Nema na čemu (N-ai de ce)

Cum nu l-am prezentat părintilor nu știu dacă povestea s-ar califica drept serioasă.„Nedus acasă” fiind, vorbea…

Cum nu l-am prezentat părintilor, nu știu dacă povestea s-ar califica drept serioasă. „Nedus acasă” fiind, vorbea însă cu mama la telefon, în italiană. Mama, fostă bursieră cu licență dată în poezia lui Leopardi; el, baschebalist muntenegrean care prinsese cuvinte în zbor, acasă la el, într-un port la Adriatica. Au vorbit prima dată când am avut un accident de mașină și mama nu era convinsă că sunt bine, așă că l-a căutat pe el. După aceea mai verifica dacă sunt bine sunându-l pe el. Fiecare avea mari dubii că într-adevăr celălalt „stăpînea limba”, pe care și le exprimau politicos de câte ori aveau ocazia, dar cădeau de acord pe îndelete când era vorba de binele meu.

Îmi amintesc că primele cuvinte pe care le-am învățat în sârbă au fost „jedna nova poruka” (un mesaj nou), iar apoi, numele unor scheme tactice. Am trecut ușurel de la engleză la sârbă în conversațiile uzuale, cam pe vremea când deja știam că Beba, care trimitea mesaje la 11:30 noaptea ora României, era de fapt maică-sa.

Cât am fost împreună în Cluj ne-am certat o singură dată, cam după un an perfect senin. Din vina mea, zic acum; atunci n-aș fi recunoscut pentru toate diminețile lumii. El a vrut să iasă cu un prieten care avea nevoie să uite/să-și revină după o despărțire și mi-a zis că poate n-ar fi bine să-i însoțesc. Cum avusesem de la bun început planuri separate pentru acea vineri seara am devenit suspicioasă în fața explicațiilor prelungite și am concluzionat că mergeau la agățat împreună.

Îmi amintesc că după explicații care au durat o săptămână, am căzut de acord că „we got lost in translation” și că, până la urmă, nu e vina nimănui. Am convenit să fim mai atenți la sensuri figurate, topică și fonetică. Nu știu să fi fost o altă vreme în care cineva să mă fi ascultat mai cu răbdare, „ținându-mă pe palme”. Încă nu mi-e clar dacă expresia asta înseamnă în română ce înseamnă în sârba-explicată-în-engleză: Să îți ții femeia pe palme înseamnă să o respecți, să o protejezi, să o alinți. Într-un sens mai larg, dacă nu îți ții femeia iubită pe palme, dacă nu îi dai tot ce e mai bun, nu ești bărbat.

De atunci, mi-am dorit mereu ca mama să povestească la telefon cu fiecare dintre iubiții mei. Din nefericire  nici unul dintre ei nu s-a mai întâmplat săvorbească aceeași limbă cu ea. Nici măcar variante de argou.

Ne-am despărțit după încă un an, la fel cum ne-am iubit: liniștit, înțelept, neașteptat de luminos, într-o duminică dimineață, după o lungă conversație animată  despre filmele ex-iugoslave selectate la TIFF-ul care stătea să înceapă. El se gândea să renunțe la baschet și să rămână acasă.

Eram perfect conștienți că era pentru totdeauna, gândindu-ne că „nu a fost să fie”, că fiecare își proiectase următorul deceniu suveran, nenegociabil: el cu trezit la 11 în timpul săptămânii doar pentru un ristretto la o cafenea care să îi aparțină, pe „cea mai perfectă” plajă a Adriaticii, eu, de pe atunci cu predispoziții insomniace și planuri de a schimba cumva, oarecum, pe undeva, lumea.

După doi ani de tăcere am început să ne scriem și de atunci, o dată la câteva luni, povestim pe îndelete, cel mai des în engleză, dar uneori și în română, despre toți și toate și rareori despre cum ar fi fost dacă unul dintre noi nu s-ar fi dovedit mai puțin înțelept și preocupat de binele celuilat în dimineața aceea de vară. Se cheamă că am devenit (rămas?) prieteni.

Zece ani mai târziu, încă mă minunez la fiecare relație nouă: de ce nu poate fi la fel de simplu cum a fost atunci? De ce cuvântul dat nu e respectat întocmai, de ce încrederea trebuie testată, de ce doi oameni care se iubesc nu își fac înțelese așteptările, fricile, și, mai ales, „planul propriu de fericire”? De ce conversația are mereu supratext și supraintepretare, chiar dacă smartphone-ul fiecăruia are meniul în română, chiar dacă între timp alți protagoniși au „native or bilingual proficiency”, cel puțin într-una dintre limbile în care obișnuiesc să comunice?

Sunt împăcată că am învățat devreme că nu e de ajuns o dragoste mare ca doi oameni să rămână împreună până la capăt, după cum mă bucur de fiecare dată când mă angajez într-o conversație în care nu mă îngrijorează numărul cuvintelor polisilabice. Sunt ușor nostalgică când în selecția TIFF-ului apar filme sârbești și nu mai ajung decât rareori să le văd. ●

Mădălina Mocan locuiește în Cluj, este director executiv al Centrului Rațiupentru Democrație. Este preocupată în continuare de drepturile omului, transparență, bună guvernare în țările aflate in tranziție la democrație. (În 2012 a demarat platforma www.cineceapromis.ro, care nu e despre matematica relațiilor, ci despre promisiuni politice).

● Acest text a apărut într-o serie despre despărțiri, un proiect DoR în care mai multe femei povestesc despre încheierea memorabilă a unei relații. Dacă îți plac proiectele noastre, alătură-te comunității DoR.

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
ColaboraDoR: Andreea Câmpeanu

Născută și crescută în Cluj, Andreea Câmpeanu a ajuns la 28 de ani să fie jurnalist în Antananarivo, capitala…

20 de ani de jazz la Gărâna

În vara lui 1997, la Hanul Răscruce din satul bănățean Gărâna, câțiva prieteni puneau la cale un jam session de…

Fotbalul de până acum (plus Elveția)

Pasul de care avem nevoie la #EURO2016 și în viață.