De-aici sunt

După 10 ani la un ocean distanță, m-am întors să-mi înțeleg moștenirea, rădăcinile și pe mine.

După 10 ani la un ocean distanță, m-am întors să-mi înțeleg moștenirea, rădăcinile și pe mine.

Sunt de la mare, de la Constanța. Am crescut în cartierul Abator, un nume prozaic pentru un cartier aflat aproape de mare și marele port. Abatorul avea o energie industrială care, privind înapoi, mi-a dăruit plăcerea de aventură mai rar întâlnită în zonele centrale, cele cu iz clasic de înstărire și, implicit, de curățenie și liniște. Eram tot timpul pe coclauri cu fete și băieți, cu câinii noștri și săbii din tulpină de brad în mână. Eram o rebelă pașnică. Sabia, cu vârful în jos, o am astăzi tatuată împreună cu Micul Prinț în partea dreaptă a gâtului.
*
Am copilărit și cu greu, și cu frumos, într-o familie atipică, cu părinți divorțați. Când melancolia mamei sau lipsa de bani ne apăsau, mă duceam jos în spatele blocului, plângeam și mă uitam la cer. Gabi, sora mea, suferea singură în casă. Știind că, senin sau învolburat, cerul era acolo pentru toți, oricând, era un antidot perfect împotriva nedreptăților vieții. Și mai era și farul: i-am privit lumina noapte de noapte, făcând runde calme și neobosite, o priveliște tandră, ca o mângâiere, o asigurare că totul va fi bine. Cred că în camera mea, cu jaluzelele ridicate tot timpul, pe întuneric intermitent, am înțeles prima dată frumusețea persistenței luminii.
*
Aveam șase ani în ’89. Nu m-a speriat seara de Crăciun când mama ne-a vârât sub masa din sufragerie să ne protejăm de schimbul de focuri de afară. A doua zi căutam găuri de glonț pe pereții blocului, în timp ce un grup de vecine temerare se strânseseră să facă chiftele pentru soldații staționați la gară. Nu înțelegeam revoluția, mai mult mă gândeam la ea ca la o aventură. Monotonia comunismului (serbări teleghidate, șoimi ai patriei, străzi asfaltate, gazoane aranjate, lipsa televizorului) fusese expusă și nu mai era cale de întoarcere. Călătoriile internaționale încă țineau de domeniul imposibilului, dar plăcerile mondene aveau să se înzecească. Eram tare fericită.

În vacanțe mai tot timpul lăsam Constanța în urmă. Întrerupeam ciclul familiar de „la bloc”, „la bară”, „la far”, „la leagăne”, „la Modern” (plajă populară în oraș) și cutreieram necunoscutul. Ca să rămânem liniștite în mașină trebuia să numărăm șapte cai albi până la destinație. Nu era exclus, când treceam prin București, un oraș dificil de navigat, să ne luăm o palmă pentru neastâmpăr. După, înapoi la cai albi. Verile le petreceam la Argentina, o stră-mătușă rămasă necăsătorită, care avea o garsonieră chic în Craiova, cu vedere la Teatrul Național. Un alt fel de far pentru mine: arhitectural, de la etajul opt, clădirea era o minune, mai ales în nopțile de spectacol. Iarna mergeam la schi la Predeal în tabere cu liceul unde preda mama. Ţin minte că am fost la Babele o singură dată, însă niciodată la Cruce. Mama vorbea despre Cruce, cum că într-o zi o să ne ia pe amândouă, dar acea zi nu a mai venit.

Mama a dispărut în mare, la Modern, în 2010.
*
Când am aflat că voi părăsi țara pentru America, am fost neclintită, cel puțin așa îmi doream, în decizia de a rămâne acasă. La 16 ani, cu prietenii cum numai la noi se înfiripează în liceu, nu îndrăzneam să mă gândesc la formarea unei noi familii. Pe tata îl văzusem rar, el fiind plecat din ’92, odată cu valul emigranților post-decembriști care doreau o schimbare de decor, politic dar și personal. Acasă nu era pace defel, iar într-o zi de primăvară am primit un telefon cum că tata ajunsese în America. Vraja posibilităților m-a cuprins instantaneu. Ţin minte că am ieșit la aer în cartier să încerc să cuprind imensitatea acestei întâmplări. Am o singură imagine în minte: eram la SM-uri, blocurile cele mai înalte din cartier, soarele sclipea ca într-un film, licărind printre crengi multe de mâțișori, încălzindu-mi părul vâlvoi. L-am vizitat pe tata la Chicago pentru o vară în ’96, eu comițând și pasul primordial în a îmi înțelege atracția pentru același sex. Tata avea computer și asta însemna libertate de căutare. Nu am găsit răspuns, dar ceva important a tresărit în mine și a fost de ajuns.

În sfârșit, în ’99, pe 15 decembrie, eu și sora mea am ajuns în Chicago – for good, cum se spune la americani. Mama a rămas acasă, năpădită de gânduri neputincioase. Îi era rușine să admită abuzurile, inexistente în poze de altfel, dar care erau deja adânc întipărite în memorie. Își dorea să șteargă tot, să înlocuiască  trecutul cu amintiri exclusiv frumoase. Ăsta a fost începutul sfârșitului ei – a răpus-o bătălia de a reconcilia realitatea unei vieți de familie dificile cu iluzia fericirii totale.

Aici am găsit punctul de plecare în cariera de fotograf documentar: înțelegând repercusiunile actului de a nega memorii prin imagini false, am devenit fascinată de ideea creării unui prezent cât se poate de autentic, transparent, în imagini. Consider curajos actul de a alinia memorie și imagine și îmi place să cred că este necesar să trăim cu curaj. Descifrarea acestor căutări s-a petrecut însă mult mai târziu, în facultate.
*
Printr-o înșiruire de întâmplări fortuite, în 2003 (eram în anul II de facultate) am intrat în posesia unui aparat de fotografiat. Șeful bucătar de la cafeneaua unde lucram era pasionat de fotografie și a sugerat să-mi iau și eu un aparat. Primele imagini au fost proaste, dar m-au ambiționat. Am practicat ani de zile fotografia ca hobby, nici gând de ceva mai mult. Mai târziu, după realizarea a mii de fotografii alandala tematic, s-a întâmplat ceva, s-a coagulat o dragoste serioasă pentru aparatul foto. Nu știam ce este arta, și mai ales fotografia (Doamne ferește! să devin artist, eram deja paria din cauza orientării sexuale), dar mă presa o întrebare mai mult ca oricare, o întrebare la care puteam răspunde numai prin artă: ce înseamnă o amintire? O moștenire? Nu sunt sentimentală de fel și nu mă uit peste poze de familie, pentru că majoritatea, în cazul meu, fuseseră create fundamental în absența autenticului, într-o atmosferă de rușine, în nesiguranță. Dar exact această absență a adevărului a catalizat nevoia de a construi o felie de istorie în imagini, o istorie națională care implicit este și o istorie personală.

În 2012 trăiam în Berkeley cu iubita, într-un scară de bloc cu două etaje. Tocmai eșuasem o reîntoarcere în Europa, deși un curs de fotografie acolo avea să-mi schimbe viața, să mă ducă mai aproape de chemare. În California am petrecut luni de zile umblând pe străzile însorite, cu cățelul în lesă și aparatul foto la gât. Și, evident, doldora de întrebări. Era vârsta propice: 28 de ani. Primul proiect foto serios l-am realizat într-o zi: am vizitat vechiul cartier din Oakland unde mă mutasem în urmă cu 10 ani, ca elevă de-a XII-a. La 18 ani plecasem de acasă din Chicago, timidă dar curioasă, și am încercat o aventură pe cont propriu. Acel ultim an de liceu, trăit într-un cartier sărac, cunoscut pentru violență și mortalitate ridicată (a fost cartierul lui Tupac Shakur), a fost un exercițiu de tărie. Un deceniu mai târziu, documentam rădăcinile adolescenței: casa, strada, rutele de autobuze și liceul care mă găzduiseră în 2001. Încet-încet, misiunea de fotograf documentar prindea formă.
*
Norocul a venit cu o slujbă la un teatru în Berkeley. Aveam la dispoziție cinci-șase ore pe zi să citesc în pauzele dintre piese. Așa am dat de autobiografia lui Jung, Memorii, reflexii, vise. Cam aici originează capitolul România, mai bine zis reîntoarcerea la rădăcina rădăcinilor, la țara pe care nu știusem cum să o iubesc pentru că nu mă iubeam pe mine însămi în totalitate.
În vara anului 2012 am lăsat absolut tot în urmă – iubită, cățel, mașină, tot – ca să-mi urmez visul de a documenta satul Hălmăgel, unde petrecusem câteva veri idilice într-o căsuță cumpărată de mama pe aproape nimic.  Îmi rămăseseră întipărite în minte casa și atmosfera montană, nimic mai potrivit pentru cineva cu căutări lăuntrice intense. Habar nu aveam că proiectul de la țară avea să se reverse într-un proiect la scară mare. Seria Where I Come From (De-aici sunt) a fost realizată, deci, dintr-o greșeală, strecurându-se ușor prin imaginile făcute la sat.

Am rămas în munți trei luni de zile. M-am îmbăiat în râu, mi-am spălat rufele în râu, am cărat zilnic apă de la vecini, m-am plimbat în munți și prin păduri și m-am gândit mult la mama și la amintirile frumoase pe care și le-ar fi dorit cu noi. De nerealizat o reîntoarcere în trecut, dar ce frumos când știm că prezentul este al nostru. Am condus mult în acele trei luni: Constanța-Hălmăgel de câteva ori, 14 ore pe zi, aproximativ 4.000 de kilometri, și așa am revăzut țara, încet-încet, și am început să o iubesc: mai întâi cu ochii, apoi cu aparatul de fotografiat. Nu aveam multe filme cu mine, vreo 25, și nu înțelegeam exact ce făceam, cert e că opream de fiecare dată când îmi bătea inima rapid.

Sigur, înfățișarea mea neconvențională – păr scurt, tatuaje – repezea bătăile din piept; au existat momente în trecut când am fost agresată și batjocorită din cauza aspectului, deci știam că risc să fiu scoasă cu ușurință din reveria creativă. Nu m-am sfiit însă; am strâns din dinți și am continuat. Am văzut limuzine cu căpițe de paie în fundal, am văzut palatele romilor, am văzut Castelul Huniazilor, am văzut oi păscând în fața unor clădiri în stil american – numai oglinzi și geamuri fumurii – am văzut barajul de la Vidraru și reclame vopsite pe peretele muntos, am urcat cel mai înalt punct în Roșia Montană să văd dezastrul cu ochii mei, am luat la rând fiecare trecătoare prin Carpați către Ardeal, am trecut pe la mănăstirea Tismana, am privit cerul și piscurile aprinse în asfințit și marea la răsărit, am rămas o vreme și la București, am revizitat tot ce a însemnat mama și, într-un sfârșit, am ajuns și la Cruce, un ultim omagiu pentru femeia care, în tristețea oarbă în care se afundase, a lăsat în urmă un copil cu dragoste profundă pentru aventură și artă ca element tămăduitor.
*
În 2010, pe 1 ianuarie, eram pe aeroportul O’Hare din Chicago, cu destinația California. Stăteam la coada pentru controlul de securitate când am primit un telefon sfâșietor de la verișoara mea. Mama se înecase în mare. M-a bușit plânsul. Relația cu mama culminase în trei ani fără contact, urmată de o perioadă complicată și fără succes în a repara relația cu ea. Eram tânără și supărată așa că am refuzat să mă duc în România. Nu mă gândeam la iertare pentru că nu înțelesesem că numai un om înspăimântat și trist poate abuza un altul, indiferent de relațiile de rudenie. Sora și tata s-au dus imediat în România. Mie mi-a luat doi ani.

În 2012, prima etapă a proiectului fotografic din România a marcat reîntoarcerea la sine prin reîntoarcerea la mama și la țara-mamă. La sfârșitul călătoriilor prin munți, am trecut prin Craiova, pe la familia mamei, unde am povestit mult și fără judecată și am ajuns la adevăruri care ne-au alinat tristețea și confuzia provocată de sinucidere. Am folosit vulnerabilitatea provocată de proaspetele căutari interioare să repar rănile rămase deschise.
*
Where I Come From nu e un proiect frumos. Este un proiect onest: pentru mine reprezintă o șansă de a rafina felul în care dialogăm cu căutările existențiale de rigoare: de unde venim, de ce trăim, pentru cine și cum. În 2014 am revenit să documentez: prima rundă de fotografii, deși puține, a atras atenția câtorva persoane din lumea fotografiei care m-au îndemnat să continui, să cercetez și alți fotografi români pentru a înțelege unghiul artistic personal. Nu mă așteptam să fim atât de puțini, deși în lumina atitudinii anti-artă a epocii comuniste (arta fiind revelatoare, iar comunismul și iluzia bunăstării erau mână în mână) înțeleg acest analfabetism vizual.

Am citit un eseu de Simina Bădică în care vorbea despre lipsa documentelor fotografice de dinainte și după comunism, un eseu care m-a ajutat să trasez aceste puncte de reper pentru generația viitoare. Elemente fundamental opresive în orice societate – religie, arhitectura, agricultura (sau industria culinară), limba (sau advertisingul) – sunt integrale modului în care încerc să înțeleg ce fotografiez. Orice imagine este o imagine politică: în momentul când negăm posibilitatea unei istorii fluide și flexibile, comitem o crimă împotriva psihicului uman. Așadar, echilibrarea spirituală o introduc, tot vizual, în momentele de repaus menționate mai devreme: am fotografiat răsăritul la mare, un amurg ca în povești la Iași, crestele Retezatului conturate de un cer de un roz superb, lanuri de grâu de un verde bogat.

Sunt veșnic interesată de spații publice și spații private (urbane sau naturale) ca simboluri culturale, iremediabil conectate cu starea de spirit generală. Pentru mine, un spațiu este o fereastră în inima celui ce îl posedă, celui ce se îngrijește de el. Ce înseamnă a îngriji sufletul și totodată pe cel de lângă tine? Pentru mine, un act intim poate fi replicat la orice dimensiune. A îngriji un om sau un munte – nu știu dacă este mare diferența.

Este un sentiment minunat să pot face pe din două un album autentic de familie, pentru că suntem de aici și niciodată din altă parte, suntem parte din creația țării noastre, suntem simbolurile vii ale poporului din care ne tragem: dacă m-am simțit vreodată acasă, a fost în satul românesc, nicăieri în altă parte. Seria de fotografii este rodul moștenirii mele și va rezista, sper, sub forma unei conversații începute cu prezentul și, implicit, cu viitorul.

Poveste publicată în DoR #20. Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Mici Victorii Civice: Şcoala tuturor

Un director a transformat o școală dintr-o comunitate săracă într-un loc unde copiii vin de drag.

Bucureșteanul: Transportorul de artă

Iulian Bauer este șofer și a adunat la bord 1 milion de kilometri. De 16 ani, transportă lucrări pentru galerii…

Scrisoare din Bruxelles. Despre teamă și terorism

Ce s-a schimbat în Bruxelles, care înainte de atentatele de la Paris era văzut ca un exemplu de multiculturalism,…