Curioasele dileme ale zeilor mărunţi

Sau despre cum ne țesem mitologii și ne găsim zei de venerat, de la Ghilgameș, la Guns N’Roses, la Gigi.

Uuueeeeeaaaaaaaaiiaaaaaaarrrrrrrggggggh!

La început de februarie, pregătindu-mă responsabil pentru nașterea fiului meu Albert, am ajuns inevitabil să explorez ce se poate face calm și rațional atunci când plânge bebelușul. Răspunsul scurt e că nu se poate face nimic.

Principalul motiv este că nu există nimic calm și rațional când e vorba de bebeluși. Ei nu sunt – cum ar putea crede unii, neinițiați în treburile părintești – niște ființe obișnuite, care au nevoie de scutece și lapte. Sunt mai degrabă creaturi supranaturale în jurul cărora țesem mitologii despre dedicare, ofrande și stigmatizarea celor care le greșesc. Adevărul vremurilor moderne e că bebelușii nu sunt oameni. Sunt zei. Și ce se poate face calm și rațional atunci când un Zeu aflat la doar un metru de tine șuieră un uuueeeeeaaaaaaaaiiaaaaaaarrrrrrrggggggh?

Învelirea într-un context mitic a unor persoane și fenomene obișnuite se întâmplă de când lumea. Acum abia trei secole, în 1712 mai exact, un judecător din Anglia a decis că nu poate sancționa o vrăjitoare dovedită pentru că nu existau prevederi legale împotriva zborului pe mătură. Curând însă, cartezianismul și teoriile newtoniene au început să facă ferfeniță sistemul de credințe și, cumva, „mărul lui Newton” (despre care unii istorici spun că e „doar un mit”) a făcut să cadă și mătura vrăjitoarei.

Azi, raționalismul pare să fi câștigat. Știm că nu există un zeu creator al „soarelui electric” care să alimenteze Google sau Facebook, ci totul a început cu un savant britanic, Michael Faraday. Știm că un Bichon Frisé nu e încercarea zeilor de a face himere drăguțe, ci dovada că oamenii pot trasforma un lup cenușiu (Canis lupus, nu ăla din Game of Thrones) într-o jucărie vie de apartament, folosindu-se doar de știință, plus câteva secole de încercări și erori. Prin erori mă refer la cazuri în care în loc de paznic pentru oi au inventat un mop ultra-absorbant. Caută „Bergamasco” pe Google.

Totuși, nu cred că a existat vreun moment în istoria omenirii în care să avem mai mulți oameni transformați în zei decât astăzi. Trăim într-un Olimp arhiplin de zei mari, dar mai ales mici – sportivi, politicieni, oameni de afaceri, oameni faimoși pentru că sunt faimoși etc. – , fiecare încercând să își demonstreze puterile și să atragă un mic cult de oameni care îi adulează și îi urmează. Acest Big Bang al zeilor de lângă noi a fost posibil datorită accesului la transmiterea și receptarea „vocii divine”, democratizat odată cu expansiunea tuturor formelor de media, fie ele mass sau social.

Natura muncii mele – comunicare și relații publice – m-a făcut să stau mult în preajma noului Olimp, confecționând sau peticind mitologii ale oamenilor-zei de diferite mărimi. Văzută de aproape, lumea lor e în criză. Or, într-o inflație de mitologii mărunte, când fiecare dintre noi, cei de rând, am aderat la cel puțin câteva dintre aceste mitologii, criza zeilor a devenit și criza noastră.

 •

Într-o accepțiune comună, un mit e o ficțiune despre care bunul simț și experiența ne spun că nu poate avea vreo legătură cu realitatea. De exemplu, indienii Navajo credeau că o Bunică Păianjen e responsabilă de Cosmos, după ce a creat stelele aruncând pe cer niște rouă pe care o colectase, evident, în propria pânză. Bunul simț și niște cunoștințe de liceu (experiența mea cu păianjenii e redusă) mă fac să îl cataloghez ca un mit simpatic. Dar dacă mâine ar trebui să îi explic lui Albert geneza Universului, nu aș putea să îi ofer o explicație unanim acceptată, demonstrată dincolo de orice dubiu. Ar trebui să aleg între variante religioase, filozofice sau științifice, în funcție de lucrurile în care cred și de ce estimez că-i va fi util să știe pe viitor (de exemplu, să nu ia în considerare cosmogonii bazate pe bunici păianjen și rouă). Doar că, atunci când oamenii din jurul tău cred în ceva, nu e frumos să le spui că își „confecționează o mitologie”.

axl2

Dacă oamenii cred în ființe supranaturale care ne iubesc mult (și ne supraveghează omniscient, urmărindu-ne greșelile), se cheamă religie. Dacă cred în valori comune și concepte care justifică ordinea socială, se cheamă ideologie. Dacă cred în explicațiile unui domn ciufulit pe nume Albert care desenează formule de neînțeles pe o
tablă, se cheamă știință. Iar dacă oamenii cred într-o combinație a celor trei, dar sunt foarte puțini, se cheamă conspirație. Sau politică.

Fiecare mitologie – că e bazată pe indivizi sau pe fenomene – are două tipuri de susținători. Primii sunt fundamentaliștii, cei care insistă pe sensul literal al realității mitului. Ceilalți sunt cei care își extrag din narațiunea sacră un adevăr simbolic, un înțeles fără de care viețile lor ar fi lipsite de sens, dezrădăcinate, insuportabile. În cazul lor, mitul a devenit adevăr cultural. Nicăieri nu e mai evidentă prosperitatea mitologiilor mărunte decât la părinții de bebeluși.

Recent, o tânără foarte sigură pe ea ne-a explicat pe un ton ritos: „Copilul știe cel mai bine de ce are nevoie, trebuie doar să fiți atenți și să îi ascultați nevoile”. Până și Albert a privit-o cu neîncredere. Când ești ceva mai mare decât o sticlă de cola de 2,5 L și tot ce poți emite e un șir disperat de vocale, să mute cineva responsabilitatea conceptualizării nevoilor și nuanțării comunicării pe umerii tăi poate părea cam mult. Tânăra avea doi copii și devenise, din pasiune și cu ceva simț autodidact, o consultantă în alăptare. Siguranța ei venea din aderarea la o întreagă filozofie despre creșterea copilului, susținută de cărți, experți și mămici din comunități virtuale.

„Totuși, ce ați spune dacă am încerca să îi dăm copilului niște repere, un progr…?”, am întrebat, dar înainte să termin a izbucnit: „Nici să nu aud așa ceva! Eu nu sunt de acord cu Gina Ford, să fie clar!”. Gina Ford, am aflat, e creatoarea unei filozofii egale dar cu sens contrar, care spune că programul copilului trebuie să fie ca un ceas elevețian. Reacția consultantei a fost similară cu cea a fundamentaliștilor religioși; apoi i-am întâlnit și pe fundamentaliștii din tabăra ceasului elvețian și ne-am convins că nu există nici acolo loc de dialog.

Dacă nu ai trecut vreodată prin asta, conflictul mitologiilor mărunte în privința bebelușilor pare un scenariu pentru Seinfeld.
− Fă-le program – bebelușii sunt fericiți când știu ce urmează!
− Ba nu, ăsta e program de dresaj, rușine! Bebelușii sunt niște ființe care știu ce vor!
− Ba nu știu, în primele săptămâni sunt mai puțin dezvoltați decât o pisică!

Trebuie să intervin cu opinia mea de stăpân a două pisici: pisicile știu într-adevăr ce vor, dar nu înțeleg consecințele. Știu că vor un porumbel, dar asta e posibil să le arunce în gol de la etajul trei. Dar să revenim la multiplele tabere.
− Copiii trebuie să se obișnuiască cu un spațiu personal.
− Rușine, îi instrăinezi. Copiii trebuie luați în dormitor, în pat, să dezvolte o legătură cu părinții, doar așa se dezvoltă creierul.
− Ba nu, devin dependenți, se „învață” și distrug spațiul personal al părinților, un părinte obosit nu-l va îngriji cum trebuie.
− Nu e adevărat. Un părinte iubitor găsește întotdeauna resurse.
Plus că lipsa de atenție îi determină să plângă!

E foarte greu să dialoghezi cu adepții acestor mitologii – chiar și dacă reușești să eviți fundamentaliștii. „Ce spune despre mine faptul că mi-am lăsat copilul să plangă” e parte din identitatea părinților. Și, probabil, unul dintre motivele pentru care orice criză a zeilor pe care îi urmăm devine o criză și mai mare pentru noi.

În 2009, VH1 a declarat că cel mai bun cântec hard rock din toate timpurile e Welcome To The Jungle. Ascultă începutul cântat de Axl din orice show live Guns N’ Roses: „You’re in the jungle! Wake up! Time to diiieeeeeuuueeeeeaaaaaiiaaaaaaarrrrrrrrrrrgggggh!”

axl3E același urlet care te face să cedezi ca părinte de bebeluș. În caz că nu știai, bebelușii nu plâng, ei urlă întocmai ca un rocker, cu ochii strânși, gura larg deschisă și sunetul emis foarte corect, folosind diafragma, cu o concentrare totală, strângând pumnii în timp ce caută tonalitatea dorită, un efort serios în urma căruia li se înroșesc obrajii. Nu e fascinant cum plătești să asculți răcnetul unui zeu-rocker din Indiana, dar faci orice, indiferent de costuri, să nu îl auzi de la propriul copil?

Oamenii-zei au fost întotdeauna printre noi. Civilizația a început cu ei. De exemplu, toți liceenii cu porniri umaniste trebuie să învețe despre primul mare poem epic al omenirii. E o operă unde numeroase ființe supranaturale voiau să îl bată pe Ghilgameș, care, din poziția de rege divin, cam necinstea fetele din Sumer (câteva mii de ani mai târziu, francezii au găsit un termen elegant pentru această activitate: „le droit du segnieur”). Abia după liceu am realizat că Ghilgameș a fost un rege cât se poate de real și, implicit, că întreaga epopee nu a fost creată ca literatură, ci doar ca o excelentă campanie de PR.

Conform cronicarilor de serviciu, Ghilgameș din Uruk a fost un rege tânăr, agresiv, impetuos, cu o vitalitate incredibilă și nemilos cu cei care i se impotriveau. Era genul care doarme doar câteva ore pe noapte și cucerește lumea până la 28 de ani. Obsesia lui era să cucerească Kish (un fel de New York al anilor 2.700 Î.e.n.) și, după repetate încercări eșuate, mascate cu un PR plin de tupeu („propria armată a obosit încercând să țină pasul cu viteza regelui, așa că atacul a fost amânat”), a reușit într-un final să supună toată civilizația sumeriană. Imagineazăți un fel de Axl Rose din 1991-1993, al cărui turneu Use Your Illusion echivala cu a fi rege peste lumea cunoscută.

De altfel, inventarea unei scrieri eficiente (în loc să scrijelim bizoni pe pereți) a avut la bază două motivații legate ombilical de oamenii-zei. Prima e că unii sumerieni deveniseră atât de bogați, încât aveau nevoie de un sistem deștept (o birocrație) prin care să își administreze averea. Era simplu să pui un simbol de tip „oaia lui Marcel”, dar infinit mai complicat să ții minte câte oi ai vândut, câte ai cumpărat, câte ai trimis la templu spre sacrificare etc. Al doilea motiv e PR-ul: oamenii puternici aveau nevoie de povești despre faptele lor extraordinare, care să circule și să le legitimeze statutul. Ca bonus, aceste povești îi făceau și nemuritori – oameni-zei –, faptele lor ajungând să fie evocate de generațiile viitoare.

Chiar și după 4.500 de ani, poveștile care ne captivează urmează același tipar: putere, bani, faimă, conflicte, sex. Diferența vremurilor noastre e că tablițele de lut s-au transformat într-o industrie cu voință proprie, care, dacă nu are povești despre oameni extraordinari sau fapte extraordinare, le creează. Este o industrie care depinde de cantitatea de zei, dispusă să roiască în jurul celor care dețin puterea, să transforme oameni obișnuiți în staruri rock sau pur și simplu să confecționeze mitologii din nimic. Media comercială are nevoie de o cantitate enormă de zei fiindcă ține în mână audiențele, potențialii discipoli și adoratori – iar ei au permanent nevoie de zei noi, cu mesaje personalizate, care să le vorbească individual.

Așa cum remarca David Foster Wallace în eseul său Et unibus pluram, televiziunea (încă dominantă în industria media, cu siguranță la noi) „reușește excelent să creeze iluzia că produsele prezentate sunt un mijloc să îți exprimi individualitatea, când de fapt singurul mod prin care își permit să fie promovate la televizor e să fie vândute unor audiențe uriașe”.

În România, media s-a dezvoltat foarte repede în ultimii 25 de ani. A avut toate condițiile să o facă: antreprenori entuziaști, investitori cu experiență, modele de business testate, moguli dornici de influență, advertiseri dispuși să investească pe măsură ce consumul creștea, audiențe seduse de poveștile moderne. Problema e că, raportat la dimensiunea industriei, nu existau suficienți Ghilgameși reali cărora să le transforme faptele în epopee. Așa că a construit mitologii în jurul oricărui actor dispus să se joace în public de-a zeul.

Gândește-te la Gigi Becali, un actor dispus să joace orice rol, de la cele propuse de media sau cerute de masele de adepți (politician/ patron / entertainer / mecena), la roluri închipuite (mare războinic/ reîncarnarea domnitorilor medievali / apostol), sau impuse de consecințele propriilor fapte (infractor-scriitor). Dar Gigi e doar întruchiparea unui model pe care l-am văzut replicat la nesfârșit în ultimii 15 ani: oameni care au jucat la un moment dat un rol, pe baza căruia și-au creat o mitologie din care nu au mai putut scăpa.

M-am tot întrebat de ce le place oamenilor să fie zei. Am ajuns să cred că succesul lor nu e determinat de puterile supranaturale, ci de intensitatea poveștilor de dragoste dintre ei și adoratori. Pentru că, așa cum scrie Alain de Botton, dragostea înseamnă să oferim sau primim atenție: numele nostru este reținut, opiniile noastre sunt
ascultate, defectele noastre sunt tratate cu indulgență și nevoile emoționale ne sunt împlinite. Cu atâta atenție, ne putem trăi acea viață utopic-romantică despre care simțim că ne-a fost predestinată (să fim cuceritorii întregului Sumer, precum Ghilgameș). Când primești simultan dovezi de dragoste din partea tuturor, chiar și a necunoscuților, și ea e necondiționată (cam ca acea dragoste pe care o primesc bebelușii din partea părinților), atunci te simți un pic… zeu.

Un zeu cu puteri mici, dar totuși zeu.

Meșterind la miturile zeilor, am stat la masă cu mulți și caracteristicile sunt mereu aceleași: se cred divini în raport cu muritorii, se simt datori să te lumineze în orice subiect, de la sensul vieții și până la decizii mărunte: ce să mănânci, cum să te îmbraci, pe cine să asculți când îți vaccinezi copiii. În mitologia lor, cred că sunt urmăriți permanent de armate de fani loiali. Se așteaptă că oricine le va răspunde la telefon și că e suficient să-și facă apariția ca să te inspire.

Nu și-au imaginat însă niciun moment că online-ul și criza economică ar putea avea asupra lor impactul teoriilor newtoniene asupra măturii vrăjitoarei. Dar credincioșii au învățat să investigheze puterea reală a zeului și cam câți bani face (în toate sensurile). Întrun interviu din decembrie 2008, celebra „doamna Teo” recunoaștea că uzura primei generații de zei-entertaineri era insuportabilă încă dinainte de criza economică: „Vrei să-ți spun părerea mea despre oamenii de televiziune? Suntem toți niște măscărici demni de scârbă, care venim și ne schimonosim la televizor, tragem niște filozofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă și avem exact aceleași probleme ca și oamenii obișnuiți. Dar nu ne place să fim confundați cu ei, pentru că noi suntem vedete de televiziune”.

2015 a marcat abrupt sfârșitul plutocrației: șapte din cei 10 (aproape) miliardari în euro ai lui 2008 se găsesc în relații nepotrivite cu DNA, învinuiți, arestați, chiar și proaspăt eliberați. Dar ei sunt doar primii căluți dintr-un carusel care se rotește prin fața justiției, plin cu politicieni, sportivi, moguli media, patroni de cluburi, celebrități sau chiar foști justițiari. Ironia face că aceeași industrie care i-a făcut zei – adică media – acum îi devorează fără scrupule, spre deliciul foștilor credincioși. Ne uităm cu voluptate cum trec printr-un purgatoriu public, în genunchi, ridicoli, lipsiți de puterile și influența de ieri, ne bucurăm că perfecțiunea și succesul lor nu sunt eterne.

Mai greu de acceptat e că perfecțiunea lor nu a existat niciodată – a fost doar o mitologie confecționată. În realitate, afacerile zeilor eșuează, filmele celebrităților nu sunt văzute, carierele au prea puțin glamour și prea multă muncă. Uneori, nici măcar banii care par să le întrețină luxul nu sunt reali. Dan Silviu Boerescu, fostul director editorial Playboy România, a povestit într-un interviu despre mitologia veniturilor din pictoriale: „Prietena mea Oana Zăvoranu, care e foarte simpatică și care mie îmi e foarte dragă, a apărut întâi în Playboy – nici măcar pe copertă – la o rubrică „Seducție 100%” pe patru pagini sau șase și după aia a dat un interviu în Libertatea și a spus că a luat 9.000 de euro pentru asta. Nu luase niciun leu, nu luase nimic și după aia i-am zis: «Băi, Oana, de ce faci tu chestia asta?» «Păi să par eu mai proastă ca altele?!»”.

În replica Oanei Zăvoranu se ascunde o dilemă esențială a societății contemporane, abordată în România foarte responsabil de maneliști: „Cine e pe primul loc?”. Suntem o societate în care nimic nu are contur: comunismul a șters clasele sociale specifice elitelor, deci nu avem aristocrați sau „burgheji”. Ideea de „muncitor” e disprețuită profund, orice carieră de succes trebuie să includă doar activități creativ-distractive care nu seamănă cu munca. Ideologiile politice sunt irelevante, avem grijă doar să îi pedepsim pe ăia care ne-au enervat mai tare în ultimul timp. În consecință, toți părem cu șanse egale să ajungem zei pe baza forțelor și talentului nostru. Și toți avem șanse egale să rămânem mediocri, „mai proști ca alții”.

Într-o situație cu repere atât de tulburi, Alain de Botton consideră că afișarea luxului nu mai e o poveste despre lăcomie, ci una despre traume emoționale: luxul devine semnul celor care, sub presiunea disprețului celorlalți, și-au afișat simboluri extraordinar de dificil de obținut, pentru a semnala că și ei merită să intre în cursa pentru atenția, respectul și poate chiar dragostea noastră.

Da, știu. E prea mult. Putem vorbi de bebeluși, că poza lor ar trebui să fie pe Wikipedia la definiția subiectivismului. Putem vorbi de Ghilgameș, că a fost demult și am uitat că viola miresele altora. Putem vorbi de Axl, că e un zeu din anii ’90 din care a rămas doar un bătrânel cu voce de Mickey Mouse. La limită, o acceptăm și pe Teo – parcă suferințele din ultimii ani o fac mai mult om decât zeiță. Dar atât. Cum naiba să vorbim de cei care se dau în caruselul DNA, miliardari de carton, moguli, politicieni corupți, vedete în chiloți, Gigi! și să le justificăm lista infinită de achiziții de lux ca fiind o încercare de a ne evita disprețul, un semn disperat după atenția noastră?

Indiferent cât îi judecăm și respingem pe zeii prezentului ca fiind superficiali, ignoranți și materialiști până la infracțiune, rolul lor în viața noastră nu va dispărea. Și asta pentru că oricât de raționali și educați suntem, întotdeauna vom crede în mitologii. Dacă nu va fi religie, vor fi fantome, zodiac, superstiții cu pisica neagră, predestinare mioritică, gaura neagră de la CERN sau, cum arată un studiu despre gamerii din China, valorile spirituale din World of Warcraft.

În loc să negăm rolul zeilor, poate ar trebui să respingem doar actorii care îi joacă. Mulți dintre noi știm cine sunt, cum arată și ce fac Bianca sau Cruduța, indiferent cât „nu ne uităm la televizor”, „nu citim tabloide”, „nu consumăm talk show-uri sau concursuri ridicole”. Și atunci, mă întreb, cum de știm? În loc să ne gândim cum de am aflat ce au zis Gigi sau Oana Zăvoranu, prefer să încercăm un exercițiu de imaginație: închipuie-ți o zi în care Știrile de la ora 5 urmăresc viața tumultoasă a „brain drain”-ului românesc din capitalele europene, aventurile lui Alex Găvan în Nepal, iar Eurovisionul e comentat de Vintilă Mihăilescu și Alexandru Tomescu. Imaginează-ți o lume în care analiștii treizecizero.ro vorbesc nu doar despre Simona Halep, ci despre secretele întregului val de tenis feminin românesc, că Pleșu comentează crize de politică externă, că regizorii români sunt invitați permanent la TV să analizeze trenduri în cinematografie, sau să dea context ultimelor isprăvi ale Mădălinei Ghenea cu Michael Caine, Harvey Keitel și Paolo Sorrentino.

Aș putea să continui la nesfârșit acest exercițiu în care zeii moderni din media ar fi înlocuiți cu o „aristocrație a talentului”, cum îi spunea filozoful Thomas Carlyle. Dar știu că nu o să se întâmple. D.F. Wallace a explicat foarte clar de ce: „Televiziunea nu este de calitate slab pentru că este vulgară sau lascivă sau proastă. Este de multe ori toate aceste lucruri, dar aceasta este o funcție logică derivată din nevoia de a satisface audiența. Și nu spun că televiziunea este vulgară și proastă pentru că oamenii care compun audiența sunt vulgari și proști. Televiziunea este așa pentru că oamenii au tendința de a fi cu adevărat similari în interesul lor pentru vulgar și lasciv și stupid, dar formidabil de diferiți în interesele lor rafinate, morale și inteligente”.

Deci nu avem soluții colective. Tot ce ne rămâne sunt alegerile individuale: să ne selectăm singuri proprii zei aristocrați pe care să îi urmăm. Și, mai ales, să nu uităm că până și la nivelul nostru nehiperbolizat prin TV, s-ar putea să fim zei pentru cineva.

Facebook a deschis o piață enormă pentru construcția mitologiilor personale. Faima a devenit ingredientul minune, fără de care succesul nu poate fi conceput, mai ales pentru generațiile care vin din urmă. Și poate că nu ne dorim să fim toți Axl Rose, dar ne dorim atenția și respectul primit chiar și de zeii mitologiilor mărunte. Mulți cred că faima impune acea atenție, grijă, bunăvoință pe care o regăsim natural în preajma unui bebeluș sau a personalităților care ne-au impresionat. E discutabil. Aș crede mai degrabă că faima e un surogat prin care arătăm că tânjim după o normalitate a civilizației pe care am pierdut-o din viața de zi cu zi și acum o acordăm, în porții mici, doar zeilor.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Putere de convingere

Am rugat creativii din publicitatea românească să adopte câte o cauză mai puțin vizibilă și să-i facă un print puternic.

Iarna vrajbei noastre

Vom reuși să trăim împreună într-o țară împărțită în două?

Simţul curentului

Ce e curentul? De ce ne e frică de el? E o fobie întemeiată sau doar o născocire românească? Plus alte câteva întrebări (și încercări de răspunsuri).