Un lup nu e niciodată singur

La 35 de ani, atacantul Adrian Mutu spera să-și relanseze cariera la Petrolul Ploiești. Tot acolo, la 17 ani,…

La 35 de ani, atacantul Adrian Mutu spera să-și relanseze cariera la Petrolul Ploiești. Tot acolo, la 17 ani, fundașul Vlad Radu și-o încheia. ● Publicat în DoR #18. ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Andreea Giuclea

De când a renunțat la fotbal, Vlad e doar suporter. L-a molipsit și pe tatăl lui și împreună se strecoară printre pâlcurile de oameni de toate vârstele care înaintează lent pe străzile liniștite cu case din jurul stadionului din Ploiești. Trec de tineri cu fulare galben-albastre încolăcite de gât sau de încheieturi, de copii care flutură haotic steaguri cât ei, de mașini care merg încolonate. Unele au FCP la plăcuța de înamtriculare, altele un autocolant cu un cap de lup, la fel ca cel de pe Tico-ul albastru prăfuit cu care au venit din Urlați.

Poartă și ei tricouri în culorile echipei. Unul simplu, puțin decolorat, vine fix pe Adrian Radu, un bărbat de 50 ani și 1,65 m, cu păr și mustață negre-argintii. În dreapta lui, cu un cap mai înalt și cu părul castaniu tuns scurt, fiul lui poartă un tricou lucios, albastru senin, cu mâneci aurii, care-i vine cam larg și pe spatele căruia scrie „Vlad, 18”. E tricoul oficial al Petrolului Ploiești, primit cadou cu o săptămână înainte, pe 16 august, chiar în ziua în care a împlinit 18 ani, din partea echipei la care a jucat și el până toamna trecută.

Când ajung în fața stadionului, sunt opriți de un cordon de jandarmi care le cer biletele. E un cordon suplimentar celor de la porți, o măsură de siguranță în plus pentru un meci cu grad ridicat de risc, FC Petrolul contra Dinamo Zagreb în ultimul tur preliminar de calificare în grupele Europa League. Nu au bilete, așa că tatăl dă un telefon, apoi își sprijină un picior de gard, așteptând. De fiecare dată când vor să vină la meci, un angajat al clubului vine să-i ia. Dar azi e agitație mare și toată lumea pe fugă, așa că durează mai mult.

„Mai bine le spun să-mi dea un abonament pe tot anul”, spune Vlad răspicat, cum vorbește uneori. Privește în zare cu ochii cafenii încruntați spre oamenii care intră și ies pe porțile stadionului. De acolo vede un tip venind spre ei, care le spune jandarmilor să-i lase să treacă și îi duce sprinten spre intrarea Peluzei I. „Ei sunt invitații clubului”, le spune celor de acolo. „E băiatul care-a fost bolnav.”

Tatăl îi mulțumește și dă noroc cu cei de la poartă, dar Vlad rămâne tăcut. Trec amândoi printr-o ușă rotativă și o iau pe scări spre peluză. Mai e mai puțin de o oră până la meci și scaunele lucioase, galben-albastre, sunt încă goale și încălzite de soare. „Ne vedem după, da?”, îi spune bărbatul când ajung printre ele, apoi se despart. N-are curaj să stea în mijlocul galeriei și-și alege un loc mai în margine. Vlad se întâlnește cu un coleg de clasă, și el cu un fular atârnat de gât, și rămân postați în centrul peluzei, în picioare. Își fac o poză cu telefonul, și dau check in pe Stadionul Ilie Oană.

De când a fost renovat, acoperit și luminat în culorile echipei, devenind cunoscut ca Arena OZN, stadionul e mai mereu plin. Echipa lupilor, cum e poreclită, a fost mereu iubită în oraș, chiar și când era în Liga a II-a, iar atmosfera creată de galerie admirată de comentatorii sportivi. Dar în ultima vreme, tot mai multe familii, femei și copii își fac loc în peluză. La meciul cu croații, lui Vlad îi pare că sunt mai multe fete ca de obicei. Nu îl deranjează, dar să cânte, să nu stea.

Când de afară încep să se audă scandările suporterilor, anti-Steaua și anti-jandarmerie, li se alătură și el. Vin spre stadion într-un marș pornit din centru, o tradiție mai veche la care au revenit pentru că echipa traversează una din cele mai bune perioade din istoria de 90 de ani. Printre scaune își face apariția și primul steag, cât poarta în spatele căreia flutură, iar peluza începe să se umple de tricouri în culorile clubului și de câteva ale naționalei, apărute în iarnă, când la Ploiești a fost transferat Adrian Mutu.

Din mijlocul suporterilor, printre care nu mai e loc să treci, Vlad strigă cu putere fiecare vers al cântecelor, țopăie pe bubuiturile tobelor și aplaudă până i se înroșesc palmele. Îl prinde de umeri pe colegul lui, își aruncă mâinile în aer și la un moment dat își dă jos tricoul, cum fac și ceilalți ultrași, descoperind o cicatrice rozalie, încă ușor umflată, care-i străbate vertical abdomenul până deasupra buricului.

Tropăie pe „Ole-ole-oleee, pentru tine fac oriceee”, și la gât îi zăngăne un medalion de argint cu doi îndrăgostiți care se țin de mână. E cadoul de majorat primit de la Iza, iubita lui, ale cărei SMS-uri, și 200 pe zi, erau singurele care-i smulgeau un zâmbet în zilele din spital.

„Ce faci, ești bine?”, îl întreabă un băiat blond, care îl recunoaște mirat în mulțime. „Bravo!”, apoi se întoarce spre teren, unde lupii galbeni intră în arenă conduși de căpitanul Adrian Mutu.

„Să-i dea Dumnezeu sănătate”, se aude o voce din spatele lui Vlad atunci când crainicul ajunge la jucătorul venit în iarnă, cel în ghetele căruia își pun petroliștii speranțele celui mai important meci din ultimul an. Nu doar pentru Petrolul, echipă prin care Ploieștiul și-a redescoperit ceva din mândria locală, a fost un an important. Pentru Mutu, cel mai talentat fotbalist român din era post-Hagi, a fost anul în care a hotărât să se întoarcă acasă, în încercarea de a-și prelungi viața fotbalistică, iar pentru Vlad, a fost anul în care a înțeles că viitorul lui nu mai poate fi legat de teren și că trebuie să găsească un alt drum.
***
Ploieștiul a părut o destinație surprinzătoare pentru revenirea în țară a lui Mutu, după 14 ani în care a dat goluri în Anglia, Franța și Italia. Un oraș relativ mic, ancorat încă în industria petrolului și cu puține alte oportunități, era lipsit de viața agitată cu care fusese obișnuit.

Părea însă o alegere bună, după jumătate de an fără gol la echipa franceză AC Ajaccio, după ce nu mai fusese convocat la națională din martie 2013 și fiind departe de cea mai bună formă fizică. Petrolul era o echipă ambițioasă, în urcare, nu departe de Piteștiul în care a copilărit, într-un oraș care respiră fotbal. Stabilă financiar și ferită de agitații mediatice, antrenată de prietenul și fostul lui coleg de cameră de la națională, Cosmin Contra, era o echipă care, ca și el, fusese și sus, și jos: retrogradase, revenise, fuzionase cu alte echipe, câștigase trofee și suferise eșecuri.

În ianuarie 2014, la o săptămână după ce a împlinit 35 de ani, Mutu a semnat ce spunea că va fi ultimul contract al carierei. Avea un an și jumătate în care să demonstreze, sieși și lumii, că mai poate juca, mai poate câștiga, mai poate părăsi fotbalul ca învingător, după o carieră a zborurilor îndrăznețe și a prăbușirilor jalnice, cum a descris-o Ovidiu Ioanițoaia.

Mutu avea nevoie de Petrolul, a recunoscut în prima conferință de presă, dar și clubul prahovean avea nevoie de el, nu doar pe teren, cât mai ales în afara lui. Mulți suporteri, printre care și Vlad, sunt de părere că transferul fostului căpitan al naționalei a fost doar o mutare de imagine: 7.000 de ploieșteni, mai mulți ca la unele meciuri din Ligă, au umplut stadionul pe 14 ianuarie la prezentarea lui oficială – prima de acest gen din România – și au așteptat câteva ore în ger să-l vadă jonglând cu mingea și promițând că va pune umărul la câștigarea Cupei și campionatului. Dolce Sport a plătit 10.000 de euro pentru drepturile de televizare a evenimentului, iar Opel a anunțat în aceeași zi un contract de sponsorizare de 800.000 euro pe an, unul din cele mai mari din Liga I. În prima săptămână se vânduseră deja 500 de tricouri cu numărul lui, 10.

Însă revenirea de formă de pe teren a întârziat să apară. Până în vară, a înscris doar două goluri în opt meciuri, suferind și o accidentare. Nu era prima oară când avea un start lent la o echipă nouă: la FC Argeș, unde a debutat la 17 ani, n-a marcat în primele cinci partide, ca apoi să înscrie de 11 ori; la Dinamo, unde s-a transferat două ierni mai târziu, a dat doar patru goluri în retur, și 26 în sezonul următor; la Inter Milano, unde-a ajuns la 21 de ani, deși a înscris la primul meci – în Cupă, cu AC Milan –, n-a mai dat niciun gol până să fie vândut la Hellas Verona, un an mai târziu. Însă la Chelsea, cu care a semnat în vara lui 2003 pentru 22,5 milioane de euro, cea mai mare sumă plătită vreodată pe un român, a înscris de la prima coborâre oficială pe gazon.

Avea 24 de ani când mii de englezi i-au scandat numele pe Stamford Bridge. După o lovitură liberă bătută cu dreptul tot de el și respinsă de zid, a bombardat poarta cu stângul. Cu un zâmbet șmecheresc ascuns sub mâna dreaptă dusă la frunte, a făcut câțiva pași de dans  în fața copiilor care-l aplaudau din primele rânduri.

„Ăla a fost vârful carierei lui”, spune jurnalistul Andrei Nourescu, care a fost acolo. La final, fanii englezi l-au chemat să facă un tur de onoare, iar patronul Roman Abramovich, unul din cei mai bogați oameni din lume, a coborât din tribună să-l felicite. Nourescu spune că banii, anturajul și viața dezordonată l-au îndepărtat și mai mult de fotbal pe puștiul care la Pitești refuza să fie scos de pe teren, întrebându-l pe antrenorul Nicolae Dobrin: „Cine ești tu, să-mi spui mie să ies?” Proaspăt divorțat, a început să iasă tot mai des prin cluburi, să se laude cu mașini scumpe și să apară în scandaluri mondene. A înscris patru goluri în următoarele trei meciuri, apoi tot mai puține, iar sezonul următor a fost marcat de neînțelegerile cu noul antrenor, José Mourinho. În septembrie 2004 a fost depistat pozitiv cu cocaină și exclus din fotbal pentru șapte luni.

Pe lângă dansul de după primul gol de la Londra, apariția de la procesul care a urmat despărțirii de Chelsea – într-un costum sumbru, cu părul până la umeri dat cu gel, și cu privirea pierdută – sunt probabil cele mai reprezentative imagini pentru cariera lui. Într-un interviu recent în care a fost întrebat dacă e adevărat ce-a declarat atunci, că a încercat să anestezieze tristețea provocată de divorțul de Alexandra Dinu, cu care are un băiat, Mutu a râs și s-a foit în scaun: „Eu am spus asta? Nu, pur și simplu am făcut o alegere greșită, o prostie, ca să spun așa. Și s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”

Cele șapte luni departe de teren i-au provocat o depresie, a spus în aceeași emisiune, justificată de faptul că nu avea echipă și „simțea că e pe străzi”, iar cele 17 milioane de dolari pe care le cerea clubul londonez îi atârnau „ca o sabie deasupra capului”. „Dar ce aveam înăuntrul meu era o motivație extraordinară de a reveni.”

Asta încerca să facă și la final de carieră, la Petrolul.
***

Vlad nu a jucat de la început la Petrolul, ci la o echipă din Urlați, un oraș de 10.000 de locuitori la 23 km de Ploiești. Era în clasa a III-a când, după cursurile de înot la care îl duceau părinții ca să mai slăbească, era fascinat de băieții care jucau fotbal chiar lângă bazin. Așa i-a convins pe ai lui să înlocuiască înotul cu mingea de fotbal.

Pentru că era deja mare și nu foarte atletic, familia Radu nu s-a gândit neapărat la performanță. Dar văzându-i că îi place, tatăl, fost vicecampion național la atletism, i-a făcut un program intens de antrenamente individuale: alergări, abdomene, ore în șir de șutat la perete. N-a lipsit la niciun meci de-al fiului, nici la echipa locală, nici la Petrolul, unde l-a dus după doi ani. Cunoștea un antrenor acolo și Vlad crede că mai mult de aia l-au păstrat, că în rest era „un bambilici mic și gras”. I-a fost greu să-i ajungă din urmă pe ceilalți, care începuseră cu doi-trei ani mai devreme. Se antrena cu echipa, dar juca tot la Urlați, și se oftica când colegii plecau la meci, iar el acasă. Dar îi plăcea și voia să fie cel mai bun, iar tatăl îi admiră perseverența și că a fost mereu mai serios decât el. Treptat, a slăbit, a început să joace câte 10-15 minute ca fundaș, apoi a devenit titular și chiar căpitan al juniorilor. În ultimii ani, avea cea mai bună condiție fizică și era dat mereu ca exemplu.

Își dorea să plece în Arabia Saudită, unde Mihai Oancea, un fost antrenor, încercase să-l ia încă din vara trecută. Era însă minor și au stabilit să aștepte până împlinește 18 ani. Îl tentau banii pe care i-ar fi primit acolo, dar nici nu credea că ar fi putut ajunge la un club valoros din Europa. În fotbal ai nevoie de relații, spune, iar el era realist. În țară ar fi ajuns probabil la o echipă din Liga I, chiar dacă nu la Petrolul, pentru că politica actuală a clubului pare orientată spre jucători străini. (Dintr-un lot de 17 străini și 11 români, doar unul sau doi români prind primul 11.)

Și Oancea îl vedea jucând în Liga I, pentru că avea calități native – în special viteză, forță și inteligență în joc. Pe teren, adaugă el, Vlad se impunea mai ales datorită felului de-a fi. „Avea o mare determinare și ambiție, așa e el construit. Nu renunța la nicio minge, chiar dacă era scorul nefavorabil, el tot timpul spera.”

La fel a fost și când s-a îmbolnăvit. Tatăl era în tribună toamna trecută, la unul din primele antrenamente din noul sezon, când l-a văzut îndoindu-se de durere pe teren. Avea dureri de spate de prin august, dar, obișnuit să fie cel mai bun, n-a zis nimic, cum nu zicea nici în copilărie când îl durea ceva. De o săptămână simțea însă că i se taie picioarele, iar în ziua aia n-a mai putut și a căzut în genunchi. După o radiografie din care a părut că are scolioză, a făcut zece ședințe de kinetoterapie. Urma să continue acasă, dar într-o seară de octombrie, după ce se simțise rău toată ziua, a făcut febră și frisoane, și pe la 1 noaptea părinții au chemat salvarea. Doctorii i-au descoperit două tumori, dar n-au știut să le spună mai multe părinților, așa că le-au recomandat să meargă în București. Tatăl spune că a știut încă din Ploiești.

Îi spusese un medic că, deși speră să greșească, crede că e vorba de cancer.

Lui Vlad nu i-au zis imediat, dar și-a dat seama că e grav văzând reacțiile celor din jur. „Ați greșit persoana”, le-a zis medicilor, apoi a hotărât că până în primăvară o să fie bine. A simțit asta de la prima operație, din octombrie, când i-au scos tumoarea focar de la testicul. Era pe masă, aștepta ca anestezia să-și facă efectul, și a auzit la radio Inevitabil va fi bine, melodia Andrei. După prima cură de citostatice, cum a văzut că începe să-i cadă părul, a zis „Gata, mă rad”, și s-a dus la Frizi, prietenul lui.

„Când te uiți la el, totul ți se pare firesc”, spune Elisabeta Niță, psiholog al Asociației PAVEL, care lucrează cu copii bolnavi de cancer. Doamna Beti, cum îi spune Vlad, a discutat mult cu el în perioada din spital și a rămas impresionată de maturitatea cu care înțelegea ce i se întâmplă. Așa cum a înțeles și că trebuie să renunțe la fotbal, după nouă luni petrecute în spital, practic întregul lui ultim an de juniorat.

„Nu știu de unde a avut el puterea asta”, se întreabă câteodată și tatăl. „Eu clacam în locul lui.” E impresionat de modul în care fiul lui a acceptat să renunțe la ce fusese până atunci scopul lui în viață. Vlad i-a spus că simte că i-ar fi fost greu să ajungă din nou la nivelul colegilor, mai ales că pierduse tocmai anul în care ar fi trebuit să se afirme. Așa că a lăsat în cutie ghetele Adidas argintii cu șireturi portocalii pe care și le cumpărase înainte de noul sezon. Nu apucase să le poarte decât o dată, dar nici n-a vrut să le vândă, cum i-a propus tatăl. Spera să mai joace măcar de plăcere, așa că le-a ținut în dulap.

După ce Vlad ieșea de la raze, mergeau la film sau în Cișmigiu, singurul loc în care Vlad știa să ajungă de la spital. Într-una din lungile plimbări, pe o alee din parc, i s-a rostogolit o minge în față. Era mai mică decât una de fotbal, iar în dreapta, doi băieței priveau spre el, așteptând-o înapoi. Fără să stea pe gânduri, a făcut doi pași săltați și a șutat cu stângul, piciorul lui de bază. Blugii scurți îi dezveleau genunchii osoși, ascuțiți, care l-au făcut să plângă mai târziu pe nea Matei, șoferul clubului, și să-i spună tatălui, cu amărăciune: „Măi domnule, ce picioare avea băiatul ăsta.” Mingea, parcă mângâiată de tenișii albi Nike, a plecat cu boltă spre foișor.

„Ce bine m-am simțit”, a zis încet, fără să se mai uite în direcția copiilor. „Dacă era mai mare, mă simțeam și mai bine.”

Ultimele zile în spital i s-au părut cele mai grele. Din noiembrie până în iunie trecuse prin două operații, șase cure de chimioterapie și 21 de ședințe de radiații. A doua operație, din martie, de înlăturare a metastazelor, a durat șase ore, și abia după două zile a putut să se ridice. Au fost zile în care se simțea rău, dar dacă îl întreba cineva zicea că e bine. „Ăsta era răspunsul meu la orice, dar eu eram praf. N-aveau cu ce să mă ajute.”

Între ședințele de chimio, mergea acasă, unde mai trăgea un șut la poartă, de dor, și stătea cu colegii și cu Iza, care îl ajutau să uite de spital. Are mulți prieteni care, de Crăciun, după ce-au aflat că e bolnav, au mers la colindat prin Urlați pentru el și au strâns aproape 20.000 lei, din care Vlad a donat o parte Asociației PAVEL, pentru copiii de pe secție. În rest, se uita la seriale pe laptop – Supernatural, Arrow, Vampire Diaries – le-a terminat pe toate, de plictiseală.

Tot pe laptop – și uneori din tribună, dacă era acasă – a urmărit și unul din cele mai bune sezoane ale Petrolului din ultimii 50 de ani. La doar trei ani de când a promovat în prima ligă, echipa a ajuns pe podium. Câștigase Cupa României și terminase campionatul pe trei în 2013, iar suporterii visau la al cincilea titlu din istorie, speranțe întărite de cele două transferuri din iarnă: pe lângă Mutu, ploieștenii l-au adus și pe Ianis Zicu, un atacant de 30 de ani care jucase și el în tinerețe câteva meciuri în Italia.

Echipa, jucătorii și suporterii i-au fost aproape lui Vlad când au aflat de boală. Clubul a mediatizat cazul, ziarele locale și cele naționale au scris despre „Drama puștiului-minune de la Petrolul” și despre cum „Lupii nu și-au uitat puiul”, iar familia Radu a început să primească telefoane și bani în cont. Fără ajutorul financiar al clubului, care a acoperit cam 75% din cheltultuielile de spitalizare, nu știu cum s-ar fi descurcat.

Tatăl lucrează ca dispecer la o firmă de pază, iar mama e infirmieră, și câștigă fiecare în jur de 700 lei pe lună, din care au de plătit și o rată. Când Vlad era mic și lucrau în industria petrolieră – el la Petrotrans, ea la Rafinăria Vega –, nu-și făceau probleme, dar acum e mai greu. Au primit bani din partea clubului, separat de la jucători și de la cei din conducere, iar galeria a lipit afișe la toate intrările și a colectat bani la mai multe meciuri. Vlad a fost și la un antrenament, să cunoască echipa. Parcă și mai palid în frigul de final de februarie, a zâmbit timid când a dat noroc cu jucătorii, în special cu preferatul lui, Geraldo Alves. Deși nu joacă pe același post – portughezul e fundaș central, iar el era fundaș stânga –, îl admiră pentru că e serios și își dă interesul tot timpul, indiferent de meci. Cum făcea și el.

Pentru tată a contat mult sprijinul tuturor. „Degeaba îți dă cineva un plic, dacă nu are o vorbă bună, când ești la pământ.” Când se ducea la club, era invitat în birou, i se dădeau exemple de cazuri și povești de succes și i se spunea hotărât: „Domne, nici nu discutăm, se face bine!”
***
Dacă Vlad a fost susținut necondiționat de lupii ploieșteni, Mutu și-a făcut cu greu loc în inimile lor. Alesese să se întoarcă la o echipă care, poate mai mult ca altele, aparținea fanilor și comunității. La Ploiești, iubirea pentru Petrolul, transmisă din tată-n fiu, e mai presus de adorația pentru o vedetă. Mii de fani au ieșit în stradă în 2006 să protesteze împotriva președintelui sindicatelor din Petrom, fostul conducător, declanșând una din cele mai mari mișcări civice din Ploieștiul ultimilor 20 ani, spune un membru al galeriei. Au strâns 15.000 de semnături pentru ca echipa să fie preluată de primărie, iar acum stadionul, numele, culorile și palmaresul aparțin Consiliului Local, deci lor.

Așa că n-au avut prea multă răbdare cu cel care a purtat banderola de căpitan de la primul meci, mai ales că nu le-a arătat că o merită. Ziarele locale au scris că Mutu a ales să locuiască în București, să facă naveta la antrenamente și meciuri și să se întoarcă separat de echipă din unele deplasări. Vlad, care n-a avut niciodată încredere că atacantul o să facă ceva la echipă, își amintește cum îl huiduiau și înjurau la fiecare greșeală sau preluare aiurea.

Până în vară, când a părut să renască.

A slăbit în vacanță, s-a pregătit bine în cantonament și, cu Răzvan Lucescu în locul lui Contra pe bancă, a început sezonul 2014-2015 cu patru goluri în patru meciuri. Momentul care i-a făcut loc în inimile sceptice ale petroliștilor au fost cele două goluri din dubla cu FC Viktoria Plzeň, decisive pentru calificarea în playoff-ul Europa League.

„Am zis că dacă Adrian Mutu devine acel fotbalist pe care îl știam, îmi cer scuze public pentru faptul că l-am contestat. A venit și acel moment. Iartă-ma Mutule!”, a scris unul din ei pe Facebook după returul în care Mutu a avut două momente de magie: o centrare perfectă la unul din goluri, și o reușită proprie de la 25 de metri, care a adus aminte de cele pe care le dădea la Fiorentina, în cea mai bună perioadă a carierei sale.

După scandalul de la Londra, mulți au crezut că e terminat. Dar a revenit în forță, într-unul din cele mai tari campionate din lume. Întâi la Juventus, apoi la Fiorentina, a părut că s-a regăsit. În 2005 s-a căsătorit cu modelul dominican Consuelo Matos Gomez, cu care are două fete. A cunoscut-o în Italia, la o lună după ce fusese îndepărtat de Chelsea, și spune că i-a dat echilibrul de care avea nevoie. În cinci ani la Fiorentina, a ajuns la peste 100 de goluri în Italia, o performanță care nu va mai fi egalată de vreun român, crede primul lui antrenor de la juniorii FC Argeș, Mihail Ianovschi. E atât de mândru că fotbalistul care-a scris istorie în Italia a crescut la el în vestiar, că a agățat o icoană deasupra băncii de lemn pe care stătea, între Adrian Neaga și Dani Coman, alți doi juniori care au ajuns la națională. În același vestiar, înainte de meciuri, le împrumuta colegilor din ghetele lui, fără să le ceară înapoi. După antrenamentul de dimineață și după școală, se întorcea cu Neaga și cu Coman și băteau mingea încă două ore, până îi gonea antrenorul acasă.

Pentru Ianovschi, Mutu e o excepție, un geniu din aceeași categorie cu Dobrin sau Hagi. N-a știut din prima, de când l-a văzut la nouă ani, de mână cu tatăl lui, că o să ajungă așa departe, pentru că nu poți vedea asta. Mai ales că în copilărie, Mutu era rotunjor și cu obrajii roșii. Îi plăcea să mănânce și după o deplasare în care a devorat șapte porții de macaroane cu nucă au început să-i spună Brontozaurul. Era un copil liniștit și respectuos, zice antrenorul, deși pus pe șotii – o dată, a plecat cu echipa să viziteze Cetatea Deva cu o oră înainte de meci, fără să anunțe; altă dată, le-a strigat colegilor de la naționala de juniori, la plimbarea dinaintea unui meci: „Ce fac eu, să facă toți”. Apoi a sărit în apă de pe digul de la Eforie.

Ianovschi crede că, după ce-a plecat din țară, Mutu a intrat într-o altă lume. „E foarte greu să judeci psihologia omului bogat sau a personalității sportive.” Adrian Mălușanu, un fost coleg, spune că acum nu și-ar mai permite să iasă cu el în oraș. „Când ajungi la un nivel din ăsta înalt, nu mai ești ca pământenii. Cum să mai ies eu cu el? El e la București, cu VIP-uri.”

La finalul verii petrecute la Ploiești, părea că Mutu redevenise nepământean. Avusese momente bune pe teren, fanii începuseră să-l asalteze pentru autografe și selfie-uri, iar el spera să fie convocat la națională pentru calificările la EURO 2016. Meciul cu Dinamo Zagreb trebuia să fie o încununare a eforturile recente. Și pentru el, și pentru echipă.
***

Vlad se gândea la petrecerea de majorat încă din spital, mai ales în ultimele zile, când deja era vară și nu mai avea răbdare. Analizele îi ieșiseră bine – doar doi markeri tumorali față de cei 10.000 din noiembrie. Catastrofal de mulți, își amintește mama lui, Geta, o femeie tunsă scurt de 46 de ani, cu aceeași hotărâre în privire. Ea a stat cu el din noiembrie până în februarie, perioada curelor de citostatice care l-au dărâmat. Mai ales ultimele trei, mult mai intense, despre care și Vlad spune că au fost teroare. L-a ajutat că fusese sportiv și avea un organism puternic, altfel crede că se adeverea ce le-au spus medicii părinților în iarnă: că se fac bine cam 25 din 100 de pacienți cu forma lui de cancer, stadiul trei cu metastaze, un pronostic pe care Vlad nu l-a știut până nu a devenit unul din cei 25.

Până la ziua lui, n-a ratat niciun meci al Petrolului, fie că l-a văzut la TV, fie pe stadion. Dar pe 16 august nici nu s-a gândit să meargă, deși jucau cu Rapid. Pe la prânz, după ce a meșterit la sistemul de sunet de la terasa unde urma să-și serbeze ziua, s-a întors acasă să se pregătească. În camera cu pereți roș-albaștri, amintiri ale unei copilării steliste, și-a citit câteva din cele 240 de mesaje primite pe Facebook, apoi a început să se aranjeze. I-a sunat des telefonul, cu urări sau întrebări despre petrecere. S-a îmbrăcat cu pantaloni scurți, bleumarin, cu o cămașă albă cu mânecă scurtă și buline mici, și-a pus un lanț la gât, s-a parfumat, și a fost gata de plecare.

Părinților încă nu le vine să creadă cât s-a schimbat de când s-a întors acasă. În primele zile era recalcitrant și țâfnos, îi sărea țandăra din orice și nu-i lăsa să intre în cameră. Se enerva dacă tatăl îl întreba „de șapte ori pe zi” dacă e bine, și îl amenința că îl bate.

„Să vezi ce-ți fac”, îi răspundea tatăl, smucindu-l în glumă. „Dar când o să fii tu ca înainte…”

„Ce, că eu te bat și acum”, îi răspundea Vlad, apucându-l de ceafă.

Ajuns la terasă, a dat mesele într-o parte, să facă loc de dans, a instalat laptopul decorat cu buburuze împrumutat de la prietena lui și a dat la maxim melodiile pregătite de un prieten DJ. A ciocnit un pahar cu primii colegi veniți, dar nu s-a liniștit până nu l-a auzit pe unul din ei strigând: „Vlăduț, ți-a venit Iza!”

Într-o rochie vaporoasă de culoarea somonului și în pantofi albi cu toc,  cu părul ușor ondulat și bronzată după zilele petrecute la mare cu Vlad si cu mama lui, Izabela, prietena lui cu un an mai mică, era ca o zână. A așteptat-o în parcare, a luat-o de mână și a dus-o în restaurantul unde exilase rudele și prietenii de familie. Înainte să revină pe terasă, s-au oprit într-un colț, ca Iza să-i dea cadoul: lanțul de argint cu cei doi îndrăgostiți, pe care și l-a pus imediat la gât, în locul celui de acasă.

Erau împreună de aproape un an, de la festivalul toamnei, când străzile Urlațiului s-au înveselit cu concerte, spectacole, mici și bere. Se mai văzuseră prin liceu, dar Izei i se părea că Vlad avea un mers tipic de fotbalist îngâmfat. După ce l-a cunoscut, i-a plăcut că era atent, sensibil și că avea mulți prieteni cărora le sărea în ajutor. Vlad a aflat că e bolnav o lună mai târziu, dar Iza nu l-a văzut speriat. Mai tare se temea ea, dar nu i-a zis. Le-a fost greu să stea departe unul de altul, mai ales că nu l-a vizitat deloc. E sensibilă și nu-i plac spitalele, iar Vlad i-a spus că acolo sunt mulți copii bolnavi, iar ei i se face milă și de un câine. Au vorbit însă prin mesaje, atât de multe că lui Vlad i se bloca telefonul. În desele momente când cădea pe gânduri, privind în tăcere pe geamul autobuzului sau spre lacul din Cișmigiu, fluieratul scurt care-i semnaliza un nou SMS îl făcea să zâmbească.

La începutul petrecerii, când a văzut-o abătută, Vlad a luat-o în brațe, iar pe la miezul nopții, Iza l-a mângâiat încet pe spate, simțindu-l supărat că lumea nu prea dansa. I-a luat telefonul din mână când a verificat scorul la meci (era 0-0) și s-a fotografiat cu el după ce s-a schimbat în tricoul Petrolului. Au dansat aproape toată noaptea – pe balade pop, pe melodii latino sau pe manele –, s-au sărutat îndelung pe 18 ani de la Vama Veche și au aprins lampioane în formă de inimă. Când lumea a început să plece, Iza l-a înghiontit să-i salute și să-i conducă la mașină. Spre dimineață, când tatăl s-a întors să-i ducă acasă, mai erau doar ei doi. Acasă, în întunericul din hol, din telefonul lui Vlad s-a auzit un ultim fluierat scurt.
***

Egalul cu Rapid din seara în care Vlad și-a serbat majoratul a anunțat începutul unei perioade tulburi pentru Petrolul. După nici o săptămână, au pierdut mult așteptatul meci cu Dinamo Zagreb cu 3-1.

Vlad a privit din tribună, din mijlocul lupilor, ratările lui Mutu de pe teren. Fanii i-au aplaudat fiecare pasă, dribling sau șut reușit, i-au scandat în cor numele, dar doar o dată, au râs când și-au amintit de ghetele inscripționate cu porecla „Briliantul”, pe care le postase pe Facebook. Când a ratat, mai ales cu poarta goală, și-au pus mâinile în cap de disperare.

Ratarea calificării a pornit o furtună de schimbări în jurul echipei. Au plecat jucători și oameni din conducere și au apărut zvonuri că Petrolul are probleme financiare, pentru că sprijinul anual primit de la Primărie, pe baza unui contract de performanță, era blocat de o anchetă DNA. (Ulterior, în noiembrie 2014, președintele și alți acționari ai clubului au fost acuzați și arestați preventiv pentru evaziune fiscală și spălare de bani cu un prejudiciu de peste 15 milioane de euro.) A urmat o victorie la Craiova care i-a adus, pentru scurt timp, în fruntea clasamentului, apoi o înfrângere pe teren propriu după aproape doi ani cu rivala la titlu CFR Cluj, și un egal în care Mutu a fost destul de șters. Echipa a ajuns pe patru, iar la mijlocul lui septembrie, antrenorul Răzvan Lucescu a fost demis.

Apoi a venit vestea că Mutu părăsește și el echipa. Urma să fie împrumutat în India pentru trei luni.

Inițial, a părut o soluție de compromis cu care clubul a fost de acord, pentru că ar fi primit 100.000 de euro ca să-l lase să plece. Iar Mutu urma să câștige 500.000 euro pentru apariția în nou-înființatul campionat de fotbal indian, alături de Alessandro Del Piero, David Trezeguet sau Hernán Crespo, toți jucători aproape de 40 de ani.

„E decizia unui fotbalist matur, probabil s-a gândit că are o vârstă”, a empatizat stelistul de 34 de ani Lucian Sânmărtean; „Normal că Mutu s-a dus în India pentru bani, trebuie să se aranjeze și el”, a spus Gheorghe Mulțescu, care i-a luat locul lui Lucescu. „E ultimul lui an, cât poate să mai tragă?”, s-a întrebat și Vlad.

Mutu a spus mereu că nu e pregătit să-și încheie cariera, pentru că îi place prea mult fotbalul. Dar după sclipirile din vară, a intrat din nou într-un con de umbră pe teren, evidențiindu-se mai des în presa mondenă pentru ieșirile nocturne. La fel a fost și la Fiorentina, unde după patru ani liniștiți, a fost din nou depistat pozitiv la un control antidoping, cu sibutramină, și suspendat nouă luni. La fel a fost și la națională, unde cele 35 de goluri – la fel ca Hagi – au fost acompaniate de certuri cu antrenorii, escapade din cantonament și ieșiri în cluburi înainte de meciuri.

Ploieștenii au înțeles că primise o ofertă de nerefuzat, dar așteptau ca Mutu să fie alături de echipă până în ultimul moment, mai ales că urma derbyul cu liderul Steaua, important pentru clasament, dar și mai important pentru mândrie. Cu o zi înainte de meci, Mulțescu a anunțat că atacantul i-a cerut să nu-l folosească ca să nu riște o accidentare, o decizie care i-a atras o ultimă salvă de critici: „E o epavă”, „e terminat”, „n-a arătat nimic în afară de golul cu Plzeň”, au spus în ziua meciului suporteri, taximetriști sau ziariști locali.

Meciul care putea fi ieșirea lui din fotbalul românesc a fost unul din cele mai frumoase ale campionatului, cu cinci goluri, multe ocazii, coregrafii și incidente în tribună, ca la orice derby. Petrolul a pierdut cu 2-3 și a căzut pe șase, dar nimeni n-a părut să regrete absența de pe teren a lui Mutu. Un lup nu e niciodată singur, dar pentru fanii echipei el nu-și câștigase încă acest statut.

La puțin timp după, și-a reziliat contractul pe ascuns, lăsând loc zvonului că după aventura din India va ajunge la Fiorentina, unde își dorește de fapt să-și încheie cariera. O carieră despre care toată lumea – suporteri, jurnaliști, antrenori – pare să fie de acord că nu s-a ridicat la înălțimea talentului. Că, dacă avea un stil de viață mai disciplinat, ca al lui Chivu sau ca al lui Hagi, ar fi jucat și acum la o echipă uriașă. Că a avut toate datele pentru a fi unul din cei mai mari fotbaliști ai lumii, dar i-au lipsit abilitățile umane ca să-și transforme povestea într-un succes, cum a scris The New York Times. Că a crezut, cum a rezumat Angelo Niculescu, că tinerețea ține o veșnicie.
***

E încă întuneric afară, când în casa roșie dintre dealurile din Urlați se aude alarma. Din telefonul Samsung S4, cumpărat de Vlad la mâna a doua cu banii strânși de ziua lui, Smiley cântă primele versuri din melodia Acasă. Se trezește tiptil pe la șapte fără un sfert și se duce direct în bucătăria din curte, și ea vopsită în roșu. Aprinde lumina, dă drumul la aragaz să se încălzească și își toarnă o cană cu lapte. Se uită la știrile de pe Sport.ro în timp ce mănâncă patru felii de pâine cu miere, dulceață de afine și zacuscă făcute în casă. Erau pregătite cu o seară înainte de tată, după instrucțiunile lăsate de mamă înainte să intre în tura de noapte.

Înainte nu-i pregăteau micul dejun de seara, își făcea singur ce voia, dar acum au mai mare grijă cu ce mănâncă, și așa poate să doarmă mai mult. Termină și pleacă din bucătărie chiar înainte de știrea despre victoria Petrolului din Cupa României, cu o echipă din Liga a III-a.

Tatăl încă doarme, așa că Vlad se îmbracă în tăcere în camera lui, înconjurat de animale de pluș, de icoane, de un fular cu Petrolul și de fotografii cu el pe teren. E fericit că i-a crescut părul și poate să-și facă iar creastă. Înainte să iasă din casă, când soarele răsărise deja de după dealul de peste drum, se aude primul fluierat al zilei. Citește mesajul și tastează rapid un răspuns, cu buricele degetelor încă reci și unghiile ușor vinete de la tratamentul care i-a ars circulația periferică. Își ia în spate rucsacul negru, în care are echipamentul pentru ora de sport.

Merge pe jos, pe marginea drumului, cam jumătate de oră. E încă septembrie, dar nu sunt mai mult de șapte grade și îi ies aburi pe gură. În generală, când avea antrenamente dimineața, pleca pe la șase și ceva, să ajungă în Ploiești până la opt. De obicei îl ducea tatăl, sau tatăl unui coechipier, dar avea și zile când mergea singur, uneori prin ninsoare, cu rucsacul în spate. La prânz, părinții sau bunicul îl așteptau în stația de microbuz, îi schimbau echipamentul cu ghiozdanul cu cărți și îi dădeau sandwich-uri pe care le mânca pe drum. Înapoi acasă ajungea abia seara.

„Asta era viața pe care o ducea Vlad înainte”, spune mama lui. În weekend avea meciuri, iar tatăl nu-l lăsa să iasă în oraș. Ca să-i demonstreze că nu dă randament, l-a lăsat de vreo două ori, dar apoi i-a spus că a jucat „ca o cizmă”. „Cât timp a făcut sport, n-a făcut absolut nimic pe lângă, ăsta era scopul lui în viață. N-a simțit că trăiește decât prin sport.”

Vlad nu le vede ca sacrificii, pentru că i-a plăcut. N-a lipsit la niciun antrenament, alerga și opt kilometri pe dealurile din jur și făcea ore suplimentare la sala de forță de la liceu. „Înainte n-aveam timp de nimic”, dar acum are prietenă, poate să iasă la un suc și să-și facă planuri de weekend cu colegii, și crede că și de asta nu mai vrea să revină la fotbal. A descoperit viața de adolescent, și îi place.

În plus, a văzut ce ușor poate să piardă totul, și nu mai vrea să riște. Deși părinții spun că nimeni nu poate ști sigur, Vlad e convins că totul a pornit de la o lovitură primită pe teren primăvara trecută, când stătea în zid. Atunci s-a format un chist pe care chirurgul din Ploiești care i l-a scos nu l-a dus la biopsie. S-au gândit să-l dea în judecată, cum le-au spus și medicii din București, dar și-au dat seama că ar fi prea costisitor, prea multă alergătură, și că ar avea mai mult de pierdut decât de câștigat, cum spune Vlad. Oricum nu ar aduce înapoi timpul pierdut.

Aproape de școală, se întâlnește cu Cosmin, pe care îl știe din clasa I.

„Ce-ați făcut ieri la română?”, întreabă Vlad.

„I-a ascultat pe Andu și pe Diana. Unde a deschis catalogul. Erai și tu.”

„Cât a luat Andu? ”

„Patru.”

„Deci am scăpat.”

A lipsit cu o zi înainte, pentru că a fost la București la control. O dată pe lună, face analize de sânge, radiografie la plămâni și uneori ecografie, ca să se asigure că e totul în regulă și că nu îi revin celulele canceroase.

„Markerii vin mâine, trebuie să sunăm”, a spus tatăl în mașină, când se întorceau în Ploiești.

„Păi nu-i afli joi, când vin la tomograf? ”, a răspuns senin Vlad, în timp ce se juca pe telefon.

„Și de ce să stai până joi, dacă poți să fii liniștit?”

„Păi și de ce nu ești liniștit?”

Tatăl stă mereu cu frică și de fiecare dată când primește foaia cu analize, parcă se eliberează de tot plumbul pe care îl simte în corp. Știe că de cancer nu te vindeci niciodată 100% și că tot ce poate să facă e să spere să nu recidiveze. Se agită să-i cumpere mâncare sănătoasă, îl bate la cap să mănânce fructe și vrea să-l ducă în București la un tratament prin biorezonanță, pentru care a apelat iar la club și la suporteri. Știe că îi trebuie patru-cinci ani să se curețe de toxine, și se întreabă mereu îngrijorat: „Ce-o să mănânce el la anul, când pleacă la facultate?”

Vlad vrea să ia BACul cu media opt, nu cu șase, cum crede că ar fi luat dacă mai făcea sport. Și-a dat seama că îi trebuie o plasă de siguranță, o meserie în care să nu depindă de nimeni, din care să se întrețină și pe care să n-o piardă, cum și-au pierdut părinții slujbele, sau cum a pierdut el fotbalul.

Deocamdată, a ales kinetoterapia. Se gândește la asta de când a făcut ședințele pentru dureri de spate. Văzuse cum e să nu poată juca și s-a întrebat ce-ar putea face, pe lângă sport. Deși tatăl i-a spus să dea la Facultatea de Sport, el vrea la Medicină, să aibă mai multe opțiuni. Admiterea se dă din biologia de clasa a XI-a, la care e bâtă, pentru că n-au prea făcut la liceu. Dar a găsit o profesoară bună cu care a început meditațiile imediat ce a aflat programa la Facultatea de Medicină din Brașov. De București nu vrea să audă, nu i-a plăcut deloc aglomerația. În plus, la Brașov e facultatea de inginerie aerospațială la care vrea să dea Iza, și au hotărât să meargă împreună. „Nu râdeți, că vorbesc serios”, i-a spus Iza tatălui lui Vlad într-o zi. „Unde merge Vlad, merg și eu.”
***
Mutu nu a mai ajuns în India. După câteva săptămâni în care a încercat să obțină viza, transferul a fost blocat de FIFA pentru că se încheiase perioada de transferuri, așa că a rămas fără echipă cel puțin până în iarnă.

Pe ușa din dos, cum spun fanii, s-a încheiat drumul său la Ploiești și perioada în care, destinul lui și al lui Vlad s-au intersectat. Chiar s-au întâlnit de două ori: o dată în februarie, când Vlad era palid și slăbit, dar avea privirea tăioasă și zâmbetul hotărât. Atunci Mutu i-a dat un tricou cu numărul pe care îl purta ca fundaș, fără să-i spună mai nimic și cu privirea în pământ. A doua oară, în vară, când Vlad abia ieșise din spital și era vesel și energic. Atunci Mutu i-a dat o minge cu autografele jucătorilor și părea pe cale să-și revină.

Petrolul, care s-a stabilizat în clasament, le-a întins amândurora o mână de ajutor ca să lupte pentru o a doua șansă. Vlad a profitat, și e încă aici. Deși uneori dezamăgit de rezultatele echipei, ca meciul nul cu ultima clasată la care a înghețat în tribună, încă merge pe stadion, cântă imnul zâmbind și ascultă meciurile importante la radio. Afișele cu poza lui și cu mesajul „Un lup nu e niciodată singur” sunt încă lipite pe ușile și pereții de sub peluze. Din popasul lui Mutu la Ploiești au rămas doar posterele în mărime naturală din stadion, magneții și tricourile imprimate deja cu numărul 10, pe care încă nu-l poartă altcineva.

Dacă pentru primul lui antrenor, Mutu e un geniu îndrăgostit de fotbal, dacă pentru piteșteni e al doilea jucător după Dobrin ca valoare (dar nu la fel de iubit), dacă pentru ploieșteni e o amintire urâtă și o afacere păguboasă, și pentru mulți suporteri „cel mai talentat fotbalist român care și-a bătut joc de talentul lui”, pentru Vlad pare o antiteză, un jucător și o carieră care îl privesc ca din oglindă, evidențiind contrastele, ca cel dintre tupeul și stropul de nebunie de care are nevoie un atacant și cumpătarea și rezistența unui fundaș.

Cariera lui Vlad s-a terminat la vârsta la care a lui Mutu abia începea. Nu a fost niciodată la fel de talentat, dar a compensat prin muncă și seriozitate. În orice face, lui Vlad îi place să se dedice cu totul, fără jumătăți de măsură, în timp ce Mutu, deși putea să zboare sus, s-a ferit de înălțimi. Vlad a depășit obstacolele care i-au apărut în cale, în timp ce Mutu și-a pus singur piedici. Cât a jucat, Vlad a pus fotbalul pe primul loc, în timp ce Mutu a vrut să-și trăiască viața la aceeași intensitate. Cînd a vazut ca nu mai poate, Vlad a renunțat și a ales un nou drum, fără să se uite înapoi. Când e în galerie nu se gândește la cum era pe teren, pentru că se bucură de momentul pe care îl trăiește. Mutu, care postează aproape zilnic pe Instagram poze din anii de glorie, încă se agață de trecut.

Pe terenul de fotbal, Vlad e numai un zâmbet. E una din primele ore de sport din noul an școlar, și bate mingea doar cu doi colegi, restul s-au învoit.

„Să-ți încălzești bine mușchii, Vlade”, îi spune tatăl, care a venit să aducă o adeverință la secretariat, pentru o bursă socială. „Nu forța, că am înțeles că obosești. Ia-o ușurel.”

Îmbrăcat în tricoul albastru primit de la Mutu, cu numărul șase pe spate, face rotații ample cu picioarele, când în exterior, când în interior. Sare și aleargă pe loc, apoi face câteva fandări. Timp de o oră, cei trei se tatonează, pasează, șutează la poartă, fac jonglerii și râd. Pe margine, tatăl îi povestește profesorului de sport, antrenor la echipa din Urlați, că au aflat ieri de la medic că poate să facă sport din nou, chiar la nivel de performanță.

„Dar nu mai vrea el de performanță.”

Se uită la el cum trage la poartă și-și amintește de vremurile când n-avea nimeni curaj să-i apere șuturile. Cum a fost golul pe care l-a bubuit de la 20 de metri acum doi ani, într-un meci la Bacău. Era așa sigur că n-o să intre, că s-a întors cu spatele, spre propriul careu și nu știa de ce-l felicită toți.

„Acum nu mai are șutul ăla, că e slăbit.” Tatălui i-a fost mai greu să accepte și a tot sperat că îl convinge să încerce să revină. Să intre câte 10 minute pe meci, și în câteva luni, cine știe. Dar își dă seama că Vlad are dreptate, ar dura prea mult. Până își revine musculatura, apoi plămânii, opriți brusc după opt ani în care au lucrat la capacitate maximă. Și, la cum îl știe, n-ar accepta să fie undeva la mijloc, ar vrea să fie din nou în vârf.

„Cum e, ai obosit?”, îl întreabă la final.

„E bine, dar voiam să joc fotbal”, răspunde Vlad, dezamăgit că n-a avut cu cine.

Ar fi vrut să mai stea și în ora de engleză în sală, dar profesorul trebuie să plece. Se schimbă la loc în blugi și culege pantalonii de fotbal căzuți pe jos, împachetându-i cu grijă. „Domn’ profesor, facem tabelele alea cu campionatul? Ca să începem…”, spune înainte să iasă din sala de sport. Își lasă echipamentul în clasă, apoi se întâlnește cu Iza în fața clasei ei, prima de la parter. Acolo își petrece toate pauzele, vorbind despre toate subiectele posibile: școală, meditații, fotbal – dar nu mult, că nu stresezi o fată cu fotbalul – și cel mai mult despre viitor, „că asta contează”. ●

Despre fotografii: O parte din fotografiile care ilustrează acest material au fost realizate pe stadionul Ilie Oană. A fost prima oară când Vlad a tras la poartă pe terenul echipei mari, pentru că juniorii Petrolului nu fac antrenamente acolo. Cu ocazia asta, și-a scos din cutie ghetele argintii cu șireturi portocalii, pe care le purtase doar o dată până atunci.

● DoR #18 poate fi găsit începând cu weekendul 12-14 decembrie în librăriile/punctele de distribuție partenere sau pe shop-ul nostru (cu coperta la alegere sau ca abonament cu colecția completă de coperte). Decât o Revistă este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Pe Bune

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Donec diam lacus, tristique sodales consequat eu, fermentum quis neque. Pellentesque habitant morbi tristique senectus et netus et malesuada fames ac turpis egestas. Sed malesuada lacinia lacus, eget mattis felis. Phasellus sem lectus, laoreet quis ullamcorper nec, rutrum eu nulla. In hac habitasse platea dictumst. Nam et […]

Un an de la Colectiv

La un an de la incendiul din Colectiv, ne amintim de cei care au murit acolo sau în spital, despre cei care luptă să se recupereze și familiile lor.

Bucureșteanul: Zmeură

Când doi oameni înseamnă mai mult decât șapte ani.