Depresia, me too

M-am întâlnit cu depresia de două ori şi sper să nu ne mai întâlnim pe viitor.

Povestit Alexandrei Bădescu.

Prima dată am stat închisă în casă, în dormitorul mamei mele, în patul ei, în poziţie fetală, cu veioza aprinsă noaptea, timp de aproape un an. Era în 2001, aveam 45 de ani. Nimeni şi nimic nu mă mai putea atinge în hăul în care plonjasem, încet, dar sigur. Rugămintea interioară funcţiona, dar parcă nu avea ecou. Eram imobilizată într-o cămaşă de forţă închipuită și mintea mea măcina avid gânduri sumbre şi scenarii apocaliptice, iar sufletul meu era devastat, golit, pustiit, mort de-a binelea.

Depresia, episodul 1, a venit pe fondul unui cataclism pe plan profesional și personal. Fusesem restructurată”. Devenisem prea scumpă pentru agenția Reuters, unde lucram de zece ani, şi, mai ales, incomodă. Căsnicia mea eşuase într-un divorţ lamentabil. Am târât eşecul personal din criză în criză, ani buni la rând. Mă izolasem de prieteni, în ritmul infernal de muncă. Aveam sindrom de burnout. Îmi arsesem toate bateriile şi vlaga interioară. Am trecut prin două operaţii majore în răstimp de doi ani, dintre care una la sân, de extirpare a unei tumori benigne. Organismul meu îmi dădea semnale de alarmă, pe care eu continuam să le ignor și să trag la vâsle, mai departe. Adio viaţă, hello, depresie!

Aşa că am plonjat în hău. Simţeam coborârea îmaelstrom aproape fizic. Era irezistibilă, nu mă puteam împotrivi. Am amintiri fragmentare despre ce s-a întâmplat cu mine în acel annus horribilis. Încă ezit să cobor acolo, în amintire – cicatricea este încă vie, după 17 ani.

A fost nevoie de un efort uriaş de iubire ca să pot ieşi iar la suprafaţă, să funcţionez normal” –să redevin eu, să relaţionez cu cei din jur şi să îmi găsesc iar un rost în societate şi pe lumea asta.

Am avut norocul să fiu relativ confortabilă din punct de vedere financiar, aşa că am beneficiat de serviciile la domiciliu ale unei psihiatre. Mi-a explicat că face o excepţie pentru mine şi mă ajută să evit prezentarea periodică în faţa unei comisii de specialitate la Spital numărul 9, acum Obregia, din București, care trebuia să mă evalueze pentru a putea beneficia de medicamente gratuite. Tratamentul medicamentos prescris a fost un antipsihotic folosit în tratamentul schizofreniei și tulburării bipolare. Am plătit preţul şi am înghiţit hapul.

Pastila aceea zilnică m-a echilibrattreptat şi am continuat tratamentul aproape opt ani. Opt ani şi 20 de kilograme în plus, mă simţeam solidă şi sigură pe mine, aşa că am întrebat dacă pot renunţa, treptat, la medicaţie. Doctoriţa mi-a spus că da şi mi-a urat noroc. Aşa s-au despărţit drumurile noastre. Voiam să revin la greutatea mea iniţială, dar, în ciuda eforturilor, am rămas cu o carapace solidă în exterior.

La factorul vindecător iubire cel mai mult au contribuit mama, pe care boala mea a devastat-o cumplit, şi prietena mea Dina, o grecoaică inimoasă, care ne-a luat efectiv, pe mine şi pe mama sub aripa ei protectoare. Mai mult, cred eu, decât pastilele acelea salvatoare, iubirea celor din jur m-a readus la viaţă.

Am început să mă bucur, încet, încet, de privirea celorlalţi oameni, de care ajunsesem să mă tem. Am început să mă bucur de mâncare, iar frica de singurătate am transformat-o în apetit.

Mama a plecat spre stele, în 2005, vara. Prea repede și mai ales prea devreme ca să mai apuce să se bucure de revenirea mea printre cei vii. Nu am putut să o plâng atunci. Cred că pastilele îmi anesteziaseră lacrimile. Simţeam durerea, dar nu mă puteam elibera prin plâns.

Loculmamei l-a luat o nepoată de-ale mele, venită cu jobul la Bucureşti. La început, dormeam împreună – rămăsesem cu frica de a dormi singură. Mi-au trebuit ani buni ca să scap de teroarea coșmarurilor nopţii. Nici acum nu sunt confortabilă în întuneric şi tresar la zgomotele din casă. Dar ăsta este un mizilic.

Depresia reloaded a venit în 2010, după moartea tatălui meu, care mi-a fost mentor, confesor şi cel mai bun prieten.

Traversasem un an de coşmar, de la accidentul vascular cerebral al tatei, care îl lăsase paralizat pe partea dreaptă, cu dificultăţi mari cognitive şi de memorie. Îi creasem cele mai bune condiţii pentru o trecere demnă spre eternitate. Eu mi-am folosit toate bateriile reîncărcate pentru a-i arăta mereu o faţă luminioasă – asta m-a costat mult. Când s-a dus el, m-am prăbuşit şi eu.

Nu mai aveam plasă de siguranţă. Întrerupsesem tratamentul medicamentos de aproape doi ani, timp în care am funcţionat pe pilot automat. Simţeam că se cască hăul, simţeam cum alunec. Radu, prietenul meu, despre care îmi place să zic că e Moș Crăciunul meu, privea neputincios cum zăceam în pat şi ruminam. Se simţea ca la un priveghi, priveghiul meu. Am recurs la „doftor” iar. Un prieten medic mi-a recomandat un psihiatru „bun”, de curând întors de la specializare în Franţa. Problema este că lucra la centrul pentru adicții de la spitalul Obregia.

Am ajuns, aşadar, la comisia pe care încercasem atât de mult să o evit. Psihiatrul acela mi-a recomandat să mă internez la Clinica Sf. Stelian, unde, pe lângă persoane cu adicții, sunt trataţi şi oameni cu depresie.

Acolo am stat două săptămâni încuiată la propriu. Vestea bună – slăbisem 17 kilograme, arătam splendid. Vestea rea nu mă puteam concentra, iar tratamentul medicamentos care mi-a fost aplicat m-a făcut knock outM-am externat, mai mult moartă decât vie, şi am fost salvată de ceea ce mai rămăsese din familia mea. Verii mei din Craiova m-au luat pe sus la ei, au adus acasă o doamnă psihiatru, care m-a ascultat şi m-a trecut pe același antipsihotic pe care îl mai luasem. După trei săptămâni, eram din nou funcţională – dispăruseră coşmarurile cu ochii deschişi şi începusem să văd iar lumea prin ochelari roz.

M-am întors acasă, la Radu şi la prietenii mei din Bucureşti, care mă dăduseră pierdută de pe lume. Încet, dar sigur, am început să-mi reconstruiesc carapacea solidă de carne pe corp.

„Înăuntrul tău este o Fukushima”, mi-a spus un fost coleg de şcoală, devenit medic psihiatru în Germania. Ca să sting acea Fukushima sau măcar să o îmblânzesc, prietena mea Sarah mi-a făcut un foarte britanic plan de viaţă: cu rezoluţii, pe care le-am ales eu, le-am pus pe hârtie colorată, cu date precise în timp, pentru realizare. Una dintre ele a fost să fac yoga și aşa a intrat sensei Anica în viaţa mea. Alta, să fac terapie, aşa a apărut Manuela, psi-ul meu. Cele două ancore ale mele, care m-au pus iar pe şine.

Între timp, am mers la un foarte bun psihiatru, care mi-a schimbat tratamentul, care va trebui să mă însoţească toată viaţa. Greutatea rămâne pe carapace, de care încerc să scap, dar e mult de lucru acolo.

În mai anul trecut m-am mutat în Franța, unde locuiesc într-o fostă moară de apă cu prietenul meu, Radu. Continui să scriu și să traduc și îl ajut pe Radu cu moara, care e în curs de renovare. Am plecat cu convingerea că îi las României tot ce am scris şi filmat despre ea şi cele două depresii.

Roxana Dascălu are 62 de ani, este jurnalist și specialist în relații media și comunicare.

Dacă și tu vrei să împărtășești experiența ta legată de depresie sau alte tulburări de sănătate mintală, scrie-i Alexandrei, la alexandra.badescu@decatorevista.ro

18 comentarii

  • Claudia ·

    minunata povestea!
    Te imbratisez si admir pt putere si curaj.
    Ma bucur ca ai scris, e greu de inteles mai ales ca depresia in general e ascunsa „sub presh”

  • Alexandra ·

    Îți mulțumim pentru că ai împărtășit cu noi. Lumea pare mai mică, când împarți din greutăți. Îți mulțumim pentru darul ăsta.
    Și curaj. Știu cât de greu e de găsit când ești ACOLO. Te îmbrățișez.

    • Roxana ·

      Multumesc Alexandra, important e sa trecem peste retineri si sa vorbim despre asta. Ca sa nu invinga ea, boala. Sa ne simtim mai putin singuri.

  • Alin ·

    Multumim mult Roxana pentru experienta impartasita!
    Nu trebuie sa fim singuri in acele momente si e bine de retinut ca exista ajutor.

  • Morar ·

    E greu sa asculți o astfel de poveste, dar mai ales sa o trăiești! In toate exista un răspuns, trebuie doar cautat. O dubla depresie o dubla ancoră, nimic nu e întâmplător. Am privit des oamini suferinzi de depresie. Ma gândeam asa ascuns, le lipsește dragostea, dar era ceva mai presus de dragoste. Ma bucur ca ai ales schimbarea, ca ți ai revenit, ca te ai descoperit din nou. Nu ți mai da întâlnire cu depresia. Trimite i des scrisori în care sa i explici ca nu ai înțeles o, ca nu o iubești ca pe o entitate, ca nu o înțelegi de ce apare. Succes și sănătate îți doresc 🤗

  • Roxana ·

    Multumesc pentru incurajari – sper ca experienta impartasita de mine sa fie de folos si altora, aflati in situatii similare. Nu trebuie sa ne fie frica sau rusine sa vorbim deschis despre asta. E singura cale de a o indeparta pe ea, depresia.

  • Paul ·

    Ma bucur ca am putut citi povestea ta Roxana si te felicit pentru faptul că nu ai renuntat la viata. Diferenta de varsta dintre noi este de circa 40 de ani, însă in ciuda acestei diferente îmi regăsesc credințele și unele experiențe in randurile scrise de tine. Ai menționat că pe lângă sesiunile de psihoterapie urmate, iubirea venită din exterior a contat poate mai mult decât acestea. Vreau sa te intreb, cand nu mai ai pe nimeni care sa te iubească, o mamă decedata din copilărie, un tată absent pe plan emotional si spiritual, o familie care nu înțelege cine esti si cum functionezi, prieteni din exteriorul familiei care trag de tine sa iti revi într-un mod care nu ajuta cu fraze de genul „trebuie să iesi din starea asta, totul tine de tine”… Cum poti sa te regăsești cand te simti cu adevarat pierdut si neputincios si nu ai pe nimeni care sa te ridice. Persoanele care nu s-au confruntat cu depresia nu au cum să înțeleagă că pentru a iesi din această stare e nevoie de mai mult decât o încurajare prieteneasca, ca si o bătaie pe umăr. Ma simt pierdut într-o societate care nu înțelege că depresia e pe bune Si scriu acestea aici.. poate pentru ca este singurul loc, printre necunoscuti, unde pot împărtăși ceea ce simt fara sa fiu judecat, blamat, neînțeles. Ma lupt zi de zi sa fac progrese, ca intr-o cursă cu obstacole pe care o incep bine, evitând toate „capcanele” până într-un moment, cand ma lovesc de un obstacol pe care „nu il văd” si ma arunca inapoi la linia de start. E foarte obositor si simt ca pierd din ce in ce mai mult teren in fata depresiei. Nu caut neapărat un ajutor, ci doar am ținut să scriu aici cum ma simt… Multumesc.

    • Andreea ·

      Paul, m-a induiosat ce ai scris si comentariul tau arata deschiderea ta spre lume si nevoia de a-ti impartasi experienta. Asta e un lucru bun in sine.
      Din pacate, ne este foarte greu sa ne deschidem cu adevarat catre oamenii care ne sunt apropiati (mi se aplica si mie asta), de teama ca-i vom incarca cu problemele noastre sau din frica de a-i speria. De aceea, nici nu cred ca ii putem invinovati ca nu sunt alaturi de noi asa cum ne dorim, pentru ca nu stiu exact dimensiunea durerii noastre. Dar e foarte important sa vorbim cu cineva, sa cerem ajutor. Pentru ca e greu sa facem fata singuri, cand suntem jos de tot. Simti si tu asta. Eu am tot amanat mersul la psiholog. Am crezut ca pot sa ma descurc singura, dar am inteles ca gresesc. Sa ceri ajutorul nu e o dovada de slabiciune, e primul pas in a te accepta si in a indrepta putina iubire de la tine catre tine.

    • Alexandra ·

      Paul, suntem în aceeași situație. Părinții și bunicii mei au murit toți, am un băiețel de 7 ani și mă lupt cu o anxietate puternică, iau pastile de puțin timp și merg la psihoterapeut, dar simt nevoia să discut cu oameni care au trecut efectiv prin asemenea stări, ei înțeleg cel mai bine. Am impresia că ne-am putea ridica unii pe alții din durere, prin empatie. Dacă vrei să vorbim în privat, da un semn.

    • Paul ·

      Wow… nu mă asteptam sa generez aceste reactii si chiar nu mă asteptam sa gasesc alte persoane care sa rezoneze cu mine. Nu stiu cum am putea lua legatura, dar sunt perfect de acord cu ideea ridicării prin empatie si experienta 🙂

    • Sorin ·

      Salut Paul, am trecut prin doua intalniri cu bau-bau-ul si crede-ma te inteleg perfect. In primul rand, parerea mea este ca cel care nu s-a intalnit cu “domnisoara” n-are cum sa inteleaga ce simti. Pur si simplu nu are cum. Mai departe, personal ma simt norocos ca mi-a fost dat sa trec prin aceste intalniri. Pentru mine au fost lectii de trezire si maturizare fortata. Acum ma simt mult mai puternic, am invatat multe, mi-am inceput procesul terapeutic si incep sa-mi cunosc mult mai bine demonii. Daca mi-ai permite as putea sa iti dau un singur sfat. Nu te mai chinui sa scapi de ea cu linii de start, de finish, cronometru, etc. Las-o sa fie, vezi ce se intampla, mai vorbeste cu ea, mai o glumita, o maslina, o arentie. Take care!

    • Roxana ·

      Acum abia am citit – eu am avut mult rugaciunea interioara – sa nu razi, la mine a fost lupta cu ‘demonul/demonii’ – si rugaciunea interioara a functionat. Iti trebuie un bun psihiatru – este nevoie de ajutor medical, e o boala, se trateaza. Dar este nevoie de psihoterapie, pentru acompaniere. Daca crezi, iti pot recomanda un psihoterapeut bun. Bafta, nu esti singur!

  • Virgil ·

    Dacă ai scris asta, acum ești ok. Știu că este aproape criminal să te transpui, dar – cu conștiința de acum – ce carte ar ieși cu trăirile de atunci! Cu toții le comentăm, dăm condescendent din cap, dar prea puțini au supraviețuit încât să ni le poată face cunoscute cu adevărat. Qui prodest? Tineretului complet debusolat de azi.

  • Daniela ·

    akedia… Sa nu mai fie !

  • Mioara Popescu ·

    Felicitări ptr. articol. M am regăsit. In ciuda tratamentului de la psihiatru, la care de altfel am si renunțat, situația mea nu prea s a schimbat. Parcă sunt intr un film, iar ceilalți sunt actorii. Pentru mine nimic nu mai prezintă interes, desi, sincer, ma strădui. Multa sănătate!

  • random ·

    Cunosc depresia bine, ne-am luptat din greu acum cativa ani, cu armele medicinei si multa ambitie reusesc inca sa o domin, dar e acolo, ma pandeste si profita de orice ocazie ca sa reapara. Citesc experientele de aici si observ ca sunt multe tipuri de depresie, poate unele sunt doar tristeti sau rataciri emotionale, dar orice ar fi, daca impiedica gandirea limpede sunt la fel de rele. Depresia clinica e complicata si proprie fiecarui pacient, de multe ori comorbida cu anxietate sau manie, de aici si tratamentele dificile. Ca recomandare, dormiti mult, somnul ajuta la refacerea energetica, exista un antidepresiv foarte bun care are efect prin somn. Luati vitamine, B-uri mai ales, din surse cat mai naturale, C si B12. Luati magneziu cu B6, ajuta la refacerea serotoninei, cacao, turmeric si sunatoare. Mancati usor, fara excese, legume si fructe, nuci si alune. Renuntati la gluten, s-ar putea sa aveti o surpriza placuta. Mental, cand timpul parca sta in loc (stiti la ce ma refer) ganditi-va doar sa rezistati pana la sfarsitul zilei, nu va ganditi la viitor. Nu incercati sa alungati gandurile rele, faceti pace cu ele si veti reusi sa le ignorati, desi ele nu vor disparea definitiv. Gasiti placere in lucruri simple, o muzica, un film, o plimbare, facebook etc. Si desigur, nu uitati ca depresia este o boala fizica, a corpului, care afecteaza gandirea, si nu invers. Daca e invers, atunci nu e depresie clinica si trebuie tratata la psiholog, nu la psihiatru. Sper sa va fie de folos ce am scris, sanatate si forta sa fie cu voi 🙂

  • Iulia Ciolan ·

    Sunteti incredibili toti! 🙂
    V-am citit tuturor comentariile si parca ma regasesc in absolut toate experientele voastre. Eu am momente cand sunt extrem de trista si ma toaca mintea non-stop pe negativ, am momente cand iau depresia in ras si fac glume pe seama ei si am momente cand sunt foarte depresiva, stiu ca nu imi e bine in momentul acela, dar nici nu imi doresc sa ma scoata ceva/cineva din starea aceea. Parca cumva imi place acolo (nu stiu daca asta pe termen lung imi va cauza sau nu).
    Si da, sunt total de acord ca doar cu iubire in doze mari si exceptionale iti poti reveni. Pe mine m-a vindecat de depresie iubirea, rabdarea si intelegerea proaspatului meu sot, faptul ca mi-am schimbat jobul dintr-unul toxic intr-unul cu o echipa de colegi fancy-spancy.
    Prieteni n-am multi, dar cei pe care ii am stiu ca eu sunt o fire depresiva si ma ajuta atunci cand le spun ca am nevoie sa imi fie aproape mai mult decat deobicei.
    Eu sunt o femeie extrem de empatica si vorbareata si glumeata si daca cineva de aici are nevoie sa stea de vorba despre problemele lui legate de depresie (probleme care seamana cu ale mele) imi poate scrie oricand pe 0746176701.
    Poate pot ajuta cu ceva… who knows.
    Take care!

  • Alexandrina ·

    Lumea se ferește sa vorbească adevarul și ne plafonam in : – Salut, ce faci? – Bine.
    Te felicit!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*