Cum o simplă frică ajunge să te paralizeze

Alex o numește „infecție”. L-a făcut să nu mai iasă din casă și să nu mai privească oamenii în ochi. Apoi și-a dat seama că există ajutor.

Alex Vergelea are 22 de ani, este student la Facultatea de Psihologie din București și suferă de anxietate socială cu episoade depresive, declanșată de moartea tatălui său.

Fiecare zi e o luptă cu sine, dar printr-un efort conștient, începe să câștige bătăliile.

***

Conform DSM5 (Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburarilor Mintale), anxietatea socială este frica de o situație socială în care suntem expuși evaluării ceilorlalți. Faptul că am putea deveni la un moment dat penibili ajunge să ne controleze viața și felul în care funcționăm, astfel că ajungem să evităm anumite contexte sociale în care am putea fi respinși.

Intervine o teamă permanentă și irațională de a merge la o petrecere unde ar putea fi oameni pe care nu îi cunoaștem și unde am risca să ne facem de râs; când credem că punctul nostru de vedere ar putea fi nepotrivit în ochii celorlalți; când suntem observați în timp ce mâncăm sau bem. Ori pur și simplu când refuzăm să începem o conversație, pentru că nu credem că avem ceva interesant de zis.

Anxietatea poate apărea și ca o permanentă evaluare negativă a propriei persoane: „Nu sunt eficient”, „Nu pot performa într-un domeniu” sau „Nu sunt bun de nimic”, dar se manifestă și fizic, prin palme transpirate, obraji roșii, palpitații sau tremurul mâinilor. Iar ca răspuns la toate stările inconfortabile și gândurile disfuncționale intervin tăcerea, disconfortul sau evitarea. Conform DSM5, după șase luni intense de astfel de manifestări se poate pune diagnosticul de anxietate socială.

Anxietatea socială este declanșată de mediu: ești anxios pentru că părinții au fost sau sunt anxioși; de un eveniment foarte puternic, care a fost privit drept catastrofal și a adus emoții intense, mai ales în copilărie; iar uneori poate avea și o componentă genetică.

Pentru gestionarea anxietății este necesară terapia, uneori însoțită de medicație. O tehnică eficientă de terapie este cea cognitiv-comportamentală, care se bazează pe schimbarea gândurilor iraționale, expunerea la situații sociale, dezvoltarea abilităților sociale și relaxare.

Dacă și tu ai nevoie de ajutor sau știi pe cineva care are, aici găsești o listă la nivel național a clinicilor care oferă asistență  psihologică și psihiatrică gratuită pentru persoanele asigurate în sistemul public de sănătate.

***

Sunt Alex, am 22 de ani, sunt de la Facultatea de Psihologie din cadrul SNSPA, specializarea Psihologie. Sunt din București, sufăr de anxietate socială cu episoade depresive de aproximativ trei ani. Am fost diagnosticat la psihiatru acum două-trei luni și… încerc să… să… Puneți pauză puțin.

Tatăl meu a murit acum șase ani și acolo aveam o bază, să zic, o bază de siguranță ca să zic așa. A fost foarte greu, pentru că a avut congestie cerebrală și s-a întâmplat într-o seară, adică… într-o seară o aștepta pe mama de la muncă și… voia să… să o ia și să vină amândoi acasă. În momentul ăla am înghețat. Și n-am mai… n-am mai știut ce să fac, am mai stat… M-am pus în pat, am stat în ideea că bunică-mea era încă trează și mai primea telefoane, încă era sunată și eu stăteam cu perna așa, să nu aud ce se întâmplă.

După, am mers la modul că nu mai simt nimic și nu mai… am încercat să trec cât mai repede și să uit de eveniment și să-mi văd de viața mea.

De atunci am stat cu mama și bunica în casă și… eu eram persoana la care se răsfrângea tot. „Alex, vino acasă, că se întunecă”, „Alex, vino acasă, de ce mai stai, stai mai mult, ce faci?”, „De ce stai atâta?”, „Când mai vii acasă?”, „Ce faci acolo?”, „Ai venit băut?”, „Ce ai făcut?”, Cu cine te-ai văzut?”, „Ce ai făcut?”. Ca la interogatoriu. Nici ele nu erau conștiente de ceea ce fac. Și așa e atmosfera până în prezent, mă simt constrâns, nu pot să le zic ceea ce simt, pentru că, dacă le zic ceea ce simt, îmi spun: „Alex, fii puternic, că ești bărbat și mergi mai departe.”.

Mi-au creat chestia asta, că mereu am impresia că greșesc, că nu fac cum zic ele, de asta și urăsc faptul să mi se spună ceea ce să fac.

Când era tatăl meu, până în 2012, aveam acel echilibru. De exemplu, era o chestie foarte minoră, gen, ieșit cu prietenii la film în clasa a VII. Tata a trebuit să negocieze cu mama ca să mă lase să merg încolo.

Stările anxioase au început în 2015. Adică… atunci resimțeam cel mai mult că nu puteam să vorbesc cu lumea, nu mă puteam integra. Nu eram în stare… Mă, fă o conversație simplă despre un subiect foarte trivial. Nu puteam să vorbesc, mă simțeam inferior față de ceilalți și ei mă priveau că, na, omul ăsta nu prea vorbește.

Ai impresia că persoana care are anxietate nu vrea să vorbească cu lumea, că… urăște lumea, în general, nu că e chiar o boală și chiar o tulburare, care te face efectiv… te paralizează… Nu poți, simți că ești neputincios, simți că nu poți să faci absolut nimic.

Când eram singur, resimțeam anxietatea cel mai… la nivelul cel mai mare, pentru că nu aveam cu cine să vorbesc, n-aveam să mă gândesc la altceva, mă gândeam doar la chestia aia: De ce nu pot să vorbesc? De ce nu pot să fiu mai deschis? De ce nu pot să… de ce simt starea asta și fizică, gen, palpitații, îmi bate inima, transpir, tremur? De ce simt chestiile astea când nu se… de fapt nu se întâmplă nimic? De acolo, de la nivelul ăla, a trecut la când mergeam în metrou – mă uitam, mă uit și acum în telefon, nu prea mă uit la oameni, că-mi e că se uită și ei la mine.

Am încercat s-o iau rațional, nu se poate lua rațional. Și am făcut multă documentare, am încercat să… pe internet. Dar pe internet nu poți să faci nimic, adică… îți dă niște chestii și tu fă-le ca fiind o mașină. Și eu nefiind o mașină și mai ales că eu urăsc să mi se spună ce să fac foarte mult. Adică cred că unul dintre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult este să mi se spună: „Fă aia, că sigur știu eu ce e mai bine pentru tine. Când de fapt poate binele lui nu înseamnă binele meu.”.

Punctul pe „i”, care a fost și mi-a dat diagnostic, a fost că am fost acum două-trei luni la psihiatru și am discutat cu el, pentru că… am avut… și asta o să fie foarte greu pentru mine… am avut, gen, o tentativă de suicid. Mă certasem cu cineva și aveam impresia că nu mai vorbea cu mine și că se duce totul de râpă. Și prima ședință m-a săpat, adică a fost foarte bătăios, pozitiv vorbind, și mi-a plăcut foarte mult și mi-a dat diagnostic anxietate socială care dă în gânduri depresive.

Cu ai mei, după cum am mai spus, orice problemă… le-am spus că am avut și gânduri suicidale și au zis că o să treacă și… mă rog, a fost reacția aia, prima reacție că s-au speriat…, că o să trec peste, că o să fiu puternic și că… Plus că au uitat după. Să nu mai zic de chestia asta. Nu am putut, nu pot să discut, pentru că, într-un fel, mă judecă pe mine. Și după, iar mă simt vinovat. Ceea ce nu rezolvă cu nimic problemele.

De faptul că merg la psiholog, na, psiholog și psihiatru sunt contra… În timpul ăla le zic că ori ies afară sau mă întâlnesc cu colegii pentru un proiect sau că merg la facultate, depinde ce… depinde de context și de zi. Plus că merg… acum merg din două în două săptămâni, ca să fiu mai econom, plus că sunt OK, deci nu mai simt nevoia să merg din săptămână în săptămână… Dar tot e OK să merg din două în două săptămâni, să-i zic ce se mai întâmplă și chestii, pentru că mă ajută pe mine foarte mult. Iar la psihiatru, sunt oricum acoperit, pentru că merg o dată pe lună sau o dată la o lună jumate. Deci nu merg așa des acolo, iar pastilele le ascund unde pot și, gen, iau dimineața până să ies din cameră și după le pun la loc. Și apă am deja acolo, beau, îmi iau pastila și îmi văd de viață.

Dacă m-ați fi întrebat de acest proiect acum trei luni, nu m-aș fi băgat nici mort. Mă ajută pentru că dacă vorbesc așa, mă descarc și zic că mi-am dat un of de pe inimă și na… Dar nu e toată chestia. Ideea e că am realizat că de aia am ales și psihiatrul, să fac și eu ceva, nu pot să mă duc să-i zic problemele alea și ajung acasă și să nu fac nimic. Adică am început să nu mai depind de alții, cu asta m-a ajutat pentru că mă duceam și… persoana respectivă din cabinet mă înțelegea și mă asculta. Și nu era, gen: De ce faci asta?, De ce faci asta?, De ce faci asta?, De ce faci asta?. Pentru că dacă eu sunt lăsat mai liber, așa, mă simt mai OK.

După 3 luni de mers la psiholog și psihiatru, Alex se simte mai bine. Am mai mult curaj, am devenit mai deschis cu lumea, nu mai sunt așa închis, nu mai sunt așa shy, să zic așa, nu mai sunt stresat de toate situațiile posibile, am mai puține insecurități, nu mai am o părere așa proastă despre mine, față de cum aveam înainte, gândurile depresive au trecut și, dacă există, sunt foarte, foarte rare. La fel și cu episoadele de anxietate. Nu mai sunt așa frecvente.

Sfatul lui Alex: Ar trebui să fii foarte curajos, să accepți, să fii conștient de problema pe care o ai și să  accepți tot ajutorul de care ai nevoie. Și să discuți despre problemele respective, adică să nu ții în tine. Cu cât ții în tine mai mult, cu atât va fi mult mai nasol.

 

6 comentarii

  • Claudia ·

    Bravo, Alex, pentru curaj! Cred că mulți se pot regăsi în povestea ta. Și eu am mers la psiholog, în parte din aceleași motive, iar acum mă simt, cu adevărat, mai stăpână pe multe situații.

  • Mioara ·

    Pt Alex si toti cei ca el: exista speranta! Am trecut si eu prin asta si stiu ce inseamna anxietatea devenita simptom fizic si ce suferinta aduce. Eu am avut bucuria de a fi vindecata de un terapeut excelent, inteleg ca singurul de la noi din tara care vindeca de depresie, anxietate si atacuri de panica, agorafobie si tot felul de tulburari. Se numeste Lelia Marcu si face o super-treaba, i se spune „doctor de suflete”. Eu am trait adevarate minuni alaturi de dansa si asa va doresc si voua. Imbratisari!

  • Violeta ·

    Alex, multă forță și echilibru. Ești pe drumul cel bun!

  • Alex ·

    Alex, poti incerca sa studiezi despre the Linden Method, apoi sa te abonezi, merita toti banii!

  • Adrian ·

    Alex, sunt exact în situația ta, doar că eu am ales calea ușoară, maschez totul cu xanax. Sunt dependent de xanax de peste 15 ani, am tubul cu pastile în permanență cu mine, iar dacă le uit, mă întorc să le iau, oricât de mult timp aș pierde. Însuși gândul că mai am puține pastile îmi creează o stare de panică teribilă, mai mult decât anxietate. Ești curajos, bravo!

  • Delia ·

    Buna Alex! Îți recomand cu toată convingerea 2 cărți: Panic away si The Lindon Method (am văzut că a mai recomandat-o cineva). Sunt salvatoare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Cristina Neagu: Un 8 de nota 10

Cum și‑a recuperat Cristina Neagu locul în vârful handbalului mondial.

[#dordealba] Teatrul din orașul fără teatru

Skepsis, o trupă de amatori din Alba Iulia, face de 16 ani spectacole și educație nonformală prin teatru.

Pink Patricia

Sunt Patricia Blaj, un outsider, și voi schimba lumea.