-i confunzi, pentru că seamănă. În weekenduri mergeam în vizită la el și la bunica profesoară de română. Am învățat să citesc, răsfoind volume de poezii și culegeri de comentarii, mereu cu întrebarea „asta ce literă e?”. Acolo săream în pat până amețeam și răcneam „mai bine mort decât comunist” în același timp cu vinilul Cântecele Golanilor. Îmi amintesc că tata se bucura să mă vadă, că-mi strângea tare mâna în pumnul lui până protestam că mă doare și mă întreba „ce faci, băi?”.

Părea fericit când mergeam împreună pe stradă și mă alintau străinii că sunt drăguţă; înainte să ieșim, îmi lega grijuliu băsmăluțe hippie la gât și-mi aranja mini-gecile de piele sau de blugi. Pentru că vorbea des despre nu știu cine care are nas de porc, sau de femei de la televizor obeze sau boccii, l-am întrebat odată dacă și eu sunt boccie. Mi-a spus râzând că nu, că eu semăn cu el.

Când aveam aproape cinci ani, ne-am mutat toți trei într-o casă cu două camere, în aceeași curte cu părinţii mamei, cărora le mai trecuse supărarea. Au intrat amândoi la facultate și trăiam din bursele de studenți plus sporadice suplimentări de la bunici. În același an s-au căsătorit la biserică. Amintirile mele de la cinci-șase ani sunt cu tata făcând grătar cu tataie, cu noi trei la mare și toată lumea minunându-se de tinerețea lor, cu noi jucându-ne cu puii de pisică pe care-i culegeam de pe străzi, cu mine întrebându-i când o să am un frate sau o soră și ei râzând fără să răspundă. Doar vag îmi amintesc de dimineţi în care tata avea un lighean lângă pat și mama îmi spunea să nu fac zgomot, că e bolnav. Când nu venea acasă câte o zi sau când îi era rău și n-avea chef de nimic, mama păstra o atmosferă senină. Ne plimbam pe străduțe și prin parcuri, mergeam la film, ne uitam la căței, pisici și iguane prin magazine. Mă lua cu ea la serviciu, mergeam în vizite pe la prietene, împodobeam împreună bradul și, câțiva ani, a reușit să mă protejeze de tot ce nu mergea acasă.

Camera mea era la etaj, iar la parter erau camera părinţilor, bucătăria și baia. De sus auzeam tot și nu erau puţine serile când adormeam cu Led Zeppelin, The Doors și Deep Purple. Auzeam și clinchetul porţii când prietenii veniți în vizită se duceau la non-stop să cumpere vin. Diminețile îl auzeam pe tataie bombănind și zdrăngănind sticlele strânse în tomberon. Serile erau partea mea preferată pentru că ne uitam toţi trei la Familia Bundy și uneori mă lăsau să stau și la M.A.S.H.. La culcare îmi spuneau amândoi „Soso” în loc de somn ușor. Câteodată tata îmi citea o poveste, interpretând personajele pe mai multe voci. În mintea de atunci toţi haiducii, indienii, piraţii și prinţii aveau ochii lui verzi, nasul drept, părul lung șaten cu șuviţe blonzite de soare. Iubeam și diminețile târzii de sâmbătă când mâncam împreună și ascultam radio, iar tata mă întreba cine cântă și era fie încântat când nimeream formațiile, fie dezamăgit: „Cum să încurci, băi, Deep Purple cu Maiden?”. Mă ambiționam să ascult de una singură muzică și să țin minte, uneori cu prețul ruperii acelor de pick-up și al încâlcirii casetelor care stăteau la loc sfânt în bibliotecă.

La școală le spuneam colegilor că eu merg cu ai mei la Costinești, că noi facem plajă la Epavă la nudiști și seara ieșim în rockoteci și la concerte și tata mă lasă să gust din spuma de la bere. Că stăm la gazde, nu la hotel ca toţi gherţoii, că mie nu-mi iau bilet de tren și, când vine nașu’, mă fac că dorm ca să ne lase în pace. Că stăm câte două săptămâni, iar când rămânem fără bani sunăm cu taxă inversă la bunici ca să ne trimită la post restant. Colegii au putut să-l vadă pe eroul poveștilor mele la finalul cu coroniță al clasei I: își prinsese părul în coadă și spunea că el n-a luat niciodată premiu, pentru că-l persecutau profesorii.

De pe la nouă ani mi-l amintesc tot mai des dormind până la prânz sau venind acasă în miezul nopţii. Mă adaptasem dimineţilor când nu suporta să fac vreun zgomot, când până și pisoii îl enervau și-i degaja din cameră cu câte un șut. Plângeam pe ascuns de mila pisicilor și nu înțelegeam cum poate să le lovească de vreme ce în alte zile râdeam împreună de mutrele lor. Nu strâmbam niciodată din nas când mă trimitea să cumpăr pâine, ţigări, bere, ziare. Îmi făceam toate temele de cum ajungeam acasă, apoi îmi încălzeam singură mâncarea și nu ieșeam de la mine din cameră dacă nu părea binedispus.

Când aveam 11 ani, tata dormea acasă numai două-trei seri pe săptămână, iar când ne vedeam, părea mereu supărat, ca și cum îl încurcam. Într-un oracol din clasa a IV-a, la întrebarea care este cea mai mare dorință a ta, în afară de note de 10 și un Tamagotchi, am scris că aș vrea să nu mai fie tata trist. Uneori mai stătea cu mama în bucătărie și ascultau muzică. Speram de fiecare dată că ăla e momentul în care o să promită că nu o să mai plece niciodată. Trăgeam cu urechea și vocile creșteau, vasele se trânteau și auzeam: „mă duc la asta”. Pentru că mama nu țipa, nu auzeam când îi repeta calm să se ducă odată și să se despartă. Nu suportam cum se purta cu ea, dar mă temeam că o să pierd micul dejun cu ghicit formaţiile de la radio, verile la mare, poveștile despre cum s-a întins pe jos în fața TAB-urilor la Revoluție, despre minerii care l-au fugărit. Mă temeam că o să pierd tot.

Înainte să încep clasa a VI-a, mama i-a dus hainele tatei înapoi la mama lui, iar câteva luni mai târziu i-a trimis citația pentru divorț. Îl sunam în fiecare zi să-l întreb când vine să mă vadă. Nu-mi imaginam că poate nu-i e la fel de dor ca mie, deși el nu suna niciodată. Ne vizita când avea chef. Nu știam niciodată când o să vină, iar sunetul soneriei îmi declanșa un mix de bucurie și frică. Cu cât era mai târziu, cu atât știam că o să fie mai băut și că o să facă scandal. Dacă îi era foame, îi făceam ouă ochi. Își turna vin și pe măsură ce se amețea, dădea muzica din ce în ce mai tare. Cânta „Love me two times, girl, I’m going away” și mă temeam că în curând o să dispară și n-o să știu când o să-l mai văd. Îl priveam cum dansa ca un indian și părea că se crede Jim Morrison, sau cum răcnea ca Ian Gillan pe Child in Time.

Abia astăzi îmi dau seama că eram printre puținii oameni care îl ajutau să creadă în propriul scenariu: că ar putea fi actor, pictor, solist rock, istoric sau percuţionist, că e frumos ca Brad Pitt, că e sportiv și poate să se bată cu oricine. Eram mereu acolo să-l ascult cu ochii măriți. Nu mă întreba niciodată ce fac la școală, dacă am prieteni, dacă am nevoie de un sfat. Uneori mă privea fix și-mi spunea dezamăgit să-mi tund „lațele” sau că am început să fiu boccie. Mă ambiționam să nu plâng și așteptam să schimbe vorba.

Când se făcea târziu și muzica risca să trezească tot blocul, mama îmi spunea să mă culc că am școală a doua zi și îl ruga să dea mai încet. Cu cât era mai amețit, cu atât era mai pus pe ceartă și mai greu de convins să plece sau să se culce. Mama știa cât îmi lipsea și nu-l dădea afară, chiar dacă nu voia să-l mai vadă.

 

Într-o seară de decembrie, tata a venit în vizită și mi-a spus că are un cadou pentru mine. În mintea de la 13 ani mă gândeam că poate o să-mi dea ceva ce a fost al lui când era de vârsta mea. În schimb mi-a spus că o să am o soră și că o să se nască în câteva săptămâni. Nu cred că am răspuns ceva, dar abia atunci am înţeles că relația lui cu mama s-a terminat. Îmi dorisem dintotdeauna un frate sau o soră și eram încântată de idee. După ce l-am văzut cu ea în braţe, mândru și fericit cum nu-l cunoscusem până atunci, am sperat că pentru sora mea lucrurile vor fi altfel. Că acum e de fapt vârsta firească pentru a-și întemeia o familie, că prima oară n-a fost pregătit, că am fost o greșeală. Mama surorii mele era prietenoasă. Îmi arăta cum adoarme bebelușa, cum îi dă biberonul, cum se strâmbă, cum îi cântă. Mergeam toţi patru în Grădina Botanică și mă lăsa să o țin și eu în port bebe. Într-o zi, când ne pieptănam în faţa oglinzii din baie, am observat că are un ochi mai vânăt. Mi-a explicat, suficient de tare cât să audă și tata: „Nu-i place să mă dau cu ruj”. Nu înţelegeam de ce nu era fericit nici în noua viață. Mama m-a încurajat să am o relație cu tata și în toţi anii grei nu mi-a vorbit niciodată urât de el. Mi-a spus mereu că și el m-a dorit la fel de mult ca ea, că a fost curajos și se juca mereu cu mine și că indiferent ce e între ei, tata mă iubește. În weekenduri mă ajuta să cumpăr jucării și biberoane, iar când sora mea avea cam 10 luni, m-a lăsat să merg cu ei la mare. Mi-a dat bani de buzunar și m-a rugat să-i țin eu și să nu fac foamea. Ne-am cazat tot în Costinești, tot aproape de plaja de la Epavă. I-am dat tatei banii din prima seară și, când nu mai aveam ce să mâncăm, am sunat-o pe mama să ne mai trimită la post restant. Între băile în mare și castelele de nisip, mă duceam la căruciorul surorii mele, ridicam landoul alb care o proteja de soarele din miezul zilei și o gâdilam sau îi vorbeam. Seara mergeam la White Horse, singura terasă rock din Costineștiul anului 2001. Acolo tata era cel mai fericit. Cu blugii ușor tociţi, cu tricou alb à la James Dean și cu bandană neagră à la Rambo, acolo se simţea apreciat și era flatat că patronul îl lăsa să mai pună câte o melodie. Sora mea stătea într-un coș – uneori chiar pe o boxă neagră din care duduiau chitare și tata era mândru că fiica lui doarme cu Iron Maiden și AC/DC în urechi. Fabulam în gând cum o să merg an de an cu sora mea la mare, cum o să desenăm și o s-o ajut la teme și o să-i cumpăr brăţări cu ţepi și ţinte. Îmi plăcea să privesc cum doarme și să-mi strecor degetul mic în mâna ei ca să mi-l strângă în somn. Ultima oară când m-am bucurat de un astfel de moment a fost la botezul ei, cu puţin timp înainte să împlinească un an. Apoi certurile între tatăl nostru și mama ei au fost tot mai dese și nu m-au mai chemat în vizită. Și eu am sunat tot mai rar, pentru că învăţam pentru examenul de capacitate, mă îndrăgosteam și fumam primele ţigări.

După un rușinos 5,80 la examenul de matematică, am intrat la o clasă de filologie dintr-un grup școlar de la marginea Bucureștiului. Luam lecții de actorie, mergeam la olimpiade de română și istorie, animam petreceri pentru copii în costum de clown și învățam să fiu de capul meu. În timpul liceului m-am văzut cu tata de vreo trei ori. Nu-i convenea că aveam șuviţe blonde, că mă „boiam” sau că purtam fuste scurte. Îmi spunea că „asta mică” face balet, că e frumoasă și că e curtată de agenţii de publicitate ca să apară în reclame. Se lăuda că întreabă mereu de el și mă durea că făcea un titlu de glorie din dorul de el cu care mă luptasem atâţia ani.

În adolescență am încercat să mă prefac că nu există, dar, după majorat, am sperat că lucrurile se vor schimba. Că poate o să fim prieteni acum că suntem amândoi adulți și o să ne descoperim dincolo de amintirile tot mai pâlpâite. În cei opt ani care s-au scurs de când am terminat liceul, ne-am văzut de vreo cinci ori și am vorbit la telefon tot cam de atâtea ori. Schimbam banalități despre muzică, politică, istorie, cărți. Nu știu ce făcea el după întâlnirile astea, dar mie îmi lua câteva zile să scutur tristețea și ciuda că nu-l interesa să știe nimic despre mine. Uneori, mai ales noaptea, mai primeam câte un mesaj ciudat de la el. În scris folosea pluralul, ca și cum nici nu existam de fapt ca persoană întreagă: „știu că mă blestemați și că-mi vreți răul”.

 

În singura fotografie pe care o am cu ea, sora mea mai mică are aproape un an, păr scurt și blond, sprâncene arcuite și ochi verzi albaștri ca ai mei. Poartă un costumaș portocaliu și stă senină în braţele tatălui meu. Colţurile fotografiei au autocolante albe, urme ale anului 2001 în care o lipisem deasupra biroului la care îmi făceam temele. Aveam 13 ani, vârsta ei de astăzi, și țin minte cum îi spuneam povești, încercând să o adorm bălăngănind-o într-o pernă așezată pe genunchi.

În ultimii doi ani i-am căutat numele pe Facebook de zeci de ori, am răsfoit sute de fotografii ale unor fete care-i purtau numele, m-am agitat la fiecare pereche de ochi albaștri.

M-am trezit la 26 de ani fiindu-mi dor de o soră pe care nu o cunosc și întrebându-mă cum ar fi fost viaţa noastră dacă am fi ţinut legătura. M-am hotărât că a fost prostesc să o pierd doar pentru că mă tem să vorbesc cu tata, și că e timpul să nu mai fug.

La începutul anului eram convinsă că o să-l sun și o să-l rog simplu să-mi dea numărul de telefon al mamei surorii mele. După trei luni nu-mi făcusem curaj decât să schimb câteva SMS-uri și telefoane cu bunica, întrebând-o dacă ea știe ce mai face cea mică. „Nu mare lucru”, a venit răspunsul. Am continuat să-i caut numele pe net și abia în aprilie i-am scris tatei un SMS: „Hei, ce faci? Mi-ar plăcea să ne vedem. Poate a doua zi de Paște, sau altădată? Aș vrea să știu cum e sora mea, ce face, poate ai poze cu ea mare”.

Trecuseră opt luni de când ne văzuserăm ultima oară și decisesem să-l scot din viaţa mea. Septembrie trecut mă sunase, după o tăcere de vreun an, și mă întrebase dacă merg la un concert rock din Centrul Vechi. Ne mai văzuserăm la vreo două concerte în anii trecuți, dar dincolo de muzică, nu vorbiserăm mai nimic. La telefon părea treaz, vesel și dornic să mă vadă și am crezut că poate s-a schimbat ceva.

I-am spus prietenului meu că nu pot să mai merg în vizită la părinţii lui, că tata vrea să ne vedem și că aș vrea să-l întreb de sora mea. M-a înțeles și a mers cu mine, deși mă mai văzuse și-n alte dăți bocind după întâlnirile cu el.

Tata stătea la terasă cu noua prietenă și avea obrajii și nasul roșii. De cum m-a văzut, m-a întrebat de ce mi-am pleoștit părul. Când m-am așezat, mi-a spus râzând că nu prea se vede că mă antrenez pentru maraton (alergam când i-am răspuns la telefon). M-am făcut că n-aud, astea erau glumele lui răutăcioase dintotdeauna, dar am simţit că mi se aprind obrajii și că aș vrea să fug. Am băut câte o bere și l-am ascultat vorbind despre cât de tânăr arată și cum n-ar crede nimeni că sunt fata lui. Apoi ne-am îndreptat spre concert și l-am prezentat câtorva prieteni. Părea încântat de gașcă, dădea noroc cu ei, făcea glume. În timpul unui solo de chitară, când mă gândeam înduioșată că poate ar fi fost mai puțin singur astăzi dacă eu n-aș fi apărut pe lume în mijlocul tinereții lui, mi-a spus la ureche că trebuie să fac mai mult sport, că am făcut „curu’ mare”. L-am privit în ochii verzi sângerii și am tăcut până când s-a dat mai în spate. Pentru că n-am putut să mă abțin din plâns și nu voiam să mă vadă, am ieșit din mulţime fără să-i spun pa.

A doua zi m-am gândit pentru o clipă la cum ar reacționa dacă m-aș sinucide. Îmi era rușine de penibilul unei crize existențiale la 25 de ani, după ce ți-a spus tac-tu că ai curu’ mare. Firește, el n-avea de unde să știe că în liceu aveam zile în care nu ieșeam din casă pentru că mi se părea că sunt prea urâtă, că izbucneam în plâns dacă-mi striga vreun muncitor pe stradă că am nasul mare, că nu mai mâncam dacă-mi spunea vreo colegă că am burtă. Că uneori mă tăiam pe gambe, undeva unde să nu vadă nimeni. M-am scuturat de gândul suicidului îndată ce m-am gândit la prietenul meu, la mama, la bunici, dar m-a speriat atât de tare încât am decis să nu-l mai caut și să nu-i mai răspund niciodată la telefon. Să fug ca să nu-i mai dau șansa să mă dezamăgească.

La 10 minute de la SMS-ul din aprilie, tata m-a sunat și m-a întrebat cu glas jenat „ce faci, băi?”. I-am spus că fac curat și că mă gândesc de câteva luni la sora mea. Era plecat la noua lui prietenă și nu putea să ne vedem, dar mi-a promis că după Paște, „când o să fie frumos”, o scoate în parc și mă cheamă și pe mine. Așa spunea și când ea avea doi-trei ani și-l întrebam când pot să o văd. Din conversația de trei minute am mai aflat că face balet și că e într-o trupă de teatru. Mă îndoiam că o să iniţieze vreodată o întâlnire, dar eram încântată că aveam vești despre ea. M-am gândit s-o caut la școală, dar habar nu aveam dacă ea știe că are o soră și nu mi se părea corect să-i dau eu vestea.

 

Într-o joi de aprilie în care am răsfoit din nou zeci de conturi de Facebook, am văzut prima fotografie cu sora mea. Era o imagine neclară cu o fetiţă cu codiţă blond șatenă prinsă în vârful capului, cu frunte senină și ochi cât jumătate din faţa rotundă. Simțeam că e ea și când i-am răsfoit profilul, numele și data nașterii mi-au confirmat senzația de gheață în stomac.

Îmi desensasem de multe ori în minte scenariul regăsirii. Cum o să-i văd fotografia și o să simt că e ea, cum o să stau vreo două ore să compun un mesaj privat în care să-i explic cine sunt, cum o să aștept înfrigurată răspunsul. Momentul în care i-am văzut chipul a fost așa cum mi-l imaginasem. M-a durut fiecare detaliu pe care îl observam, pentru că n-am fost acolo să o văd transformându-se din bebelușul frumos în adolescenta cu grație de balerină, ochi albaștri conturați cu negru și tricouri cu formații dure. Totuși ceva nu era deloc cum îmi imaginasem. Eram prietene pe Facebook din 2011. Ea mă adăugase, iar eu îi răspunsesem absentă la cererea de prietenie fără să încerc să ghicesc din fotografii cine ar putea fi. Pierdusem doi ani și jumătate din viaţa ei, așa că i-am scris repede un mesaj privat în care mi-am cerut scuze că n-am realizat că m-a adăugat pe Facebook, că o caut de vreo doi ani și că aș vrea mult să ne vedem. Mă așteptam să fie reticentă, dar mi-a răspuns în mai puțin de un minut. Ne-am promis să ne întâlnim și vreo trei săptămâni am continuat să ne scriem mesaje. Am vorbit despre teatru și i-am trimis în format electronic Munca actorului cu sine însuşi, o carte pe care o țineam lângă pat când visam să intru la teatru. Cu fiecare detaliu pe care îl aflam despre ea o simţeam și mai aproape. Când într-o seară mi-a scris „Abia aștept să ne vedem” și mi-a trimis o inimioară, am ţopăit prin casă de fericire. Tot pe Facebook am întrebat-o când a aflat că are o soră mai mare. Mi-a scris că a știut dintotdeauna că exist și că voia să mă cunoască. Ne-am dat întâlnire la sfârșit de aprilie în fața magazinului Unirii. Când m-a văzut, a alergat spre mine zâmbind și ne-am strâns în brațe. Apoi am băut un suc în oraș și am ascultat muzică cu obrajii lipiți de telefonul ei. I-am arătat fotografia cu ea bebeluș. Am strâns din dinți când mi-a spus că tata nu-i spune „la mulţi ani” de ziua ei, că o sună rar și-i promite că se vor vedea „când se face frumos”. Am râs amândouă când i-am spus că și mie îmi face la fel când întreb de ea, apoi am schimbat subiectul.

La două zile de la prima întâlnire, m-am surprins căutând pe net tricouri cu formaţiile ei preferate. Când am găsit unul negru cu logoul The Pretty Reckless și cu vocalista blondă stilizată în desen animat, mi-am imaginat ce frumos i-ar sta. M-am temut puţin să nu creadă că vreau să mă apropii de ea cumpărându-i lucruri, apoi m-am gândit la cum aș fi reacţionat eu la 13 ani și mi-spus că dacă ar fi fost vorba de o formaţie care îmi era dragă, m-aș fi bucurat.

Trei săptămâni mai târziu, ne-am întâlnit din nou și i-au tremurat buzele a plâns când a văzut tricoul. Își anulase meditațiile la matematică, o dureau mușchii de la orele de balet și era obosită, dar zâmbăreață.

M-am minunat ascultând-o povestind despre pisicile ei de toate culorile care vin și pleacă, așa cum făceau și ale mele. Am întrebat-o dacă ar avea ceva împotrivă să-i spun tatei că ne-am întâlnit. Și ea era curioasă ce reacție ar avea, așa că i-am scris un mesaj. Nu visam cum o să fim toţi trei cei mai buni prieteni, dar îmi imaginam că odată ce va afla că ne-am văzut din proprie inițiativă, își va aminti că existăm și lucrurile i se vor părea mai reale. Răspunsul a venit rapid și scurt: nu-i venea să creadă, foarte tare și nu poate să ne sune, că e la un curs. Am citit mesajul cu voce tare și am trecut mai departe la ale noastre – ce grea e matematica, ce bine sună Alternosfera, ce anime-uri îi plac, ce mișto și-a tăiat blugii negri, ce răi sunt unii colegi, ce haioși sunt prietenii ei, ce tare e în Vamă. La final ne-am făcut o fotografie pe care mi-am pus-o pe desktop, am arătat-o prietenilor și i-am trimis-o și tatei.

El m-a sunat la vreo săptămână de când i-am trimis fotografia, într-o dimineață ploioasă. Părea băut și-și cerea scuze că n-a reacționat mai repede la vestea revederii. Voia să știe cum ne-am întâlnit, cum mi s-a părut. În timp ce-i povesteam că e frumoasă și deșteaptă, m-a întrerupt fâstâcit, cu pauze lungi între cuvinte, cum fac eu când nu știu cum să cer ceva: „Îmi pare rău, eu am remușcări și față de tine și față de ea”. Nu-l auzisem spunând niciodată că-i pare rău, dar nu mai eram copilul care aștepta asta și el nu mai era tatăl din fotografiile optzeciste.

I-am spus că față de mine nu are rost să aibă remușcări pentru că nu mai schimbă cu nimic cine sunt. L-am rugat însă să încerce să-i fie aproape surorii mele, că nu e prea târziu, că e păcat să fie doi străini, că oricine are nevoie de un tată. Am închis telefonul cu aceeași promisiune din partea lui de a ne vedea când o să fie frumos.

De atunci au trecut patru luni de liniște întreruptă doar de un mesaj în care mi-a urat „la mulți ani” și de câteva like-uri pe Facebook. Nu mai aștept schimbări spectaculoase. Nu știu de ce fuge, de ce îi e greu să fie apropiat de oamenii care țin la el sau de ce le spune răutăți, dar nu mă mai îndoiesc că-și iubește fiicele în felul lui. Am simțit asta în vocea lui de la telefon și mi-a părut rău că în ultimii ani m-am gândit că nu-i pasă deloc. Asta e toată iubirea și empatia de care (mai) e capabil și probabil n-o să fie niciodată mai multă.

Simt că abia acum am depășit egoismul adolescentin care mă făcea să aștept să mă bage în seamă. Sunt pregătită să-l accept așa cum e în viața mea, pentru că nu vreau să mai trăiesc într-o minciună. Poate într-un an-doi îl fac bunic și o să vrea să-și cunoască nepoții. Probabil le-ar spune tuturor cunoscuţilor, „arăt eu a tataie?”, dar ar putea fi un bunic distractiv. Dacă o să aleagă să fie în continuare departe de orice idee de familie, m-am împăcat cu gândul că nu voi putea schimba nimic.

În copilărie și adolescență m-am întrebat de multe ori dacă tata n-a avut o tinerețe așa cum și-a dorit-o pentru că m-a avut prea devreme. Știam că nu l-a constrâns nimeni să-mi fie aproape în primii ani de viață, că el a ales să fie acolo, așa cum a ales să dispară. Dar am încercat mereu să-i caut scuze pentru absența de mai târziu și, de fiecare dată când n-am reușit, am dat vina pe tinerețe și implicit pe mine. Am transferat toate nemulțumirile asupra mea – de la banalități ca aspectul fizic, la nesiguranțe profesionale și la gândul de a-mi face rău. Am umplut gaura pe care a lăsat-o tata cu o nesiguranță pe care mi-am alimentat-o singură. Mi-aș dori ca surorii mele să-i fie mai ușor, să fiu lângă ea dacă ar măcina-o aceleași gânduri, să-i dau încredere ori de câte ori s-ar îndoi de ea.

 

Într-o duminică seara ne-am luat la revedere după o zi de îndopat cu bomboane și ciocolată. Am stat vreo patru ore pe canapeaua surorii mele, cu pisici torcătoare în poală și privirile absorbite în ecranul pe care se derulau fotografii și filmări din piesele de teatru în care a jucat în ultimii trei ani. Și-a analizat critic fiecare mișcare, vocea, rochia, părul. Și-a amintit cum plângea în culise de mila personajelor cu destin trist, cum i s-a rupt costumul exact înainte să intre în scenă, cum la una dintre piese a fost și tata în sală. Cu părul blond și lung până la coate, cu fruntea senină și mișcările fluide de balerină, sclipea de frumusețe pe scenă și părea că plutește. Am ratat șansa de a-i aduce flori la finalul spectacolelor, dar am putut în sfârșit să trag cu ochiul la trecutul din care n-am făcut parte și să-i spun că era cea mai frumoasă de acolo. Ne-am pupat și i-am zis:

– Nu te-am întrebat ce-ți dorești de ziua ta.

A zâmbit rușinată, doar în colțul drept al gurii, și-a ferit ochii albaștri, apoi m-a privit pe sub gene, cum facem și eu și tata câteodată, când ne jenează plăcut atenția cuiva.


Nota autoarei (martie 2019): Acest text a fost publicat acum mai bine de patru ani. Reîntâlnirea cu sora mea mi-a adus liniștea pe care o căutam. Ne vedem când găsim timp, vorbim online, am fost împreună la Alternosfera în Colectiv, m-a invitat la ziua ei, mi-a cunoscut cei doi copii care au apărut pe lume în 2015 și 2017, așa cum proiectam la finalul textului. Ne-am văzut într-o după amiază și cu tata, dar pentru niciuna dintre noi nu s-a schimbat nimic în relație cu el. În schimb, eu simt o căldură imensă de fiecare dată când spun „sora mea” și-i sunt extrem de recunoscătoare că avem o relație a noastră. I-am dăruit DoR #18 la finele anului trecut, când a împlinit 18 ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*