Despre festivaluri, cu Cristian Mungiu

Uneori, când nu pot să dorm, îmi vin în minte toate camerele de hotel din lumea asta în care am dormit, toate…

Înainte să fac un festival, am fost într-o sumedenie, ca oaspete.

Uneori, când nu pot să dorm, îmi vin în minte toate camerele de hotel din lumea asta în care am dormit, toate aeroporturile pe care le-am traversat în grabă sau toți oamenii cu care am stat vreodată de vorbă – de multe ori fără să aflu cum îi cheamă și știind că n-am să-i mai văd altă dată în viața asta.

Mi-l amintesc pe Nae Caranfil, cu șăpcuța lui cu cozoroc, în ringul de la Costinești, introducându-și, gâtuit de emoție, echipa de la E pericoloso sporgersi sub cerul înstelat străbătut de avioane – în perioada în care încă frecventam festivalurile ca ziarist și cinefil.

Mi-l amintesc pe Radu Muntean și generația lui luându-și la rost profesorii, în conferințe de presă furioase ținute în pantaloni scurți, pe plajă – în perioada post-revoluționară în care lucrurilor li se ziceau pe nume și oamenii nu erau încă complezenți.

Îmi amintesc emisiunea live la radio a lui Gheorghe în care am fost invitat, împreună cu Viorica Bucur, tot pe vremea festivalului de la Costinești și a Midnight Caller-ului (pentru cine își amintește).

Mi-l amintesc pe Laurențiu Damian, profesorul nostru, la Munchen, la festivalul școlilor de film, împărțind aceeași cameră de hotel cu Călin Netzer, în vreme ce eu, Răzvan Mărculescu și Ovidiu Georgescu, recent ales decan al Facultății de Film, împărțeam o cameră cu paturi suprapuse.

Îmi vine în minte exemplara întâmplare trăită de Nap Helmis la Karlovy Vary cu o frumusețe de rusoaică și cu fiul ei, la care asistam ca la un reality show cu final necunoscut. Asta într-o delegație organizată de UCIN pentru tinerii cineaști – împreună cu Gică Preda, Alecu Solomon și mulți alții – la un festival unde cozile la bilete se făceau începând cu șase dimineața – și la care se dormea pe saltea sub cerul liber pe peluza din fața cinematografelor.

Mă văd, stând buimac într-un aeroport din Hong Kong, încercând să înțeleg ce-mi spune grănicerul, după un periplu București – Paris – Mumbai –  Goa – New Delhi – Hong Kong cu destinația Taipei. Aveam, dintr-o greșeală geopolitică, viză de China, nu de Taiwan, încărcătorul de la baterie descărcat. Prizele aveau trei picioruse în loc de două iar procedura de viză dura o săptămână. Acolo am simțit puterea de cavaler Jedi a Palme d’Or-ului! Până la prânz se făcuse o excepție diplomatică pentru mine și intram în aeroport așteptat pe intrarea destinată vizitelor de stat, ajungând, după 23 de ore de zbor, să ascult politicoasa prezentare a camerei de hotel făcută de însuși directorul stabilimentului care, în bună tradiție asiatică, îmi deschidea fiecare dulap și fiecare sertar cu cuvintele « This is your cupboard », « This is your bedroom » and so on.

Îmi vin apoi în minte crâmpeie din turneul bezmetic pe care l-am facut după 4,3,2 – în cea mai bizară călătorie: București – San Sebastian – Paris – New York – Chicago – Denver – Telluride – Los Angeles și întors pe partea celalată a globului prin Tokio și Seul – ca să ajung pentru câteva ore la o retrospectivă care mi se făcea la Salonic. Acolo, numărul de locuri încă libere în sală era afișat pe un panou la intrarea în cinematograf și scădea în real time, până la zero – cel mai mare compliment pe care-l poți primi ca cineast!

Aud tramvaiul din Montpellier, revăd vulcanul din Reunion, dârdâi cu gândul la toate Berlinalele. Mai cânt încă în gând după un karaoke în Tallin, retrăiesc o baie pe ploaie în piscina exterioară a unui hotel aflat la 2500 de metri altitudine în munții stâncoși, simt mirosul de paie de la un festivalul sătesc din Rieupeyroux, retrăiesc băile mele în Mediterana (de pe toate părțile posibile), simt gustul ardeilor copți cu brânză din Sofia și a sucului de rodie din Ierusalim, am în ochi cozile de sute de metri pentru intrarea la După Dealuri din Sodankula, festivalul de după cercul polar al fratilor Kaurismäki pentru care tinerii schimbau două avioane și unde filmele se proiectau round the clock – fiind zi polară.

Îmi vin în minte imagini, respirații, atingeri, lacrimi, culori, priviri – din zecile de filme pe care le-am văzut vreodată călătorind prin festivaluri din toate colțurile lumii.

Însă desigur, puteți să vă vedeți filmul preferat și pe computer – dar s-ar putea să nu aveți prea multe de povestit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Sacoşa de plajă DoR

Sacoșa de plajă e cel mai nou produs DoR -- un accesoriu indispensabil pe plajă, pe asfalt și pretutindeni. Sacoșa…

Casa de Modă DoR prezintă: Colecţia Vară 2012

Pentru că DoR e o revistă care se citește dar se și poartă, am pregătit o nouă colecție de produse văratice. Le…

Arta de a cere (și a dărui)

Abonații DoR au primit împreună cu acest număr Arta de a cere, un manifest al vieții creative semnat de Amanda…