Început de casă

Magneți pentru prima casă.

● DoR#19, cu tema Noi începuturi, poate fi cumpărat din librării sau comandat de pe shop.decatorevista.ro. În paralel cu cele din revistă, spunem și alte mici povești despre noi începuturi, pe care le colectăm aici.

Text de Ana Maria Ciobanu

Într-un birou înghesuit de la parterul unui bloc din Popești Leordeni, Adrian Stănculescu așteaptă să-i vină rândul la ales modelul de gresie și parchet pentru garsoniera la care o să plătească rate timp de 30 de ani. E un început de februarie înghețat și a plecat cu două ore mai devreme de la biroul din nordul Bucureștiului, a tăiat orașul cu metroul până în sud, apoi a mers pe jos zece minute pe un drum acoperit de noroi. Stă cu geaca pe el și ascultă un cuplu care descrie romburi de gresie de culori diferite pe care le-ar vrea în baie și bucătărie. După șase luni de strâns avansul de 3.000 de euro pentru programul Prima Casă și 17 ani petrecuți în centre de plasament, Adrian n-are chef de inovații. Important e să fie totul gata și să poată să se mute cât mai repede.

Abandonat de mamă într-o maternitate din Slatina în 1986, Adrian a fost luat din spital de bunica din partea tatălui, o femeie care lucra în trei schimburi la un abator din oraș. Mama nu l-a căutat niciodată, iar pe tata l-a văzut rareori pentru că era mai mult pe la închisoare. A învățat italiană de la vârsta de patru ani cu ajutorul unor măicuțe catolice la care stătea până seara, când ieșea bunica de la muncă. Avea opt ani când Direcția pentru Protecția Copilului a decis să-l mute într-o casă de copii pentru că bunica era tot mai bolnavă și nu mai putea să-l îngrijească. N-a înțeles de ce nu a avut voie să-și ia hainele și jucăriile cu el.

Somnul obligatoriu de la prânz, orele pentru spălat și pentru mâncat, coridoarele pe care se pierdea, toate i se păreau absurde. Pleca zilnic de la centru înapoi la bunica și-i povestea că îi e greu, că nu-i place să poarte aceleași haine ca toată lumea, că-s prea mulți într-un dormitor. Bătrâna insista că trebuie să-și dorească oameni în preajmă și că o să-și dea seama când o să se facă mare că nu colegii greșeau, ci el nu-i înțelegea. Trei ani mai târziu, bunica a murit și Adrian a rămas atașat de măicuțele care au avut grijă de el. Îi erau alături când avea nevoie de îndrumare sau de bani și l-au ajutat să-și perfecționeze italiana.

De pe la 11-12 ani, lui Adrian i s-a părut absurd să-și mai plângă de milă pentru că face duș într-o baie cu ferestre sparte sau că doarme cu alți 10 în cameră. Învățase de la bunica să nu pună preț pe lucruri și să nu fie invidios. Știa că oricât ai avea, poți mereu să te frustrezi că nu ai mai mult, așa că a început să-și găsească mulțumirea în a-i ajuta pe alții. A făcut cursuri de prim ajutor, a renovat împreună cu alți voluntari un cămin pentru persoane cu dizabilități din Caracal, s-a implicat în organizarea taberelor pentru copii și în perioada adopțiilor internaționale a ajutat cu traduceri din italiană.

Acum patru ani, Adrian a venit în București și s-a angajat la depozitul Inmedio, o rețea de magazine de presă. Se ocupa de recepția și returul publicațiilor și era mulțumit că avea o slujbă sigură, chiar dacă știa că putea mai mult. Avea 25 de ani, părăsise sistemul de protecție, nu avea bani de chirie și locuia la o fundație, cu alți 30 de tineri, unii oameni ai străzii. O lună a mers pe jos de la Unirii la Pipera, câte 15 kilometri dus-întors în fiecare zi, pentru că nu își permitea un abonament la metrou. După câteva luni a fost avansat ca operator introducere date și apoi s-a mutat cu chirie într-o garsonieră. Dimineața mergea la serviciu, iar după amiaza coordona programe pentru copii în cadrul asociației Clubul Sportiv Român.

Vara trecută, impulsionat de un grup de prieteni cunoscuți prin intermediul voluntariatului care îl presau de luni bune să se mai gândească și la el, Adrian s-a hotărât că e timpul să facă un credit pentru casă. Din salariul de 1.400 lei (cu chirie, facturi și o datorie lunară de 300 lei – un credit ca să-și repare dinții), nu ar fi putut niciodată să stângă 3.000 de euro, cât i-ar fi trebuit ca avans pentru o garsonieră. Prietenii s-au oferit să-i doneze sau să-l împrumute, dar Adrian nu s-a simțit confortabil. Se gândea că mai bine și-ar lua o a doua slujbă, dar se temea că n-o să reziste prea multe luni cu două-trei ore de somn pe noapte. S-a perpelit câteva săptămâni până să decidă că nu e imoral din partea lui să ceară ajutor. S-a convins spunându-și că nu cere bani pentru o casă, ci pentru o responsabilitate pe care și-o asumă: un credit pe 30 de ani. Își dorea să le dea ceva în schimb donatorilor, ceva care să le amintească mereu de importanța gestului lor. Așa a ajuns la ideea cu magneții pe care mai toată lumea îi ține acasă, pe frigider.

A comandat, cu bani împrumutați, 1.250 de magneți imprimați cu mesajul „Be part of my future” și o fotografie cu Ateneul Român (una dintre clădirile lui preferate din București) și a început vânzarea în august. Actrița Lamia Beligan și atleta Monica Iagăr, cu care se împrietenise online și pe care le întâlnise la mai multe evenimente de strângere de fonduri, i-au promovat campania. Magneții au ajuns la prieteni și colegi de serviciu, voluntari și organizații din Italia cu care a colaborat. Donațiile se adunau în contul lui bancar, iar Adrian expedia magneții prin poștă, sau personal dacă doritorii erau din București. Unii au donat 20 lei, alții câteva sute. Bulgărele a luat amploare la sfârșitul lui 2014 când tot mai mulți necunoscuți i-au distribuit mesajul.

La sfârșitul lui ianuarie, Adrian a strâns din donații 3.000 euro, minus vreo 2.400 lei împrumutați ca să completeze suma și să nu rateze termenul limită pentru programul Prima Casă. Banca i-a aprobat creditul în aceeași săptămână în care s-a hotărât asupra garsonierei de 24.000 de euro din Popești Leordeni.

În martie, la aproape o lună după ce le-a spus constructorilor că nu se pricepe la nuanțele de chit pentru faianță și i-a rugat pe ei să aleagă ce li se pare mai potrivit cu bejul din baie și bucătărie, Adrian a vizitat din nou blocul de garsoniere. Parchetul, gresia și faianța erau în sfârșit gata, iar înăuntru nu mai mirosea a ciment și a praf. Mai era nevoie doar de o curățenie finală și de încheierea formalităților bancare – câteva zile de așteptare până la primirea cheilor de la casa cumpărată din magneți răspândiți pe frigiderele a sute de donatori.

În curând, Adrian o să se mute chiar dacă încă nu știe cum o să-și permită aragaz, frigider sau mașină de spălat. Nu e speriat. Se bucură că a ajuns până aici și nu așteaptă rezolvări peste noapte. ●

Dacă vrei să comanzi un magnet, Adrian mai are câteva sute. 

RO07INGB0000999902162721, Stanculescu Radu Adrian, Swift INGBROBU

Îl găsești și pe Facebook.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Mici Victorii Civice: Calculatorul nu minte

Cu o săptămână înainte de referendumul din vară, un inginer mecatronist din Cluj a făcut un soft pentru depistarea…

Lansăm #17 cu DoR Live à la Cluj

Evenimentul este sold-out // Miercuri, 17 septembrie, revista prinde viață. Lansăm Decât o Revistă #17, numărul…

[EduDoR] Ce urmează după planul cadru

Fostul ministru al Educației din perioada 2004-2005, Mircea Miclea, critică dur modul în care se vor face programele.…