De ce protestele mă bucură, dar mă şi sperie

Despre înstrăinare și reconciliere într-o Românie divizată.

Primii oameni pe care i-am văzut cu copii la protestele din Piața Victoriei au fost oamenii cu care ieșisem și la protestele din 2012 și 2013. Atenți, plini de grijă și conștienți că ei oferă acestor copii ceva ce generația Piața Universității nu a putut: proteste în fața cărora politicienii se repliază în mod vădit. Din 2012 până astăzi am avut proteste mari aproape în fiecare an, cu demisii, retragerea unor proiecte de lege, chiar schimbări de guvern. Uneori mă gândesc că au schimbat mai mult decât s-a schimbat prin alegeri. Dacă este așa, înseamnă că asta este cea mai mare vulnerabilitate a lor.

România a fost mereu, din punct de vedere structural, o societate duală, care a amestecat un segment al populației relativ dinamic, educat și prosper, care a beneficiat masiv de pe urma occidentalizării, cu un segment relativ sărac și îmbătrânit, care mai degrabă a supraviețuit capitalismului, uneori cu susținerea unui „baron local”. Prima se vede egală cu autoritatea publică și vrea un administrator politic care să îi folosească taxele și contribuțiile într-un mod eficient, transparent și frugal, de unde concentrarea pe stat minimal și specializare tehnică non-ideologică. A doua se vede dependentă de un lider politic neo-feudal și este interesată mai degrabă de propria supraviețuire decât de buna guvernare, de unde și relativa indiferență față de corupție.

Pentru mulți tineri ca mine, prima Românie este lumea noastră, iar a doua este lumea bunicilor noștri. Dacă a doua Românie este constant majoritară la urne, pentru că domină numeric populația adultă a țării, prima este constant majoritară la proteste, pentru că se simte amenințată de derapajele politicului. Fiecare participare produce rezultate, schimbă realitatea și frustrează tabăra cealaltă.

În timp, această frustrare a dus la înstrăinare și a generat argumente și canale media paralele. (Este imposibil să crezi că HotNews.ro și România TV vorbesc despre aceleași proteste.) Această îndepărtare tot mai accentuată de idei, atitudini, surse de informație este definitorie pentru fenomenul de polarizare. Cauza este diferența structurală între cele două Românii și lipsa unei guvernări care să n-o agraveze. Toate datele ne arată că inegalitatea și sărăcia relativă au crescut în ultimii ani, exact în perioada rezultatelor cele mai bune ale luptei anti-corupție.

Nici canalele media, nici partidele politice nu au generat polarizarea, ci ele mai degrabă profită. Partidele sunt natural interesate să testeze limitele propriului electorat pentru a găsi echilibrul între cel mai mare câștig personal și supraviețuirea la următoarele alegeri. Propunându-se ca victimă a luptei anti-corupție și protector al celor afectați de creșterea sărăciei, un partid a profitat de această înstrăinare. Acum este natural avantajat de diviziune, pentru că și-a convins electoratul că nimeni altcineva nu-i dorește binele. E irelevant că acest partid acum e PSD; dacă nimic altceva nu s-ar schimba, ar putea fi ușor înlocuit de un altul.

Cât timp protestele nu vor căuta reconcilierea, probabil vor câștiga mereu o luptă civică și vor pierde ulterior războiul în momentul votului. Pe termen lung, guvernarea din stradă este nu numai ineficientă, dar și divizatoare, chiar dacă doleanțele sale ar putea fi legitime. După mine, lecția pentru copii ar trebui să fie despre echitate, nu numai despre ieșit în stradă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Din spatele cortinei roz

Am trăit ani de zile ascunzându-mi identitatea sexuală, de teama intoleranței celor din jur. Apoi am evadat.

Elena

Brăduț Ulmanu povestește despre cea care i-a scăpat.

„Nu pot să stau în casă”

Am vorbit cu câțiva dintre supraviețuitorii din Colectiv care au ieșit în piața Victoriei.