De ce Tudor Giurgiu

Tudor Giurgiu e cel mai ocupat om din filmul românesc. Organizează, construiește, produce, plănuiește, vinde,…

Tudor Giurgiu e cel mai ocupat om din filmul românesc. Organizează, construiește, produce, plănuiește, vinde, iar cu De ce eu? dă startul unui cinema cu impact social. ● Publicat în DoR #19. ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Cristian Lupșa
Fotografie de Alex Gâlmeanu

Giurgiu_DoR19_Galmeanu

Ultima treime a filmului De ce eu? începe cu o scenă în care tânărul procuror, hăituit de sistem, părăsit de prieteni și cuprins de îndoieli vecine cu paranoia, se aruncă într‑o piscină. Personajul e un bărbat de 29 de ani, cu mimica pe atât de fermă precum are pielea, iar gravitatea cu care spintecă apa cu brațele e însoțită de acorduri amenințătoare. Melodia din fundal e Oameni noi, de la Luna Amară, și scena e montată în așa fel încât primul vers să coincidă cu momentul în care, după primul bazin, făcut aproape cu ură, procurorul se agață de margine. Părul scurt și până atunci arcuit e acum pleoștit, picuri de apă i se preling pe față și pe umeri, iar ochii, sângerii aproape, sunt păziți de cearcăne ca niște umbre. Într‑un tremur de cadre, privește în gol, către noi, spectatorii.

„Privește – viermii ce‑i hrănim”, se aude vocea lui Mihnea Blidariu și procurorul clipește.

Nu e neapărat subtil ce face regizorul Tudor Giurgiu în această scenă, dar e eficient. Atât procurorul, jucat de un Emilian Oprea tensionat și plin de îndoieli, cât și noi, din sală, privim. El, spre un viitor care nu mai are nicio legătură cu ce trăise până atunci, populat de fantomele care l‑au schingiuit pentru că s‑a împotrivit voinței șefilor, noi, spre el, cu stânjeneala omului care asistă pe neașteptate la un moment de vulnerabilitate extremă a altcuiva.

„Vorbește – despre cum trăim”, continuă Blidariu și procurorul se aruncă înapoi în apă, un botez care vine prea târziu pentru o ispășire. „Chinuiți. Umiliți. Rece și‑anonim.”

Și eu, și tu, și cel de pe scaunul de lângă tine, și cei de pe rândul din față, ne‑am simțit cel puțin o dată așa. Singuri, anonimi, neimportanți, oricând sacrificabili de forțe pe care nu le înțelegem și care nu au nicio nevoie de noi. De ce eu? e un film despre ce facem când suntem singuri în fața sistemului, când valorile personale se află în contradicție cu cele instituționale, iar Giurgiu insistă că întregul conflict, întreaga dramă, e în acea privire de animal rănit care simte că nu mai are de la cine să ceară ajutor.

În secvența imediat următoare, muzica se oprește și îl vedem pe procurorul Cristian Panduru, cu aceiași ochi injectați, aceleași cearcăne, aceeași angulație uscățivă a fălcilor, spălându‑se pe față în chiuvetă și privindu‑se în oglindă.

E un ecou al unei scene din prima treime, când Panduru, pe atunci băiatul de aur al Parchetului General, un tânăr care a ars etape și a ajuns să închidă judecători și deputați pentru corupție, începe să‑și pună pentru prima oară întrebări despre noul caz pe care l‑a primit și capacitatea sa de a‑l duce la capăt. Trebuie să ancheteze un procuror din vestul țării, despre care șefii îi spun că e un șpăgar șantajist, cu legături cu interlopii traficanți de petrol, dar lui Panduru nu‑i iese nicicum această socoteală. După ce îl aude pe procurorul orădean descriindu‑l la televizor ca fiind tânăr și manipulat, Panduru intră la baie să se spele pe față – modul lui de a‑și limpezi gândurile, de a‑și pune armura, nu fără mândrie, de a se recompune înainte de o nouă bătălie.

Pe când reface rutina în ultima treime, nimic nu mai e la fel. Panduru a decis că nu are suficiente probe pentru o condamnare, motiv pentru care șefii, care primiseră ordine de sus ca acest dosar să meargă înainte, îi dezmembrează viața bucățică cu bucățică. Se spală, se șterge și apoi, într‑un exces de vanitate, își ridică părul de pe frunte ca să vadă cum va cheli și‑și freacă pielea cu gel împotriva căderii părului. Apoi îl vedem în oglindă, cu gulerul cămășii albe încheiat cu nasturi, cravata perfect strânsă și sacoul care i se așază pe umăr ca o platoșă. Iese din curtea blocului în care locuiește și el, și mătușa lui, învelit în palton, cu servieta într‑o mână și cu cheile de la mașină, în cealaltă.

Mașina, o Dacia 1310 de‑un albastru sumbru, cu numărul de înmatriculare NUP, e prăfuită, tocită și Panduru observă că i‑a fost tamponată aripa din spate. Învârte cheia în portieră și melodia de la Luna Amară revine în fundal: „Minciuna – e tot ce mai avem. Minciuna – e apa ce o bem.” Face câțiva pași s‑o examineze, apoi trece în spatele mașinii și privește neliniștit în jur înainte să se urce la volan.

„Te iubim. Te slăvim. Comandant suprem.”

Ochii sunt motivul principal pentru care Giurgiu l‑a ales pe Oprea pentru rolul principal. I s‑a părut că privirea e similară cu ce văzuse în imaginile cu Cristian Panait, procurorul care a inspirat filmul și care s‑a sinucis în aprilie 2002, după o perioadă de dezmembrare psihologică similară cu cea din film. Giurgiu poartă după el povestea de vreo 10 ani, dar doar în ultimii patru a lucrat serios la ea, ajungând până la urmă să facă filmul despre care spune că e cel mai important din cariera lui.

Înainte să mergem mai departe, trebuie să punem cărțile pe masă: sunt cel puțin două povești pe care le poți spune despre Tudor Giurgiu, iar scenele cu procurorul în piscină și la chiuvetă, subliniate de muzică, sunt exemplul perfect pentru ambele.

Una e cea pe care o spun și probabil vor continua s-o spună unii critici: că Giurgiu e un regizor competent, talentat, preocupat de poveste, dar fără capacitățile autoriale și programul estetic al colegilor de generație, artiști cum sunt Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu sau, mai nou, Radu Jude. Că e un regizor care nu se poate abține să nu strecoare momente lirice și romanțioase în filme, cum e scena cu piscina, subliniindu‑le cu o tușă care pentru unii e sinonimă cu un tip de compromis pe care nu îl faci în artă: compromisul de a te gândi la public, de a vrea să‑l aduci în sală și, odată în sală, de a încerca să‑l treci printr‑o experiență care se simte și în stomac, și în inimă, nu doar în cap. Că a debutat în 2006 cu un film îndoielnic și inegal, Legături bolnăvicioase, în care camera neastâmpărată a privit relația de dragoste dintre două studente din tot soiul de unghiuri discordante, asta în perioada în care alții făceau capodopere minimaliste și riguroase și inventau Noul Val. Că în 2012 a ieșit cu Despre oameni și melci, o comedie despre niște muncitori care vor să doneze spermă ca să‑și salveze uzina auto, și a susținut sus și tare că el vrea public, că fără spectatori vom avea un cinema apreciat artistic dar auster, formalist, cu filme văzute doar de câteva mii de oameni. (Melci a fost văzut de 65.000 de spectatori, imens pentru un film românesc; Q.E.D., printre cele mai bune filme românești din 2014, de nici 5.000).

Dar există o poveste mai interesantă, care are la fel de multă legătură cu privirea neliniștită a procurorului și cu muzica care îngroașă senzația de singurătate: Giurgiu încearcă să reconstruiască în filmele lui emoții pe care le‑a trăit. Pentru că trăiește furibund, mereu cu ochii către mâine și următorul proiect și următoarea aventură, are nevoie de filme ca să‑și așeze viața în matcă și să‑i dea sens. În Legături bolnăvicioase a încercat să înțeleagă Bucureștiul și cotloanele lui ascunse, un oraș care l‑a speriat în 1990, când s‑a mutat de la Cluj, dar care apoi l‑a cucerit cu „haosul lui bine orchestrat”. În Melci a vrut să refacă atmosfera haiducească a anilor de după Revoluție, când nimic nu părea să corespundă promisiunilor post‑decembriste, dar, în același timp, totul era posibil. Iar De ce eu? e, simultan, un portret al unui om singur, cum a fost și Giurgiu după ce în 2005 a preluat conducerea TVR doar ca să fie scuipat afară doi ani mai târziu, dar și o revanșă.

Giurgiu spune de fiecare dată că a început să facă De ce eu? ca un film autobiografic. Nu știa cum să vorbească despre ce i s‑a întâmplat în TVR, cum a fost să ajungă la 33 de ani în fruntea unui mamut național și cum a fost când, doi ani mai târziu, se scria pe toate gardurile că a furat bani, că și‑a favorizat firmele și soția în obținerea de contracte și că, pe scurt, a distrus un bun național perfect funcțional înainte de venirea lui.

Când a regăsit povestea procurorului Panait a început să vadă asemănări care l‑au apropiat de personaj: aceeași generație, amândoi fani Dinamo, amândoi fani de karaoke, amândoi cu ambiții similare când au venit la București, amândoi mândri de primii bani pe care i‑au câștigat și pe care i‑au dat pe câte o Dacie 1310, amândoi obsedați de muncă și, deși Giurgiu nu o spune, amândoi cu o imagine publică corectă, dar misterioasă.

A documentat atât de mult personajul real încât a ajuns să‑și pună de nenumărate ori întrebarea dacă face un documentar sau un film de ficțiune. Întreaga echipă a fost contaminată de personalitatea lui Panait – un procuror tânăr, intransigent, corect, iubit de studenții lui de la Drept și admirat de mai toți cei din viața lui. Aproape prea perfect pentru un personaj de film, ceea ce regizorul Lucian Pintilie i‑a și spus lui Giurgiu de la început: nimeni nu vrea să vadă filme despre oameni perfecți.

Dacă Giurgiu a vrut să facă un film despre sine și despre ura și scârba cu care a plecat din TVR, a reușit, în timp, să‑l ascundă într‑un film care e un tribut adus lui Panait (chiar dacă unii critici contestă asta). În genericul de final apare o propoziție care subliniază că scena sinuciderii procurorului e filmată pe aceeași terasă din centrul Bucureștiului de pe care s‑a aruncat procurorul.

Zilele de filmare pe care le‑au petrecut în casa lui Panait și a mătușii sale au unit echipa și au fost bântuite de un sentiment straniu. Oprea își amintește că era destul de încărcat și fragil în ziua în care au filmat scena de pe terasă. Umbla în mână cu o carte de‑a lui Panait pe care o ceruseră de la mătușă (Quo Vadis) și la un moment dat i‑a spus ajutorului operatorului să‑l agațe dacă se va dezechilibra, pentru că intenționa să pună măcar un picior sus pe balustradă. Când a făcut‑o, l‑a văzut pe Giurgiu în casă, în spatele monitorului, făcându‑i semne disperate să se oprească. Oprea spune că și‑ar fi dorit inclusiv să se arunce de pe clădire, dar nu l‑au lăsat cascadorii pentru că i‑au spus că n‑ar ști cum să cadă pe pernă și că ar putea muri. Spune că a trebuit să‑și reamintească tot timpul că singurătatea extremă în care ajunsese Panait, senzația că nu mai are pe nimeni și niciun motiv să continue, nu i se aplică și lui.

„În ciuda emoției, eu nu eram singur cum a fost omul ăla, părăsit de toți”, spune Oprea, pentru care De ce eu? e debutul în film după ani de teatru la Buzău. „Nimeni nu știa ce se petrece cu el, nici măcar mătușa și maică‑sa. Nimeni nu știa ce e în sufletul lui. Iar eu eram înconjurat de oameni faini, de toată echipa de filmare, care era superemoționată. La scena aia nimeni nu mai vorbea.”

Oprea spune că Giurgiu l‑a tratat mereu ca pe‑un frate mai mic – au ieșit la tenis, la bere, i‑a făcut rost de bilete la concertul Depeche Mode când nu se mai găseau niciunde – și că, în acea zi, pe terasă, a venit la el să‑l asigure că nu are de gând să‑l chinuie. Nu voia să fie regizorul care împinge actorii în situații extreme doar ca să obțină o reacție. Asta poate și pentru că Giurgiu a fost și el acolo, a privit și el în gol și știe că nu poți să ieși din astfel de stări decât dacă simți că îi ai pe alții lângă tine să te prindă.

Altfel, cazi.

Amintirile lui Giurgiu, care va împlini 43 de ani pe 20 iunie, sunt o succesiune de cadre de film, pe care le punctează cu „n‑am să uit”, „îmi amintesc” sau chiar „mi‑a rămas în cap imaginea”. Poveștile lui au mise‑en‑scène‑ul făcut, nu e nevoie decât de „acțiune” – cum l‑a dus o colegă de‑ale mamei la Viața merge înainte cu Julio Iglesias și s‑a prăbușit de plâns, cum intra la cinematograful Republica din Cluj, orașul natal, cu abonament, cum cobora printr‑un atelier de reparații de televizoare din complexul alimentar Mercur într‑un videoclub clandestin, unde a văzut E.T., care l‑a rupt.

Mama lui era medic, iar tatăl era cercetător fizician și, pentru că nu primeau repartiții împreună, Tudor a crescut în primii ani cu bunica, la Sibiu. S‑au mutat împreună în apartamentul din Cluj – în care părinții locuiesc și acum – abia pe când Tudor era gata de școală, puțin intimidat de gașca de la bloc și încă îndrăgostit de doamna educatoare Virginia, o brunetă cu fundul bombat.

Îi plăcea fotbalul și a fost, pe rând, suporter „U” Cluj, Craiova în perioada de glorie, Steaua și apoi – și până acum – Dinamo. Campionatul mondial din 1982 l‑a văzut în pădurea de pe dealul Feleacului, unde pâlcuri de mașini se adunau meci de meci, bărbații montau antene ca să prindă semnal de la unguri și stăteau cu televizoarele pe capota mașinii. Între meciuri, făceau grătare.

Deși scria, făcea teatru la școală, vedea filme și citea almanahul Cinema, nu era niciun dubiu că va da la medicină. Dar apoi a venit Revoluția, un punct de inflexiune la care revine de fiecare dată când explică cum a ajuns unde e.

L‑am văzut făcând‑o în ianuarie la Cluj, unde venise să petreacă o seară cu studenții de la Universitatea Tehnică și să le dea sfaturi și povețe de leadership. Purta o pereche de blugi tociți, pantofi maronii, un tricou albastru în V și un hanorac negru cu umeri de piele. Pe nas avea inconfundabilii – în ultimii ani – ochelari cu ramă albă, cumpărați din New York. Vocea lui era caldă, sinceră, coerentă, iar întreaga narațiune, cum îi șade bine unui regizor căruia îi plac poveștile, era plină de suișuri și coborâșuri.

Revoluția mi‑a deviat și bulversat viața, le‑a spus Giurgiu studenților, dându‑le și un sfat pe care l‑a repetat în mai multe forme de‑a lungul celor aproape două ore: dacă ai un vis e bine să‑l urmezi când ți se oferă șansa. Nu amâna momentul, pentru că s‑ar putea să nu mai revină.

A hotărât că voia la film, nu la medicină. Familia a fost traumatizată, așa că, de dragul compromisului, a dat la amândouă. Era la Costinești cu prietenii când tatăl l‑a anunțat la telefon că luase o notă proastă la anatomie și era sub linia admișilor. A intrat la regie de film în București, un ardelean speriat de un oraș gigant, unul dintre cei mai tineri din generație. Nu doar atât: crescuse cu filmele de la Republica, pe când colegii erau fluenți în Cinemateca bucureșteană și vorbeau de regizori de care Giurgiu nu auzise niciodată. Mai timid din fire, s‑a intregrat greu. Stătea în centrul Bucureștiului în garsoniera unei mătuși, apoi a moștenit apartamentul altei mătuși care stătea în același bloc, un apartament cu o terasă gigantică, unde a dat ulterior petreceri memorabile, care au inspirat inclusiv un scenariu de scurtmetraj cu o scenă de sex pe un acoperiș. Piscina gonflabilă care a zburat într‑o noapte de pe terasă și n‑a mai fost găsită niciodată e doar una dintre amintirile de atunci.

N‑a știut ce viitor are cu o facultate de regie, mai ales că în România anilor ’90 tinerii absolvenți nu făceau film, așa că s‑a apucat să lucreze la filmele seniorilor, ca să înțeleagă ce făceau toți oamenii de pe platou: electricieni, actori, producători etc. La E pericoloso sporgersi, al lui Nae Caranfil, a cărat cabluri, a făcut sandvișuri, a direcționat figuranți; la Prea târziu, al lui Pintilie, a ajuns prim‑asistent de regie.

Regizorii mai în vârstă îl îndemnau să se care din țară, dar Giurgiu, spirit antreprenorial, și‑a făcut o firmă – i‑a oficializat existența luându‑și un fax. A învățat despre producție și distribuție de film, s‑a apucat să facă reclame și videoclipuri pentru Atomic TV și așa l‑a prins anul 2000, un an important în cinemaul românesc pentru că nu s‑a produs niciun film. (În 2001 avea să apară Marfa și banii, al lui Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu, și nimic nu avea să mai fie la fel.)

Cam pe atunci s‑a gândit că dacă tot nu există un festival de film în România, să facă el unul. La o țuică într‑un restaurant bulgăresc din Varșovia, după o consultare ce aduce a banc, cu un bulgar, un polonez și un neamț, a decis să‑l numească Festivalul de Film Transilvania (TIFF), ajuns acum la a 14‑a ediție.

Narațiunea vieții lui Giurgiu pare azi închegată și o recunoaște și el, mai ales că a legat el însuși bine firele în ultimii ani. Dar pe atunci, nu urmărea niciun fel de program – încerca tot ce apuca și cam tot ce i se propunea, ca un copil bezmetic cu un surplus de energie.

Era mai degrabă intuiție și intuiția, dublată de o forță rară de construcție, e una dintre calitățile lui principale. Giurgiu se potrivește definiției antreprenorului, mi‑a spus Mihai Gligor, care i‑a fost alături în primii ani de TIFF ca manager al logisticii festivalului și apoi a condus un festival de film în Qatar. „Are idei pe care alții nu le au, cu mult înainte.” TIFF e poate cea mai importantă, dar festivalului i se adaugă compania de producție (Libra Film) care tocmai a împlinit 20 de ani, cea de distribuție (Transilvania Film), eforturile de promovare a filmului românesc prin AFPR, care organizează premiile Gopo, și altele.

La întâlnirea cu studenții, povestea cu TIFF a venit cu câteva lecții importante. Dacă te lupți ca un câine și ești încăpățânat și îți folosești orice contacte ți‑ai făcut de‑a lungul anilor, poți să construiești ce‑ți dorești. Dacă transmiți încredere și echilibru echipei, ei vor trăi cu senzația că totul merge minunat, chiar dacă proiectul nu are niciun ban în bancă. Cristian Hordilă, festival managerul TIFF spune că prezența lui Giurgiu în echipă funcționează ca un energizant moral.

„E un om care e puternic prin deschiderea cu care abordează orice relație interumană”, spune Hordilă. „Este nehotărât și indecis în aceiași măsură în care e încăpățânat și perseverent.”

E un lucru pe care îl afli repede despre Giurgiu: e workaholic. O spune și el. Încontinuu face ceva și probabil ar lua‑o razna dacă n‑ar fi așa. Când l‑am însoțit într‑o zi la mixajul de sunet pentru De ce eu? era cu Blackberryul în mână și în fiecare moment de respiro mai rezolva ceva: ba planurile pentru promovarea filmului, ba anunțul că a fost selecționat în secțiunea secundară a festivalului de la Berlin, ba ora unei reclame pe care urma s‑o filmeze, ba niște dosare pe care Libra le depunea pentru finanțare, ba programul unor întâlniri pentru TIFF. De fiecare dată când ne‑am văzut venea de la o întâlnire și pleca către alta și n‑a fost zi în care să facă doar un singur lucru. Când am făcut fotografiile, cu o săptămână înainte de premiera din România, când nu privea în cameră, privea în Blackberry (Hordilă și alți colegi încearcă să-l convingă să treacă la un smartphone contemporan, mai ales că cel pe care îl are scârțâie adesea și e plin de mii de contate). Pe lângă mailuri, avea întâlniri cu echipa de promovare, unele pentru a strânge fonduri pentru TIFF, alta cu un consilier al președintelui, care voia să știe nevoile filmului românesc și tot așa. Într‑o zi a avut nevoie de o baie fierbinte și niște vitamina C ca să adoarmă, pentru că era chiar mai epuizat decât de obicei. Uneori, de oboseală, adoarme în mașină când e la drumuri cu echipa prin țară.

Oprea l‑a întrebat odată dacă a descoperit cumva ziua de 36 de ore. Gligor spune că în echipa TIFF se glumea că în vacanțe Giurgiu își face curat prin mailuri sau citește legea cinematografiei din Cehia, pentru că așa se relaxează. Soția lui, Oana, cu care se știe din anii ’90 (nu ne‑am suportat la început, spune ea) și care i‑a produs toate filmele, spune despre el că e „maniac” și că „lucrează ca bou’”. Ea nu reușește să gestioneze mai multe proiecte simultan decât cu tabele, pe când Giurgiu pare neobosit. Ea se trezește aproape în fiecare noapte să strige după el să închidă calculatorul și să treacă la culcare.

Oricând îl întrebi pe Giurgiu ce face, el va spune că e mai rău ca niciodată, că are un milion de lucruri pe cap, dar asta și pentru că e un control freak și un micromanager care nu poate să nu se implice în fiecare detaliu. În zilele timpurii ale TIFF vedea fiecare comunicat de presă și mereu găsea câte ceva lipsă. La De ce eu? știa aproape fiecare mișcare, inclusiv calendarul de montare a banerelor de promovare prin oraș. Nu se scuză. Din contră: consideră atenția la detalii una dintre principalele lui calități. Oamenii care au lucrat cu el spun că uneori împrăștierea atenției îl și costă: întârzie la întâlniri pentru că a stat la birou să mai dea încă un mail. Mai uită că a luat o decizie într-un anume fel și întreabă mirat: „Eu am spus asta?”. Îl înnebunește pe șoferul Libra pentru că mereu mai are ceva de rezolvat exact când ar trebui să plece spre aeroport. Uneori șoferul îl lasă pe el să conducă, doar să n‑audă că din cauza lui a pierdut avionul. Recent a fost cu Oana și cu fiul lor, Ștefan, la Paris și el a plecat grăbit mai departe, spre Marsilia, luând și pașaportul băiatului; a trebuit să orchestreze din tren o trimitere urgentă la Paris.

„Asta‑i trauma majoră”, mi‑a spus. „Că nu poți să te focusezi și să zici: fac doar o chestie.” I‑am spus că își creează singur aceste probleme și mi‑a răspuns, oarecum în glumă: „Da, da’ io cred că am o tulburare de personalitate de fapt.”

„Ăsta ar fi un test care ar trebui să mi‑l fac: trei luni fără ceva de făcut”, a continuat, deși nu părea deloc convins. „Am mai auzit prieteni neimplicați în festivaluri și producție și mă gândeam că trebuie să fie foarte mișto să n‑ai tot calvarul ăsta pe care până la urmă tu ți l‑ai… Nu e altcineva care s‑a băgat în deep shit – tot tu ești.”

Cel mai adânc rahat în care nerăbdarea și obsesia pentru schimbare l‑au băgat pe Giurgiu a fost Televiziunea Română, a cărei conducere a preluat‑o în 2005, la nici 33 de ani. Instinctul îi spunea că nu putea să refuze o astfel de provocare, deși toți prietenii și cunoscuții l‑au avertizat că e o cloacă, că e plin de securiști, că sunt găști, că e un cuib de viespi, că va ieși prost. El se întreba cât de rău putea să fie cu adevărat și credea că dacă tot a rămas în țară să schimbe ceva, de la cârma TVR ar avea mai multe pârghii. Doi ani mai târziu, atât cât îi prezisese și Oana, a ieșit de acolo praf. „Nu zâmbeam. Eram stresat, obosit și nu mai vedeam lucrurile mari.”

A supraviețuit atunci unui atac susținut al presei vremii, cu Jurnalul Național vârf de lance, și acuzelor că a furat, că și‑a favorizat firmele, că a scos bani din TVR pentru peliculele pe care le producea soția. Oana era însărcinată în luna a opta și ține minte că o zi‑două au ignorat atacurile, apoi au început să se îngrijoreze, mai ales după ce chiar și tatăl ei i‑a sunat să‑i întrebe dacă nu cumva era adevărat ce se scrie.

„Era muci”, mi‑a spus Oana despre Tudor. „Era făcut cârpă.”

Scena preferată a lui Giurgiu din De ce eu? e legată de acele momente de confuzie din TVR, despre care n‑a vorbit niciodată pe îndelete. În film, procurorul Panduru vine într‑o luni dimineață la birou să redacteze hârtia care spune că nu există probe suficiente ca să continue să‑l urmărească pe procurorul orădean. Înainte s‑o ducă șefilor, într‑un birou cufundat în tăcere, se apropie de geam în lumina soarelui de dimineață. E într‑un costum bleumarin închis și stă cu mâinile în buzunar, privind în gol. Nici procurorul și probabil nici Giurgiu n‑au privit pe geam cu ușurare – în film, Panduru știe că pe acea hârtie e sfârșitul vieții lui profesionale. La 29 de ani s‑a pus de‑a curmezișul șefilor și, în cel mai bun caz, avea să ajungă magistrat în vreun orășel de provincie, nici vorbă de cazuri de amploare, ținut cursuri la Drept sau altele. Giurgiu spune că ține minte că stătea la fel în birou pe‑atunci, singur, ca într‑o colivie.

Într‑o seară, după zile de atacuri constante, Oana spune că s‑a speriat, pentru că nu‑l văzuse niciodată atât de șifonat. Era ca o legumă, incapabil să mai facă sau să mai articuleze ceva – era convins că de atunci încolo lumea avea să‑l vadă ca un escroc care a „devalizat TVR”, dar era terifiat că prietenii și cunoscuții ar putea crede la fel. Oana a compus atunci un e‑mail pe care l‑a trimis la zeci de apropiați, mulți dintre care se gândiseră că n‑ar fi oportun să‑l deranjeze în așa momente dificile. Oana le‑a cerut să‑i scrie lui Tudor și să‑i spună că sunt alături de el; de a doua zi au început să curgă mesajele, de la glume la îmbărbătări serioase. Giurgiu a rămas pe terasă. Panait în realitate, și Panduru în film, s‑au aruncat.

„Nu am făcut niciodată filme despre înfrângeri, despre oameni care pierd bătalii”, a scris Giurgiu acum câțiva ani într‑un document în care schița conceptul filmului. Cu De ce eu? a vrut să exploreze cum poate un om puternic să fie distrus în 20 de zile și împins la sinucidere. Dar a vrut de asemenea să arate că justiția românească din 2015, chiar dacă are destule probleme, nu mai e cea din 2002, și că oamenii ca Panait n‑au avut norocul să aibă o mână care să‑i tragă înapoi. El, da.

După filmul de debut și după experiența de la TVR, Giurgiu n‑a știut pe ce să se concentreze. Nu mai simțea o pornire de a se întoarce pe platou și nici nu știa dacă mai are rezerve de energie pentru regie. Așa că s‑a concentrat pe TIFF și a început să producă filme, printre care Undeva la Palilula, despre care crede că a fost „bumbăcit” pe nedrept de critica tânără, și Katalin Varga, care a câștigat un Urs de Argint la Berlin în 2009. A făcut și un documentar și câteva scurtmetraje (printre care Superman, Spiderman sau Batman, cu care a câștigat în 2012 premiul pentru cel mai bun scurtmetraj din partea Academiei Europene de Film), dar nu s‑a înhămat la un lungmetraj.

„M‑am întrebat: eu ce fac? Cred sau aș putea fi mai bun producător decât regizor și, deci, n‑ar fi mai bine să renunț?” Întrebările pe care și le punea au coincis cu perioada de boom a filmului românesc, în care aproape fiecare festival însemna un premiu și o cărămidă la construcția Noului Val, cu o estetică pe care Giurgiu o aprecia, dar nu voia s‑o replice.

„Locul unde [eu și Puiu, Porumboiu, Rădulescu etc.] ne despărțim total e concepția că filmul nu e o artă pentru public, or eu mă hrănesc din asta. Pentru mine e esențial. Aș suferi foarte tare dacă filmele mele n‑ar fi văzute.”

Când a dat peste scenariul de la Melci, să adune public a fost printre scopurile principale. A vrut de asemenea să vadă dacă procesul de a face lungmetraj mai poate să‑i aducă bucurie, sau dacă va fi o chestie total traumatizantă. (Răspunsul a fost „bucurie”.)

În tot acest timp, Giurgiu a fost probabil mai puțin critic cu colegii regizori decât au fost ei cu el sau cu proiectele lui – la Gopo sunt unii care nu participă sau refuză vehement și public premiile, iar dinamica dintre TIFF și regizorii români a avut și momente mai nefaste, ca atunci când Cristian Mungiu n‑a venit cu După dealuri în festival, iscând o întreagă discuție despre cine pe cine ajută: festivalul pe regizori, sau filmele festivalul.

Când am întrebat‑o pe Oana despre motivele pentru care Tudor continuă să construiască pentru întreg cinemaul românesc în loc să se mărginească la propriile proiecte, și‑a ridicat palma stângă la tâmplă și a scuturat‑o a nebunie.

Giurgiu continuă să creeze astfel de proiecte deși spune că încercarea de coagulare a lumii filmului românesc e sortită eșecului. Crede că generația lui a ratat o mulțime de șanse și o parte din De ce eu? e despre aceste ratări. La scară macro, spune el, generația lui n‑a reușit să schimbe mare lucru în România, asta și pentru că forțele contra cărora luptau, și care pe Panait l‑au învins, au fost prea puternice. La scara cinematografiei crede că momentul Noului Val a fost ratat și că în viitor se va spune așa: Noul Val a fost cea mai importantă mișcare în istoria filmului românesc („pe mine n‑o să mă treacă acolo”), s‑au făcut filme care au luat premii și au fost văzute în toată lumea, dar structural, în ceea ce privește finanțarea, numărul de săli, digitizarea arhivelor sau educația cinematografică, nu s‑a întâmplat mai nimic. Ba e chiar mai rău în unele locuri: „Bani mai puțini, instituții mai slabe, nimănui nu‑i pasă de filmul românesc. Noi n‑am reușit datorită orgoliilor, a egourilor, a luptelor intestine. În loc să fim o voce suntem 10 care se bat cap în cap. E un eșec total.” (La Cluj, în ianuarie, un student a început o întrebare așa: „Cinematograful românesc e pe val, am văzut într‑un ziar…”. Giurgiu l‑a întrerupt zâmbind: „A fost. Cred că era un ziar mai vechi.”)

Asta nu înseamnă că Giurgiu, deși și‑a regăsit energia creativă, s‑a oprit din a încerca să schimbe lucruri la nivel de sistem. Deși sistemul l‑a bătut măr, crede în continuare că doar de sus, de la conducerea CNC sau a Ministerului Culturii se pot schimba lucruri. „Oana dacă aude că eu sunt preocupat de politică, moare”, mi‑a spus râzând. „Gluma ei favorită e că peste 20 de ani ea se va retrage pe o insulă în Grecia să croșeteze, iar eu voi dormi în Senat.”

Ultimul lucru pe care l‑ai putea crede despre Giurgiu dacă îl vezi azi e că a fost vreodată atât de singur ca în perioada care i‑a inspirat filmul. E mereu în mijlocul a zeci de oameni, mereu calm, zâmbitor și generos. S‑a plimbat cu De ce eu? prin țară timp de două săptămâni, însoțit peste tot de o echipă loială de actori – ei răciți și obosiți, Giurgiu în vervă. La petreceri, de la Berlinală la București, era mereu în mișcare, având grijă să se oprească pe la toți. La lansări a avut mii de oameni: prieteni din diferite orașe, cei care l‑au sfătuit la film, actori, regizori, politicieni, inclusiv fostul președinte Traian Băsescu. Schimbă mailuri cu Monica Macovei și se sună cu Tudor Chirilă. E mai mereu la televizor, la radio sau prin vreo publicație. Are o rețea atât de extinsă încât nu pare că există lucru pe care să nu‑l poată face sau om la care să nu poată ajunge imediat. Poate de aceea e ușor amuzantă întrebarea pe care a primit‑o la mai fiecare proiecție din noiembrie încoace: dacă a încercat cineva, mai precis mașinăria PSD‑ului (care conducea România în 2002) sau serviciile să oprească filmul sau facerea lui. Giurgiu glumește că uneori, mai ales când filmau pe strada pe care a locuit Panait, se uita stânga dreapta să vadă dacă e vreo mașină suspectă, dar trebuie să recunoască că în afară de inerentele greutăți cu strângerea de bani (filmul e o coproducție cu bulgarii și ungurii) n‑a întâmpinat nicio piedică.

E greu să‑ți imaginezi că cineva ar putea să‑i pună piedică lui Tudor Giurgiu. Poate răzbunarea lui cea mai importantă după TVR a fost să‑și întărească poziția, să fie sigur, odată și pentru totdeauna, că nu v‑a mai fi niciodată atât de vulnerabil. Are pielea atât de tăbăcită încât criticile la adresa filmului sau alte atacuri nu‑l mai ating cum o făceau odată. Știe ce i se va reproșa, știe ce a pus în film și nu va plăcea, dar mai știe și că are o miză pe care n‑a avut‑o cu filmele precedente – să vadă dacă dincolo de a fi văzut de public, filmul poate avea un rol de schimbare. S‑a gândit inițial să ceară redeschiderea dosarului morții lui Panait, dar, chiar dacă s‑ar întâmpla, ar fi inutil, pentru că s‑a prescris. S‑a gândit să înceapă o discuție publică despre cum se fac unele numiri de procurori, dar oameni din sistem l‑au convins că astăzi, deși mai sunt lucruri de îmbunătățit, justiția funcționează mult mai bine decât atunci.

La începutul anului a sunat‑o pe Laura Ștefan, un expert anticorupție de la think tankul Expert Forum și s‑a prezentat ca fiind Tudor Giurgiu, regizor, și i‑a spus că vrea să discute cu ea despre cum ar putea să transforme mesajul filmului într‑un dialog public. Ștefan spune că bineînțeles că știa cine e Giurgiu și că i s‑a părut minunată ideea de a adăuga o latură activistă filmului și de a transmite tinerilor din orice sistem, chiar și celor din companii private, că Panaiții de azi nu mai sunt așa de singuri ca Panaiții de ieri.

Pentru Ștefan și alți oameni cu experiență în justiție, filmul lui Giurgiu e o călătorie în timp către niște vremuri tulburi în România, dar și o oportunitate de a discuta despre câte s‑au schimbat de atunci și despre faptul că toți oamenii sunt o colecție de lumini și umbre și că nu trebuie să fii un înger ca să fii un om care‑și face treaba bine.

„Cel mai important e să facem oamenii să se gândească la ce vrem de la România de mâine”, mi‑a spus Ștefan. „Știm unde suntem și acum și, datorită filmului, știm de unde venim.”

Giurgiu și Ștefan plănuiesc să organizeze dezbateri în facultăți și să colecteze poveștile cât mai multor oameni care s‑au ciocnit cu superiorii sau care au fost puși în fața opțiunii de a închide ochii la nereguli și a rămâne în joc, sau a refuza, cu riscul de a‑și îngropa viitorul profesional.

Anul trecut, Giurgiu a petrecut două luni în SUA cu o bursă Eisenhower acordată unor lideri din diverse profesii din întreaga lume, care i‑a permis să călătorească și să întâlnească cam pe cine și‑a dorit – raportul lui de lucruri de făcut de la finalul programului e plin de idei. Construcția de inițiative activiste pe lângă filme e una dintre ele. Spune că poate așa e perioada asta din viață în care e acum, dar simte că un regizor și orice creator de fapt ar trebui să fie mai implicat: „Mi se pare mai important să vorbesc despre eduație, sănătate, relația toxică dintre justiție și politică, media. Am în laptop un folder numit Filme cu filme pe care le producem sau le regizez și acolo am trei alte foldere – Educație, Biserică, Sănătate – unde se adună multe”.

Deși spune că e gol, obosit și că ar vrea să se adune, Giurgiu n‑ar fi Giurgiu dacă n‑ar vorbi despre ce urmează în viitor: vrea ca De ce eu? să aibă o viață cât mai lungă (a început bine, cu aproape 20.000 de spectatori în primul weekend), dar visează să facă și un film mic, la vară. Până atunci mai are TIFF, unde anul ăsta vrea să ajungă cu proiecțiile în zona căminelor studențești și eventual în niște piscine. Apoi sunt filmele pe care Libra trebuie să le producă, inclusiv unul nou de Radu Mihăileanu. Apoi e întreaga listă pe care a făcut‑o după SUA, pe care sunt organizarea de workshopuri pentru a învăța artiștii să devină mai antreprenoriali, pornirea unui fond de film documentar, creionarea unei strategii de predare a cinematografiei în școli ș.a.m.d. Apoi e filmul pentru care a și primit finanțare de la CNC anul trecut, Apropierea, un film de dragoste într‑o Spanie toridă și prăfoasă, adaptat după un roman de Marin Mălaicu‑Hondrari. Apoi sunt visele de a face și alte genuri, poate chiar și un serial de televiziune.

„Cred că sunt încă la o vârstă cu multe pe cap”, le‑a spus studenților de la Cluj. Iar când l‑au întrebat și mai direct unde se află acum în viață și în carieră, a dat un răspuns pe care numai el, etern nemulțumit de ce‑a reușit să facă, putea să‑l dea: „Pe Everest, la 2.000 de metri, dar încă n‑am dat de greu”.

Pentru perioada care urmează și‑a schimbat și ochelarii albi, trecând la unii cu o ramă de‑un gri‑închis, metalic, pe care i‑a scos în public la o premieră de gală cu politicieni și oameni din justiție, unde n‑a ratat ocazia să vorbească despre nevoile structurale ale filmului românesc. I‑am trimis un mesaj să‑l felicit – și pentru premieră, și pentru noii ochelari maturi prin care vede azi lumea. Mi‑a răspuns imediat, ca un om mereu cu Blackberryul în mână:

„La filme noi, oameni noi :). See u”. ●


DoR #19 poate fi găsit începând cu weekendul 13-15 martie în librăriile/punctele de distribuție partenere sau pe shop-ul nostru. DoR este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții. Dacă preferi varianta electronică a acestui număr, găsești PDF-ul aici.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Corespondenţă One World Romania] Andy Glynne şi animaţia documentară

Andy Glynne e un regizor și producător de film documentar britanic, de două ori premiat BAFTA și fondatorul Documentary…

[24/7] Expirat

Cum o iei de la început când businessul nu se mai potrivește cu valorile tale?

Elena cea bună

Elena Udrea și-a câștigat locul în politica românească prin două mijloace: imagine și loialitate față de președinte.…