Inegalitatea de acasă

Cum s-a schimbat fenomenul violenței în familie de când au apărut mișcări sociale și legi care le protejează pe victime.

Plecarea

Anul ăsta se fac patru ani de când, într‑o dimineață friguroasă între Crăciun și Revelion, Gabriela și‑a părăsit soțul și satul din județul Dâmbovița. Şi‑a trezit cele două fiice, a luat actele și câteva haine și a pornit spre un adăpost din București. În casa unde locuiau, soțul o bătuse de patru ori, o înjurase și îi spunea adesea că nu e bună de nimic. Începuse și ea să creadă că e inutilă, că e vinovată că‑l înfurie, că e mai bine să aibă răbdare, poate se schimbă. Până și soacra, care la rându‑i fusese lovită de soțul ei, îi spusese că „femeia care ține de casă nu pleacă”. Dar ultima bătaie, în care el a tras‑o de păr și a târât‑o pe jos, a convins‑o să plece, chiar dacă nu mai avea serviciu și nici bani să‑și crească fetele.

Când a ajuns în adăpost, și‑a dat seama că trebuie s‑o ia de la zero. Habar n‑avea că șederea maximă acolo era de doar două luni. Habar n‑avea că ordinul de protecție, colacul ei de salvare, o măsură care obligă agresorii să stea la o distanță de cel puțin 200 de metri de victime, avea să se emită abia la trei luni de când a depus cererea la judecătorie. Habar n‑avea că, după ce i‑a expirat ordinul, SMS‑urile de amenințare pe care le tot primea aveau să‑i facă pe polițiști să ridice din umeri. Habar n‑avea că Direcția Generală pentru Asistență Socială și Protecția Copilului nu‑i va subvenționa chiria pentru viitorul apartament pentru că nu a stat într‑un adăpost public, ci într‑unul al unui ONG. Habar n‑avea că noua viață va însemna să alerge de la poliție la psiholog, la ONG‑uri, la oameni care voiau să‑i doneze un frigider sau un televizor.

Uneori, ca să economisească banii de avocat, și‑a redactat singură acțiunile pe care le‑a depus în instanță. După trei ani și‑a găsit o slujbă de economist la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului. După un an, însă, a plecat simțindu‑se presată de noul șef, care‑i aflase problemele de acasă și o amenința că o lasă cu copiii în drum dacă nu rămâne peste program. S‑a simțit din nou ca‑n serile când soțul îi reproșa că nu e bună de nimic.

Acum, la 43 de ani, este contabilă la o instituție financiar‑bancară și face naveta între București și Chitila, unde are biroul. Fiicele ei, de patru și șase ani, sunt la o grădiniță privată, pe care a ales‑o fiindcă are program până la șapte seara, când poate ajunge să le ia. Cea mare, care avea probleme de vorbire din cauza sperieturilor din timpul scandalurilor în familie, a făcut zeci de ore de logopedie și e mai bine acum. Cea mică, care s‑a născut prematur la doar șase luni și jumătate, și‑a îmbunătățit motricitatea și e mai puțin agitată datorită orelor de kinetoterapie. Acum corespondează prin e‑mail cu fostul soț, la nevoie, cum a fost când i‑a trebuit acordul să o înscrie pe fiica cea mare la școală. Amenințările lui au dispărut la un an de la plecare, dar reproșurile continuă.

Gabriela câștigă decent, dar, cu toate cheltuielile – de la avocați la creșterea copiilor –, tot are zile în care nu se descurcă. După ce și‑a schimbat jobul, a simțit nevoia să revină la psiholog pentru câteva ședințe. Durerile de coloană cauzate de izbiturile de podea s‑au întețit, iar stresul din ultimii ani i‑a provocat dereglări hormonale, care au făcut‑o să se îngrașe. Când a fost invitată în toamna lui 2014 să vorbească la o conferință TEDx despre experiența ei, a spus că cel mai mult și‑ar dori ca ONG‑urile și instituțiile publice să lucreze împreună, ca să construiască un lanț puternic de ajutor, ca unei victime a violenței în familie să‑i fie clar de la primul drum la poliție ce are de făcut mai departe: unde va sta, cum își va obține ordin de protecție, unde va găsi psiholog sau avocat: „Fiecare să colaboreze, astfel încât victima să nu rămână în faza de «am plecat și încotro o iau?», ca să fie sprijinită pe mai departe”.

Sistemul e o loterie

De 13 ani, România are legi și servicii pentru protecția victimelor violenței în familie: adăpostire, consiliere juridică și psihologică, formare profesională, susținere financiară. Mecanismele s‑au construit treptat, cu avânt din partea organizațiilor internaționale și cu efortul celor din „linia 1” – ONG‑uri și instituții care au lucrat constant cu victimele, dar și cu mentalitățile unei societăți care de multe ori lua în râs problema.

Suntem departe de începutul anilor ’90, când nu cercetase nimeni fenomenul și nu erau cifre oficiale care să‑i confirme răspândirea. Astăzi știm că, în 2015, Poliția Română a înregistrat 33.317 acte de violență în familie, iar în 104 dintre cazuri victimele și‑au pierdut viața. Ne‑am îndepărtat și de începutul anilor 2000, când polițiști, medici și magistrați nu se fereau să spună că „femeia și‑o cere”. Am semnat convenții internaționale, am participat la sesiuni de formare peste hotare, am cercetat percepții și am pilotat modele de intervenție.

Tot cifrele ne arată însă și că suntem departe de alte țări din Uniunea Europeană. Încă avem 13 județe în care nu funcționează niciun adăpost pentru victime și două județe – Constanța și Dolj –  care nu au niciun serviciu specializat. Mentalitatea s‑a mai schimbat, dar sondajele încă reflectă semnale îngrijorătoare: un sondaj INSCOP din 2013 arăta că 30,9% dintre români erau de acord cu afirmația că „femeile mai sunt bătute și din vina lor”, 42,7% declarau că violența în familie nu este o problemă de interes public, iar 7,3% erau de acord cu afirmația „femeia este proprietatea bărbatului”. Nici încrederea în capacitatea autorităților de a rezolva o astfel de problemă nu e un punct forte – specialiștii estimează că numai 25% dintre victime depun o plângere penală împotriva agresorului. Breșele sistemului ies la iveală pentru publicul larg doar după evenimente tragice, mediatizate intens, precum crima petrecută în aprilie în București. O femeie de 37 de ani, mama unui copil de șase ani, a fost înjunghiată mortal de fostul iubit într‑un magazin din centrul orașului. Ea depusese o plângere penală pentru hărțuire la poliție la sfârșitul lui 2015, dar abia la începutul lui aprilie 2016 a fost trimis dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1. Polițiștii nu reușiseră s‑o convingă să ceară ordin de protecție.

După doi ani în care am intervievat pentru violenta.decatorevista.ro peste 20 de victime (soții, iubite sau copii), dar și medici, polițiști, coordonatori de adăposturi, psihologi, agresori, activiști și reprezentanți ai autorităților din domeniu, am înțeles că există mecanisme prin care abuzul poate fi oprit, dar că sistemul este profund fragmentat și îi lipsește claritatea. Serviciile sociale nu seamănă de la un județ la altul, agresorii pot apela la consiliere specializată doar în București și Târgu Mureș, poliția nu are proceduri unice de lucru cu victimele, medicii nu urmează aceleași protocoale. Ieșirea dintr‑o situație ca a Gabrielei devine loterie în funcție de localitatea în care te afli, de educația pe care o ai și de atitudinea autorităților cu care interacționezi.

Legislația noastră folosește termenul de „violență în familie” pentru a desemna orice agresiune comisă de un membru al familiei împotriva altui membru. Legislația europeană folosește termenul de „violență de gen”, care cuprinde și forme de violență din partea unui agresor din afara familiei (hărțuire sexuală la locul de muncă, agresiune sexuală, viol). După ce pui cap la cap statisticile din România, devine incontestabil că cele mai frecvente victime sunt femeile, urmate apoi de copii. Peste 28.000 dintre autorii infracțiunilor comise în familie anul trecut au fost bărbați. Camelia Proca, directoarea ALEG, o organizație din Sibiu care militează pentru combaterea tuturor formelor de violență ce au la bază diferențele de gen, crede că pentru a putea dezvolta politici eficace de prevenire și combatere, ar trebui ca ele să aibă la bază o înțelegere corectă a problemei. „Cauza esențială a violenței de gen, atât în România cât și în lume, are legătură cu inegalitatea dintre femei și bărbați și cu prejudecățile care asociază masculinitatea cu agresivitatea și dominarea, iar feminitatea cu un trup frumos accesibil oricând. Atât timp cât vorbim doar de violență în familie și credem că e cauzată de lipsa educației și de alcoolism, toate măsurile pe care le gândim vor rata sursa problemei.” Statisticile colectate de Poliția Română arată că, în 2015, dintre cei 33.583 de agresori familiali (femei și bărbați), doar 3.640 se aflau sub influența alcoolului când au comis fapta.

În cei doi ani de când scriem despre violență în familie, am încercat să vedem și dincolo de lovituri, crime, abuzuri sexuale. Acestea reprezintă manifestarea extremă și ușor condamnabilă a inegalității de gen și putere, vârful unui aisberg pe care îl considerăm departe de noi. Inegalitățile pornesc însă de la banalități inofensive. O educatoare care spune „Tu ești băiat, nu trebuie să plângi”, un tată care‑și ceartă fiul pentru că se joacă cu fetele, o mamă care‑i spune fiicei că băieții merg pe bicicletă, iar fetele se uită la desene animate, un soț care ia cardul soției pentru că „e femeie și cheltuiește”. Am căutat nu doar poveștile celor care au trecut sau trec încă prin diverse forme de violență, ci și pe cele care exemplifică breșele sistemului de ajutor, urmele pe care copiii din aceste familii le poartă pe mai departe și de unde vin prejudecățile unei societăți tolerante cu violența. Cuvântul cel mai des rostit, atât de victime cât și de cei care încearcă să ajute, a fost „rușine”. Teama de a fi judecat de societate pentru că în cuplul sau în familia ta se întâmplă abuzuri împiedică mulți oameni să sesizeze autoritățile, să ceară ajutorul părinților, vecinilor, colegilor de serviciu. Rușinea de a fi lovit, fizic sau emoțional, naște dileme, dezbateri și modele de intervenție care domină discuția despre violență, nemailăsând loc pentru rușinea de a lovi.

De ce nu pleacă

Dincolo de a reflecta dificultatea navigării sistemului care protejează victimele violenței în familie, povestea Gabrielei poate fi și unul dintre răspunsurile la întrebarea „De ce nu pleacă?” – cea mai frecventă curiozitate a celor din afara cercului violenței. Faptul că mulți dintre noi ne grăbim să întrebăm, uneori acuzator, de ce stă victima, fără să ne întrebăm de ce dă agresorul, ar trebui să ne pună pe gânduri.

„Societatea românească”, spune Simona Voicescu, directoarea organizației Necuvinte, „este încă una tradițional patriarhală, care judecă o femeie când își părăsește partenerul împreună cu copiii ei, indiferent de motivele pentru care face asta”. Zicala „femeia trebuie să țină de casă”, desprinsă din Vechiul Testament – „Femeile înțelepte zidesc casă, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 14, 1) – e încă adânc împământenită în mentalitatea românilor, care declarau totuși în 2013, într‑o proporție de peste 75%, că „o femeie poate să plece în orice moment din mediul abuziv.”

Elena, una dintre victimele pe care le‑am intervievat, nu a plecat timp de 11 ani pentru că trăia închisă într‑un cub opac din care nu vedea decât ce‑i spuneau bărbatul și socrii. Măritată de la 19 ani, a îndurat înjurături, bătăi, dependența soțului de alcool și droguri și problemele cu legea ce l‑au trimis de mai multe ori la închisoare, convinsă că asta înseamnă să fie soție și mamă. „Lasă că îți trece. Asta e viața când te măriți”, îi spunea soacra după fiecare scandal. Când a depus plângere împotriva soțului, Elena a simțit că vede pentru prima oară „drept”, chiar dacă familia și colegii de serviciu o blamau că „îl bagă la pușcărie pe tatăl copilului”. Argumentul ei a fost: „Vreau să‑mi iau puterea înapoi”.

Când cineva are o plasă de siguranță – adică o familie înțelegătoare care nu a tolerat violența, prieteni, siguranță financiară, stabilitate emoțională –  îi e ușor să spună că, indiferent cât și‑ar iubi partenerul, ar ieși pe ușă la prima umilință. Iubirea nu dispare însă miraculos o dată cu prima înjurătură. Pentru că nu știe cum să‑și repare persoana iubită, victima merge pe sârmă încercând să nu mai declanșeze comportamentul care a speriat‑o. E primul pas prin care își pierde puterea. Ştie că e nervos când n‑are cafea dimineața, așa că se trezește mai devreme să i‑o pregătească. E absent și arțăgos când merge la masă la părinții ei, ajunge să nu‑i mai viziteze decât singură și le respinge apelurile când e el de față. Îi ridiculizează slujba și colegii, decide să nu mai vorbească despre muncă în preajma lui.

Partenerul înțelege că are numai avantaje dacă devine agresiv, iar asta îl încarcă cu putere. Pas cu pas, victima cedează controlul asupra propriei vieți, „ca să fie liniște”. Renunțarea treptată la putere nu lasă vânătăi sau zgârieturi. Nici colega ei nu a mai fost la coafor de doi ani pentru că e scump și pentru că „numai curvele se boiesc”. Şi bunicii ei se certau când unul dintre ei ascundea bani de celălalt sau când cheltuiau prea mult. Şi mama ei îi dădea salariul soțului, apoi trebuia să ceară voie ca să cumpere ceva. Agresivitatea crește lent, ascunsă de ochii cunoscuților pentru că e doar o „scăpare” pe care victima crede că o poate preveni. Pe măsură ce violența crește în intensitate, prevenirea ei devine o obsesie. În același timp, partenerul îi spune că o iubește și că ar fi pierdut fără ea, că o să se schimbe și are nevoie de ajutor. Se simte vinovată numai la gândul că i‑ar putea face rău părăsindu‑l.

Valentina Rujoiu, o profesoară de 37 de ani care predă planificare familială la Facultatea de Asistență Socială din București și care și‑a susținut doctoratul cu o lucrare despre violul marital, cercetează de 11 ani problema violenței de gen. Împreună cu soțul ei, profesorul Octavian Rujoiu, a coordonat mai multe cercetări și a intervievat victime, medici și asistenți sociali. Cei doi au ales să lucreze în echipă pentru că ea vine din asistență socială și înțelege intervenția la nivel individual, iar Octavian este sociolog și are o viziune macro. În toți acești ani, au ajuns la concluzia că mai toate problemele pe care le avem în cuplu și în familie ni se trag de la faptul că am fost învățați să nu vorbim despre ce simțim. „A vorbi deschis despre ce și cum simțim nu înseamnă vulnerabilitate, așa cum am fost învățați să credem, ci înseamnă dobândirea libertății și redescoperirea forței interioare pe care cu toții o avem: propriul sine”, scrie Rujoiu în volumul Violența intimă – abordare psihosocială.

Cât timp studentele o caută în pauze și discută cu ea despre contracepție, semn că nu au avut parte de astfel de conversații nici în familie, nici la școală, pe Rujoiu nu o miră când întâlnește apoi femei din toate mediile geografice și profesionale care ascund că sunt forțate de partener să întrețină relații sexuale. Așa cum nu o miră când medici ginecologi îi povestesc că femeile cer rețete parafate pe care să scrie că urmează un tratament care le interzice temporar relațiile sexuale. „«Soțul meu mă obligă să fac sex» semnifică trauma multor femei pe care, din diverse motive, acestea nu o fac cunoscută”, spune Rujoiu. „Unele o consideră un blestem. Altele se comportă conform moștenirii străbune: sunt obediente.”

Pe Nicoleta am cunoscut‑o la un an după ce fugise din casa soțului care o obliga adesea să întrețină relații sexuale și care, dacă îl refuza, o lovea pentru că suspecta că a satisfăcut‑o altcineva. Desculță și cu tricoul sfâșiat după o luptă mută de aproape o oră, Nicoleta a alergat patru kilometri până la secția de poliție din următorul sat și a ajuns cu o ambulanță la un spital din Roșiorii de Vede. Șchiopăta, o durea capul și i se părea că nu o ia nimeni în serios așa murdară de noroi și cu părul vâlvoi. Când i‑a spus ginecologului ce i s‑a întâmplat, omul a râs neîncrezător: „Viol între soți? Se poate?!”.

Fragmentarea serviciilor sociale pentru victimele violenței în familie se reflectă și în diferențele de abordare pe care le au profesioniștii. Nicoleta a avut ghinionul de a se întâlni cu un medic care a luat în râs ce i s‑a întâmplat. Dacă am fi avut proceduri clare de lucru și sesiuni de formare pentru medicii care iau contact cu victima unei agresiuni, un astfel de dialog nu ar mai fi avut loc. Proca, directoarea ALEG Sibiu, crede că atitudinea autorităților față de victimele violenței de gen „afectează negativ aplicarea legii”. „Cazurile lor sunt de multe ori considerate minore, amânate, ca și cum acolo unde e vorba de bătaie, viol, hărțuire se speră că părțile se vor împăca sau cel puțin că își vor continua conflictul tot în privat și departe de autorități, deși eliminarea violenței ține de interesul public. Blamarea victimei este extrem de frecventă, chiar printre cei care trebuie să ofere ajutor, iar acest fapt conduce la dublă victimizare și la un efect opus celui menit legii.”

Nicoleta a preferat să folosească ședințele de consiliere psihologică gratuită la care a avut dreptul pentru consolidarea relației cu copiii. A scris apoi într‑un jurnal detaliile abuzului, ca să se elibereze și să le uite. În alte cazuri însă, medicii recunosc semnele violenței și încearcă să‑și ofere ajutorul, dar se lovesc de un zid. „Când le întrebi ce au pățit, îți spun că au alunecat în cadă”, le‑a spus un ginecolog soților Rujoiu. „Atât femeile cât și bărbații cred că actul căsătoriei legalizează actul sexual fără consimțământ. Bărbatul are dreptul să ceară, iar femeia trebuie să execute în consecință. Consimțământul și plăcerea ambilor parteneri sunt elemente care nu se discută în cuplu.”

Unul dintre studiile soților Rujoiu a implicat interviuri în profunzime cu șapte medici din București. Întrebat ce crede despre educația sexuală în societatea românească, unul dintre obstetricieni a răspuns că eforturile puține ale familiilor și școlilor în care se vorbește despre sex sunt „înghițite de masa celor care fac sex, dar consideră că este rușine să vorbească despre cum se face sex”.

O istorie a controlului

Violența în cuplu nu este și nu a fost o chestiune românească, ci a fost social acceptată și legiferată (stabilindu‑se, de exemplu, cu ce instrumente poate fi lovită soția – la noi fiind permis un băț, nu mai gros decât degetul bărbatului) în mai toată lumea. În 1866 (cu un an înainte față de John Stuart Mill, primul parlamentar care a cerut dreptul de vot pentru femeile britanice), poetul și gazetarul pașoptist Cezar Bolliac a susținut în Parlamentul României universalizarea votului indiferent de clasă, avere sau sex. Lupta pentru acces la educație, drept de vot sau recunoașterea dreptului de proprietate s‑a dus simultan în Marea Britanie, Noua Zeelandă, Statele Unite, dar și la noi, unde 80% din populație trăia în mediul rural și avea o educație precară.

În România secolului XIX, formarea unui cuplu reprezenta momentul când femeia își schimba stăpânul și trebuia să îmbrățișeze regulile soțului și să le uite pe cele ale tatălui sau ale fratelui care o avea în grijă. „La nivelul culturii populare, femeia venea în familia bărbatului, ea trebuind să facă efortul de a se integra și de a împlini cerințele acestuia”, spune istoricul Nicoleta Roman, autoarea volumului Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX‑lea. Ritualurile de măritiș din toată țara nu‑i prevesteau binele viitoarei mirese. „Plânge, plânge, tu lucrează / Că bâta‑i pe cui în casă / Îi sucită și julită, pentru tine‑i pregătită”, începe un cântec de nuntă din zona Ardealului. Pravila lui Vasile Lupu și cea a lui Matei Basarab prevedeau că bărbatul avea voie să își sechestreze și să‑și bată soția dacă greșea, „dar nu prea din cale afară”. Abuzul soțului era anticipat și acceptat ca un element comun al vieții de familie. Dintr‑o astfel de mentalitate s‑au desprins maxime care circulă și astăzi: „Muierea d‑aia‑i muiere, să sufere”, „Bate‑o că știe ea de ce‑o bați” sau „Femeia nu e om”. (Un sobor de preoți s‑a întâlnit în anul 581 la Macon, în Franța, pentru a dezbate dacă femeia are sau nu suflet și, după lungi dezbateri, a concluzionat că da, femeia este ființă omenească.)

Universalizarea votului în România a avut loc în 1938, dar, cum legea electorală prevedea că numai persoanele de peste 30 de ani, știutoare de carte, pot vota, iar peste un milion de femei erau analfabete (comparativ cu 200.000 de bărbați), dreptul de vot s‑a exercitat în fapt mai târziu. Constituția comunistă din 1948 a reglementat votul universal, dar alegerile nu au fost libere în cei peste 40 de ani care au urmat.

Mentalitățile arhaice s‑au împletit cu ideologia comunistă care susținea că a rezolvat problema egalității între femei și bărbați deschizând fabricile, uzinele și universitățile tuturor oamenilor muncii. Femeia trebuia să fie mamă eroină, om politic care contribuie la întărirea ideologiei comuniste, gospodină, muncitoare și tovarășă de viață care are grijă să‑și satisfacă bărbatul și să nu‑l cicălească. După 1966, odată cu decretul care a interzis avortul și contracepția, corpul femeii a primit un al doilea stăpân: statul. În timp ce în discursul public femeia era numită „izvorul vieții”, controlul ginecologic obligatoriu era metoda prin care statul se asigura că fiecare femeie fertilă mai tânără de 45 de ani naște minimum patru copii. Controalele se întâmplau de cel puțin două ori pe an, neanunțate, iar femeile erau încolonate direct de la locul de muncă.

În aceiași ani, femeile din Franța, SUA și Marea Britanie cereau plata egală pentru muncă egală, creșe, acces la funcții de conducere, autonomie sexuală, legi care să le protejeze de violență. La noi, nici bătaia, nici violul marital, nici hărțuirea sexuală nu erau interzise prin lege. Regimul comunist nu recunoștea existența violenței în „celula de bază a societății”, dar amintirile majorității celor care au copilărit în anii ’70–’80 implică bătaia cu cureaua, spartul farfuriilor la nervi și mame, surori, mătuși și vecine cu ochii vineți.

Comunismul a adus, dincolo de controlul asupra corpului femeii, consolidarea poziției ei în societate prin implicarea în câmpul muncii. Sociologii care au cercetat problema inegalității de gen în societățile totalitare au ajuns la concluzia că, în clipa în care bărbatul nu a mai fost singurul care aducea banii în familie, violența în cuplu a proliferat. Presupusa putere a partenerului ducea la conflicte pentru că un salariu mai mare, o educație mai bună, o capacitate mai mare de a se descurca îl puneau pe celălalt în poziție de inferioritate și‑l forțau să găsească o cale de a compensa în cadrul vieții de familie ce pierduse în sfera publică. În lipsa legislației și a serviciilor sociale, violența în cuplu se gestiona la mica înțelegere, pe muțește, ca să nu afle lumea. Uneori, milițienii se deplasau în casele unde victimele reclamau bătăi și‑i „speriau” pe agresori amenințându‑i că‑i pârăsc la serviciu și că‑i dau afară din Partid. Violența împotriva copiilor nu era treaba străinilor, dar prospera. Teoreticiana feministă Mihaela Miroiu explică în Drumul către autonomie că „imposibilitatea controlului propriei reproduceri distorsionează dramatic și relațiile parentale. Maternitatea și paternitatea, din alegeri personale, devin obligații politice.”.

Așa că România s‑a trezit, după căderea comunismului, într‑o societate profund suspicioasă și retrasă după anii de control impus de Securitate, lipsită de educație sexuală, vulnerabilă și temătoare în fața tranziției.

Începuturile activismului

Mijlocul anilor ,90 a fost perioada în care organizațiile internaționale inițiau cercetări sociologice pentru a aduna primele cifre oficiale despre violența în familie. În paralel, coordonau sesiuni de formare pentru judecători, polițiști, avocați, medici legiști și ginecologi. În 1995, în timpul unei discuții inițiate de organizația americană Minnesota Advocates for Human Rights, în care s‑a pomenit că violența apare în special în familiile sărace și slab educate, mai multe judecătoare românce au întrerupt și și‑au spus propriile povești despre abuz domestic. Vorbeau despre o problemă pe care o aveau acasă și pe care o întâlneau în peste 60% dintre procesele de divorț pe care le judecau. Aveau poate pentru prima oară un partener de dialog care nu căuta motive care ar fi putut să justifice violența. După un training pentru jurnaliști ținut de aceeași organizație, una dintre participante a cerut să le vorbească activiștilor în privat și le‑a povestit că fiica ei a fost lovită de soț. Experții americani atrăgeau atenția că România nu are niciun fel de legislație care să apere victimele: Codul Penal nu făcea nicio diferență, la nivel de pedeapsă sau protecție, între infracțiunile de lovire obișnuite și cele din familie. Statul nu transmitea practic niciun mesaj negativ agresorilor familiali, actele lor nu erau condamnabile.

Erau anii revelațiilor pentru mulți dintre profesioniștii care interacționau cu victimele violenței în familie și în cuplu. După un curs despre sex și gen, un polițist le‑a povestit lectorilor: „După 23 de ani de căsnicie, ieri când am ajuns acasă, am luat făcălețul din mâna soției și am amestecat în zacuscă. Iar ea a început să plângă.” Erau picături de schimbare, spune Ionela Horga, managerul organizației Institutul Est European pentru Sănătatea Reproducerii și unul dintre lectorii de atunci: „Dacă un profesionist își schimbă atitudinea față de aproapele lui, este foarte probabil să o facă și față de ceilalți și să contamineze în jurul lui”.

Apăruseră primele organizații nonguvernamentale în zona violenței și a drepturilor femeilor și, mai apoi, și primele finanțări, americane sau pe fonduri europene pre‑aderare. În Cluj, București și Constanța se deschiseseră adăposturi pentru victime. Mănunchiul de ONG‑uri pentru apărarea drepturilor femeilor, care abia își conturau vocea civică, s‑a mobilizat puternic în primul protest de stradă din aprilie 2000, ca reacție la un articol din revista Playboy intitulat Cum să‑ți bați nevasta fără să lași urme. Era un text cu sfaturi de lovire fără vânătăi, ilustrat cu fotografii în care un bărbat îmbrăcat în uniformă de polițist lovea o femeie. (Cel mai bun instrument ar fi fost bastonul din cauciuc.) Revista s‑a apărat spunând că a fost doar o glumă cu tentă erotică.

În 2000, presa nu scria deloc despre violență în familie, își amintește Daniela Drăghici, fosta coordonatoare a Coaliției de ONG‑uri pentru sănătatea reproducerii sexuale, care a protestat atunci în fața Senatului. „Se considera o chestiune privată, de ținut în familie și de rezolvat tot acolo: «Așa e normal să se întâmple, se rezolvă în familie, este o rușine». Sau se făcea mișto. Stigmatizarea victimei era sport național”. Playboy și‑a recunoscut greșeala și a oferit 3.000 de dolari celor trei adăposturi. În același an, s‑a modificat și Codul Penal, permițând astfel poliției și Parchetului să intervină, la plângere, în cazuri de agresiuni în spațiul privat al familiei și introducând pedepse mai mari dacă victima e membru al familiei.

Apropierea de intrarea în UE și presiunea ONG‑urilor au ajutat ca, doi ani mai târziu, să apară prima lege care definește violența în familie ca „orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al aceleiași familii, care provoacă suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material”. (Termenul „violență domestică” este considerat de către unii oameni din instituții și ONG‑uri mai cuprinzător decât cel impus de lege, care se referă la familie și nu la alți membri care conviețuiesc împreună în mod neoficial). Legea înființa Agenția pentru Protecția Familiei, în subordinea ministerelor Muncii și Sănătății, care urma, printre altele, să creeze, cu sprijinul financiar al consiliilor județene, adăposturi și centre de recuperare pentru victime, centre pentru agresori, dar și o linie telefonică gratuită de urgență.

Mihaela Săsărman, președinta asociației Transcena, parte din grupul de organizații de atunci, spune că prima lege nu a ajutat victima să se îndepărteze de cel sau cea care o abuzează, ci a propus medierea între cei doi. Organizațiile au cerut, încă de atunci, un ordin de protecție care să‑l fi îndepărtat pe agresor din casă, însă autoritățile au decis că o astfel de măsură ar putea încălca dreptul constituțional la proprietate al unuia dintre parteneri. „Cred că nici noi, care eram în cunoștință de cauză, nu ne‑am dat seama că atunci nimeni nu înțelegea care este acea stare de teroare continuă pe care o trăiește victima”, spune Săsărman. „Nu este ca și cum o vreme unul dintre soți ar avea o problemă la serviciu și atunci este mai irascibil și, după ce problema s‑a rezolvat și a aflat că este promovat, totul este bine. Violența domestică este o teroare continuă, un control continuu și începe în primul rând de la lipsirea de libertate și decizie a victimei. În cazul ăsta, care ar fi obiectul negocierii?”

După adoptarea legii, prima cercetare națională a arătat că violența în familie era fără îndoială un fenomen și, mai grav de atât, era tolerată de majoritatea românilor. Potrivit studiului realizat în 2003 de organizația Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 800.000 de femei suportaseră în ultimul an în mod frecvent violența în familie sub diferite forme. Mai mult de 340.000 de copii asistaseră la scene de violență fizică între părinți, 16% dintre cei intervievați declaraseră că „bătaia e ruptă din Rai” și 21% că „femeia este proprietatea bărbatului”. Noua lege nu aducea nicio măsură de siguranță. Când o femeie depunea o plângere penală la poliție împotriva soțului care a lovit‑o, variantele pe care le avea erau să se întoarcă la el sau să plece de acasă, în teroarea că oricând și oriunde ar putea‑o găsi. Ani mai târziu, celebra crimă de la Perla, în care un bărbat și‑a împușcat mortal soția și o colegă de‑ale ei și a rănit alte șase persoane în coaforul în care munceau, a fost posibilă pentru că femeia, deși se adresase poliției și anunțase că se teme pentru viața ei, nu avusese la dispoziție un instrument prin care să‑l țină pe agresor la distanță.

Plângerile penale pe care victimele le depuneau la Poliție se dovedeau a fi inutile. Mai mult de jumătate dintre femei ajungeau să le retragă și doar undeva spre 2% erau constituite în dosare penale. Într‑un studiu realizat în 2008, la comanda Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, se arăta că agresorul este cercetat în libertate pentru infracțiunea de lovire, ceea ce poate supune victima la presiune pentru a‑și retrage plângerea și, în același timp, la o situație de risc. În Belgia, spre exemplu, retragerea plângerii nu înlătură răspunderea penală a agresorului, procesul penal continuând independent de voința victimei.

În alte țări europene, legislația asigura deja ordinul de protecție. În Anglia, încă din 1996 legea permitea instanței să emită ordin de restricție care să‑l țină la distanță pe agresor și chiar să‑l evacueze din casă. Tot din același an, și în Austria a devenit obligatoriu ca agresorul să părăsească domiciliul comun, în cazul în care victima a suferit acte de violență fizică sau psihică. În 1998 și Turcia a introdus în legislația sa ordinul de restricție, iar în 2001, Germania. În 2003, când România a respins introducerea ordinului, el a fost introdus în Spania, impunând și termenul limită de 72 de ore în care instanța să judece dacă îl acordă sau nu.

Legislație

În 2005, existau în Parlament patru proiecte de lege care prevedeau această măsură, dar abia în 2011 au avansat discuțiile pe unul dintre ele, după ce a fost preluat de deputata PNL Cristina Pocora. Postul Acasă TV inițiase campania „Durerea nu este iubire”, cu reportaje și mărturisiri sub anonimat ale femeilor victime, pentru a urgenta procedura parlamentară.

În toamna lui 2011, Centrul FILIA, o organizație tânără, formată dintr‑un grup de studente la specializarea egalitate de gen ale Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA), a organizat un protest în fața Parlamentului, cerând urgentarea ordinului de protecție. Oana Băluță, președinta FILIA în acea perioadă, spune că acela a fost momentul cel mai potrivit pentru a cere în stradă o schimbare. Lucraseră recent la o cercetare despre impactul crizei economice asupra femeilor, care le arătase că măsurile de austeritate luate de guvern erau devastatoare pentru femeile abuzate. Agenția pentru Protecția Familiei fusese desființată, nu se mai colectau date statistice, în țară erau doar câteva adăposturi care nu ajungeau nici pentru 5% din victime și, cel mai important, ordinul de protecție nu exista. România ajunsese singura țară din UE care nu avea o măsură de protecție pentru victimele violenței în familie. (În Bulgaria, spre exemplu, ordinul apăruse în 2005. Autoritățile de la Sofia s‑au inspirat după legea privind ordinul de restricție a statului american Minnesota, potrivit căreia victimele sunt protejate imediat, fără a aduce dovada plângerii penale împotriva partenerului sau a unei cereri de divorț).

În 2012, legea din 2003 a fost amendată și a fost introdus ordinul de protecție. Era o hotărâre judecătorească prin care agresorul era evacuat temporar din casa familiei și obligat să stea la o distanță de 50, 100 sau 200 de metri față de victimă și/sau copii. Când a promulgat‑o, pe 8 martie 2012, la trei zile de la crima de la Perla, președintele Traian Băsescu a declarat: „Nu o să mai fiți bătute acasă de bărbați. Dacă vă mai atinge cineva cu altceva decât o floare, să meargă în pușcărie”.

Dar amendarea legii nu a fost suficientă. Sistemele care urmau să implementeze ordinul de protecție – judiciar și polițienesc – dar și cel social, care ar fi urmat să protejeze pe mai departe victimele, nu erau pregătite. Chiar dacă legea spunea că „judecata se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat”, în practică se solicitau frecvent probe de la secțiile de poliție cu privire la plângeri, antecedente ale agresorului și istoricul altor violențe dintre agresor și victimă, ceea ce prelungea procesul și neliniștea victimei că este în continuare expusă. Ca o victimă să aibă succes, trebuie să depună, pe lângă cererea de ordin: certificat medico‑legal (întocmirea actului durează câteva zile), declarații de martor, înregistrări audio‑video sau plângerea penală depusă la Poliție.

Un studiu la nivel național, realizat în 2014 de Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței împotriva Femeilor, arată că, în primul an de implementare a măsurii, durata medie pentru obținerea unui ordin de protecție a fost de 33 de zile. Anul trecut, în toamnă, o femeie din Vaslui a fost ucisă de soțul său, după ce în iulie depusese cererea pentru ordin de protecție. I‑a fost respinsă în septembrie, și, deși a atacat‑o cu recurs, a decis să o retragă, cu o zi înainte de a fi înjunghiată.

De la începutul anului 2016, durata emiterii ordinului în instanță s‑a scurtat la 72 de ore, printr‑o nouă modificare a legii, propusă de asociația Necuvinte deputatei PNL Valeria Schelean. Modificarea a stârnit reacții din partea Rețelei de ONG‑uri, care susține că noul termen face mai mult rău decât bine. Asta pentru că, spun ONG‑iștii, greul rămâne tot în instanțele aglomerate care, dacă nu au toate dovezile în dosar, ar putea să respingă mai ușor cererea de ordin doar ca să dea o soluție în cele trei zile impuse acum de lege.

Aceste organizații vor să convingă autoritățile că cea mai bună variantă pentru un ordin de urgență este ca măsura să fie decisă de un polițist, imediat ce femeia depune plângerea. După 24 sau maximum 48 de ore, dosarul ar urma să ajungă la judecător, care ar decide dacă prelungește sau nu ordinul pe o perioadă mai lungă, de până la șase luni, așa cum se întâmplă deja în țări ca Austria sau Norvegia.

„Îl responsabilizăm [pe agresor], în primul rând, pentru că știe că, dacă își lovește familia, va fi în stradă. Sunt atâtea familii care sunt evacuate și nu ne punem problema că vor fi în stradă. De ce ne‑o punem pentru un om care își lovește partenera și încalcă un drept constituțional?”, a întrebat Andreea Bragă, președinta Centrului FILIA, în ședința din martie a grupului de lucru de la Consiliul Superior al Magistraturii, în care discuțiile despre ordinul de protecție s‑au blocat după ce un procuror a spus că ar trebui ca și agresorul să primească o locuință de urgență dacă este evacuat.

Organizația pe care Bragă o conduce face parte din Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței în Familie, care, împreună cu o altă coaliție de ONG‑uri, Rețeaua Rupem Tăcerea despre Violența Sexuală, a convins CSM să organizeze un grup de lucru la care judecători, avocați, procurori, polițiști, experți ai ministerelor și ONG‑iști să discute modificări de lege importante: ordinul de protecție emis de urgență și înființarea unor centre integrate pentru victimele violenței sexuale – locuri  în care să primească ajutor medical, consiliere psihologică și juridică și să răspundă întrebărilor polițiștilor fără să facă și zeci de drumuri, cum se întâmplă acum.

Reprezentanții poliției, prezenți la întâlnirile lunare ale grupului, nu sunt însă de acord cu preluarea responsabilității ordinelor de protecție de urgență, pentru că măsura le‑ar îngreuna munca. Un comandant din Inspectoratul General al Poliției a spus că polițiștii din teren nu sunt capabili să intervieveze victimele după un ghid de întrebări, pentru a decide dacă merită să primească sau nu ordinul. Polițiștii de teren își recunosc de multe ori limitele puterii. Gabriel Tănasie, agent în Craiova, ne‑a spus că atunci când primește un apel de la 112 referitor la un conflict violent în familie, nu poate intra în casă dacă una dintre părți nu deschide ușa. E valabil și în cazurile în care vecinii sunt cei care anunță un scandal. Tănasie spune că, din experiența sa, multe dintre femeile abuzate își retrag plângerea împotriva partenerului sau se întorc dimineața acasă, după ce au petrecut o noapte în adăpost. „Așa este împământenit în cultura noastră, din moși‑strămoși: femeia este obișnuită să îndure, să mănânce bătaie. Violența asta e generalizată peste tot.”

În 2014, potrivit statisticilor strânse de ONG‑uri de la inspectoratele de poliție, 68 dintre cele 878 de ordine emise au fost încălcate. (Cifrele nu reflectă întru totul realitatea, pentru că nu toate instituțiile au răspuns, unele declarând chiar că nu colectează deloc date – nici câte ordine sunt înregistrate, nici câte sunt încălcate.) Anul trecut, Poliția a înregistrat 334 de plângeri pentru încălcarea ordinului, 296 fiind depuse de femei. Dacă un agresor încalcă ordinul, ar trebui să fie închis între o lună și un an. De multe ori, victimele sunt rugate de polițiști să‑i anunțe dacă observă că agresorul se apropie de ele. Asta pentru că, la nivelul poliției, nu există o procedură standard de monitorizare a ordinelor și nici de acțiune în cazuri de violență.

Sunt polițiști care au participat la cursuri de formare organizate de ONG‑uri și sunt șefi de secții de poliție care au vizitat alte țări, în delegații în care au văzut bune practici din sisteme de ajutor de succes. Fluctuația de resurse umane din poliție, la fel ca‑n multe alte instituții publice, este mare, așa că formările devin uneori inutile dacă nu sunt repetate periodic și pentru cei care intră în sistem. ONG‑iștii estimează că mai mult de jumătate dintre profesioniștii din sistemul public pe care i‑au format în ultimii 13 ani nu mai lucrează în domeniu. Pe de altă parte, în mediul rural, cursurile de formare ajung mai greu. Sunt numeroase cazuri de inconsecvență în procesul de tratare a unei victime într‑o secție de poliție, pe care activiștii le‑au observat de‑a lungul anilor, de la descurajarea femeilor să‑și reclame partenerii, până la sfătuiri false cum că este nevoie de trei plângeri penale ca agresorul să fie sancționat când încalcă ordinul. Sigur, sunt și polițiști care încearcă să ajute victima cu adevărat, căutându‑i un adăpost, dându‑i o cerere pentru ordin de protecție sau punând‑o în legătură cu alte servicii de ajutor, dar cazurile acestea par să țină mai degrabă de motivația individuală a polițiștilor, nu de niște reguli impuse de instituție.

Nici justiția nu încurajează victimele. În 2014, din aproape 30.000 de plângeri penale la poliție, doar 4.000 au ajuns la procurori, iar dintre acestea, doar 69 în instanță. Restul rămân nerezolvate.

Organizațiile care au monitorizat implementarea ordinului de protecție au atras atenția că instrumentul riscă să devină doar un pansament ieftin și nu funcționează dacă nu se alocă timp și mijloace pentru justiție și poliție – instanțe specializate pentru violență în familie și brățări electronice pentru monitorizarea agresorilor cu ordin de protecție – și dacă nu se înființează adăposturi în toate județele, pentru ca riscul la care femeile se expun, după ce‑și denunță agresorul, să scadă.

Adăposturile

Un adăpost, public sau privat, oferă victimelor, timp de două luni, o casă unde‑și pot recăpăta liniștea. Într‑un astfel de loc, alături de femei în aceleași situații, se autogospodăresc, își cresc copiii, sunt consiliate psihologic și juridic și încep, cu pași mici, să‑și facă planuri pentru noua viață. Adăpostul ar trebui să fie locul unde victimele își recapătă puterea: de a ieși din relația abuzivă, de a‑și găsi o nouă locuință sau un job, dar mai ales de a avea încredere în forțele proprii.

O analiză din 2013 a serviciilor sociale, realizată de mai multe ONG‑uri, a arătat că statul a înființat, la nivelul direcțiilor de asistență socială, mai multe centre de informare decât adăposturi. „Sunt multe centre de stat care stau goale, fără beneficiari, pe când cele ale ONG‑urilor sunt pline tot timpul”, spune Cristina Horia, directoarea Fundației Sensiblu, care a înființat în 2003 un adăpost în București.

Multe dintre adăposturi se află în municipiile de județ, ceea ce înseamnă că accesul victimelor din mediul rural este îngreunat. În plus, majoritatea celor administrate de stat cer victimelor care vor să fie cazate să prezinte certificate medico‑legale. Un astfel de document, valabil doar pentru violențe fizice, se obține și în zece zile. Camelia Proca, directoarea organizației ALEG, spune că regula este „o încălcare crasă a drepturilor victimelor și a tuturor principiilor în cazul violenței de gen”. Proca, a cărei organizație administrează o linie telefonică de consiliere, spune că, în toți acești ani, autoritățile nu au creat o hartă online a tuturor serviciilor sociale active, adăposturi sau centre de consiliere. Instrumentul pe care operatorii ALEG îl folosesc este site‑ul campaniei Tăcerea din Ochi, lansată acum câțiva ani de formația Taxi.

Pe de altă parte, centrele de agresori unde aceștia ar trebui să urmeze programe de consiliere psihologică, pe care tot autoritățile le‑au promis în lege, nu există. Doar două funcționează, unul la București, al Direcției de Asistență Socială, și altul la Târgu Mureș, administrat încă din 2007 de Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii. Unele ordine de protecție vin la pachet cu obligația agresorului de a se duce la psiholog. Nici aici nu există însă un mecanism de monitorizare, nu se știe dacă agresorii au făcut ore de terapie sau și‑au cumpărat o adeverință care să ateste asta, dacă au găsit un psiholog specializat în violență în familie și nici dacă au reușit să‑și schimbe comportamentul în cele șase luni de terapie, cât îi obligă instanța.

Săsărman, care lucrează de peste 20 de ani cu agresori domestici din penitenciare, spune că scopul principal al terapiei este ca agresorul să învețe să‑și controleze manifestările abuzive. Terapia de grup funcționează mai bine decât consilierea unu la unu impusă de lege, crede ea, pentru că „în relația unu la unu e mai greu să afli mecanismele care îl determină pe agresor să fie violent”.

Elena Micheu, director executiv la Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii de la Târgu Mureș spune că cei care veneau la centrul lor înainte să apară obligația prevăzută de ordinul de protecție erau personal motivați să se schimbe. Acum, majoritatea agresorilor vin pentru că trebuie. „Atitudinea este «eu n‑am reușit, toți sunt niște proști, și judecătorul e un prost, el habar n‑are de realitatea din familia mea, nevastă‑mea e așa și pe dincolo».” Procesul de lucru cu agresorii s‑a lungit pentru că psihologii trebuie să insiste mult mai mult pe asumarea problemei.

De 16 ani, Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii a reușit să creeze la Târgu Mureș un sistem integrat de ajutor prin care instituțiile – poliție, spital, direcție de asistență socială –, dar și profesorii sau membrii clerului, comunică. Atunci când ajunge în oricare dintre aceste instituții, victimei i se completează o fișă unică, care este introdusă într‑un program informatic, fiecare instituție cu rol de ajutor are aceleași date statistice și fiecare știe ce are de făcut. „Odată ce victima dezvăluie secretul ei și cere ajutor, sistemul se pune în mișcare”, spune Micheu. „Lucrurile ar putea fi atât de simple.” Deși l‑au prezentat autorităților, modelul răspunsului multisectorial de la Târgu Mureș nu a fost implementat la nivel național. În schimb, printr‑o decizie a Organizației Națiunilor Unite, alte 17 țări l‑au preluat și‑l vor adapta local.

Linia de urgență

Însă, pe modelul reinventării roții, o variantă a modelului răspunsului multisectorial (nu cel de la Târgu Mureș) a fost implementată, printr‑un proiect controversat de fonduri europene, de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (ANES), instituția subordonată Ministerului Muncii care se ocupă de violență în familie și egalitate de gen. Departamentul pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați (transformat în Agenție în 2015) a reapărut în 2014, după trei ani de la desființarea din cauza crizei economice.

În 2015, România era printre ultimele țări din Uniunea Europeană fără o linie de urgență pentru victimele violenței, un număr la care se poate suna pentru ajutor și consiliere. Proiectul „START pentru o viață de calitate în siguranță”, în valoare de 38 de milioane de euro, finanțat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU), a înființat la sfârșitul toamnei linia de urgență 0800.500.333. Fișa fiecărei victime, al cărei caz este preluat prin telefon, este inclusă într‑un program informatic, pe care ar trebui să‑l acceseze toate celelalte instituții. Doar că, până acum, doar reprezentanții Agenției și operatorii call‑center‑ului au acces la baza de date. Până în aprilie 2016, numărul primise 528 apeluri. Dintre acestea, doar 161 s‑au transformat în cazuri care au avut nevoie de sprijin, îndrumare, servicii de găzduire, consiliere juridică sau psihologică.

În subsolul unei case din centrul Bucureștiului, doi operatori răspund la telefoanele fixe de pe birourile maronii care poartă încă etichetele finanțării europene. Operatorii îndrumă victimele către cei aproape 250 de experți din București și din țară care au fost angajați în cadrul proiectului și care, acum, după încheierea finanțării, lucrează voluntar, susțin reprezentanții Agenției. În cazul unei urgențe, când cel sau cea care sună se află într‑o situație gravă de pericol, tot ce pot face operatorii este să roage apelantul să sune la 112, fiindcă, deși este administrată de o instituție a statului, linia nu este integrată în Sistemul de Telecomunicații Speciale. Linia națională a fost slab promovată, o recunosc și majoritatea activiștilor cu care am discutat. Ar fi trebuit ca numărul de telefon să apară frecvent în spoturi TV și radio, în piețe, mall‑uri sau alte locuri aglomerate, în sediile tuturor instituțiilor publice, să fie vizibil online. (Agenția și‑a făcut site abia în primăvara asta; la 1 mai, pagina de Facebook a instituției avea 19 like‑uri).

Adrian Cheșnoiu, managerul proiectului, spune că numărul a fost promovat în provincie, prin „Serbările normalității”, o serie de concerte și dezbateri prin mai multe orașe din țară. La evenimente au cântat sau au vorbit CRBL, Anna Lesko, Ruby, Spitalul de Urgență, Corina, Andreea Marin, Geanina Corondan, Liana Stanciu, Iuliana Marciuc.

Agenția refuză să divulge onorariile pe care artiștii le‑au primit și motivele pentru care au fost aleși să reprezinte o campanie împotriva violenței în familie. Organizarea serbărilor a costat aproape trei milioane și jumătate de euro. Cu suma aceasta ar fi putut funcționa câte un adăpost în toate județele țării timp de patru ani, spune Ionela Horga. „În fiecare an ne milogim pentru o mânuță de bani ca să ne menținem serviciile pe care le oferim.”

Majoritatea ONG‑iștilor, fie că lucrează în zona de activism, fie în cea de servicii sociale, critică risipa făcută de Agenția pentru Egalitate de Șanse. Cristina Horia spune că întreținerea adăpostului Fundației Sensiblu, care oferă lunar opt locuri, costă anual 20.000 de euro. „Dacă există această disponibilitate de bani, ideal ar fi să fie folosiți în cel mai eficient mod. Asta înseamnă ajutor.”

Potrivit Agenției, 3.981 de femei au primit câte un curs de calificare profesională (croitorie, patiserie, babysitting) și o subvenție de 6.000 de lei care să le ajute la „îmbunătățirea calității vieții”. Suma nu era condiționată de nicio dovadă că banii vor fi folosiți pentru procese în instanță, consiliere juridică sau psihologică. Cheșnoiu spune că femeile care au declarat pe propria răspundere (după ce au citit ce înseamnă violență fizică, psihologică, economică, sexuală), că au fost abuzate, fizic sau psihic de partenerii lor, primeau acești bani pentru ele, nu ca să plece de lângă agresori. „Doar nu facem transhumanță cu victimele!”. Unele femei și‑au cumpărat electrocasnice, altele și‑au pus curent electric, spune Cheșnoiu. „Fiecare decide cum vrea să‑și îmbunătățească viața”.

Programul este cercetat penal la Ialomița, unde există suspiciuni că în satul Valea Măcrișului unele femei au primit banii, deși nu fuseseră abuzate. Presa a relatat că și într‑o comună din Dolj asistentele sociale ar fi primit indemnizația, fără să fi fost abuzate. Iar în comuna Macea din Arad există reclamația că subvenția a ajuns la angajate de‑ale primăriei, în timp ce poliția spune că în 2015 nu a înregistrat nicio plângere din partea unei femei abuzate.

„Nu au avut niciun control că beneficiarele lor chiar sunt victime”, spune Tudorina Mihai, de la asociația Front, care dă ca exemplu Spania, unde, ca să primești niște facilități financiare, trebuie să intri într‑un program de recuperare și să urmezi niște pași. „Nu dai bani pe stradă pe baza unei declarații că «eu sunt victima violenței»”.

La etajul clădirii în care se află call‑center‑ul și birourile Agenției (cumpărată prin același proiect), au fost amenajate patru dormitoare de urgență, fie pentru cei sau cele care sună, fie pentru cazurile în care polițiștii bucureșteni trebuie să adăpostească urgent o victimă. Organizațiile din București care au îndrumat două victime către Agenție spun că locuințele sunt utile, în special când nevoia apare noaptea sau la final de săptămână, când e foarte greu să găsești loc altundeva. Din iarnă și până în primăvară, dormitoarele au adăpostit trei femei (numai una identificată prin intermediul liniei de urgență). Camerele sunt reci, ca orice dormitoare nelocuite, iar frigiderele, goale, ca să nu se strice mâncarea furnizată gratuit, la nevoie, printr‑un parteneriat cu hipermarketul Carrefour. Așternuturile colorate și câteva plușuri, spun reprezentanții Agenției, le‑au cumpărat prin colectă de la angajați, pentru că nu se încadrau la cheltuieli eligibile.

Sunt mai multe semne de întrebare care rămân după proiectul START, finalizat în decembrie 2015: de ce lectori de la Academia Națională de Informații au format angajați ai instituțiilor publice în egalitate de șanse, în condițiile în care universitatea SRI încă segreghează pe sexe locurile la admitere? Cum sunt monitorizate cazurile victimelor care au primit cei 6.000 de lei? Cine evaluează activitatea experților din echipele județene de intervenție care astăzi lucrează ca voluntari – mai ales în contextul în care organizațiile susțin că au existat cazuri de urgențe care au ajuns la linia de urgență și au fost îndrumate către ele abia după mai multe zile?

Cheșnoiu spune că Agenția și‑a propus ca anul acesta să reglementeze ordinul de urgență și să introducă brățările electronice. Cu aceleași obiective se lăuda la începutul anului și Ministerul Muncii, care promisese că, până în aprilie, ordinul de urgență (eliberat în 24 sau 48 de ore) va exista și, mai mult, că, până în mai, agresorii vor fi monitorizați de polițiști prin brățări.

Pe lângă măsuri de rearanjare a sistemului legislativ și social, este momentul și pentru schimbări de finețe care să vorbească nu doar de efecte, dar și despre cauze.

Ce urmează

Anul acesta, România a ratificat Convenția de la Istanbul, un document din 2011 al Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, care evidențiază faptul că aceste fenomene sunt o manifestare a relațiilor inegale de putere dintre femei și bărbați. Fiecare țară care‑l semnează este obligată să‑și armonizeze legislația cu prevederi din acest document. România va trebui să sancționeze penal violența psihologică, mutilarea genitală a femeilor, hărțuirea sexuală și obligarea femeilor să se căsătorească sau să întrerupă o sarcină. Andreea Bragă spune că legislația românească ar trebui să sublinieze inclusiv că violența în familie înseamnă, în proporție covârșitoare, violență asupra femeilor. Ferirea de un astfel de concept, pe care unii îl consideră „feminism” sau „discriminare”, poate duce la situații hilare când, de dragul egalității într‑o societate cu trecut inegal, autoritățile distribuie locuri egale pentru femei și bărbați în adăposturi.

„Povestea asta este tot timpul legată de vina femeiască: „«de ce nu i‑ai gătit, mamă, că de‑aia te‑a bătut», «de ce îl toci toată ziua cu gura, normal că se enervează omul». La agresor e normal că se enervează, normal că e furios că și‑a pierdut locul de muncă”, spune Bragă. „La victime există acuze, blamare. Senzația este că suntem egali, dar suntem departe rău de o egalitate de facto. Nu neagă nimeni că nu sunt victime bărbați, dar violența domestică este un domeniu feminizat”.

Acum doi ani, când am solicitat Poliției Române cifrele pentru plângerile înregistrate pentru violența în familie, am primit un calup care cumula infracțiunile comise de rudele până la gradul IV și ni s‑a spus că datele nu se colectează segregat pe gen și că nu putem ști câte victime au fost femei. Anul acesta, când am cerut actualizarea cifrelor, am primit un tabel colorat care includea coloane separate pe gen și relația cu agresorul – soț/soție, concubin(ă). Dincolo de totalul actelor de violență în familie comise în 2015 (33.317), acum puteam să vedem câți dintre autori au fost bărbați (peste 28.000), și câte dintre victime aveau sau avuseseră o relație cu agresorul (peste 16.000). De anul trecut, Institutul Național de Statistică a început să colecteze date pentru fenomenul violenței în familie. Numărul de plângeri înregistrate crește de la an la an, spun specialiștii, nu pentru că ar crește agresivitatea, ci pentru că tot mai multe victime află cum se pot apăra.

Se fac pași pentru schimbare, dar violența în familie e momentan o problemă atât de vastă încât, oricât ar încerca sistemul să o peticească, dă pe dinafară prin toate colțurile pentru că nu știm cum să oprim robinetul care o alimentează. Lucrăm prea puțin cu agresorii, în vreme ce cercetătorii ca Rujoiu susțin că aceștia „nu sunt altceva decât victimele pe care societatea le formează”. O cercetare realizată în 2014 pe 1.200 de adolescenți din România arată că primul incident violent apare în relația de cuplu în jurul vârstei de 16 ani. „Femeia trebuie bătută” e o vorbă pe care o auzi și de la vecinul educat în comunism, și de la puștiul de‑a X‑a. Cât timp nu vom împiedica perpetuarea stereotipurilor și inegalității de gen din mentalul colectiv, legile și serviciile nu vor schimba percepțiile care o generează.

Legile și convențiile internaționale stabilesc un cadru pentru sancționarea unor atitudini, dar nu pot schimba atitudinile în sine. În ultimii 13 ani s‑au pus bazele unui sistem de protecție a victimelor – fragmentat și subfinanțat, dar existent. Schimbarea atitudinală are însă nevoie de mult mai mult timp. Când activiștii ies în stradă de Ziua Femeii și înșiră pantofi de damă și lumânări în fața Primăriei Capitalei pentru a simboliza sutele de victime ucise de parteneri în ultimii ani, trecători și trecătoare încă pufnesc în râs și strigă „La cratiță!”. „Schimbarea atitudinală durează mult și nu poate să vină decât din interior”, spune Elena Micheu. Atât agresorul cât și societatea trebuie să fie convinși că stoparea violenței aduce beneficii. Momentan ne găsim într‑un punct în care au de muncit atât comunitatea, cât și cei care au puterea să schimbe cu adevărat ceva impunând standarde de calitate.

La nivel individual, schimbarea profundă se va întâmpla numai după ce vom înțelege că violența în familie nu e doar despre bătaie, nu e un subiect fabricat de Știrile de la ora 5 sau un fenomen marginal la care ne permitem să închidem ochii fiindcă „nu e despre noi”. Când vom înțelege că este despre cum ne construim familiile și cuplurile și cum ne creștem copiii, va deveni important pentru fiecare dintre noi ca prejudecățile să nu ne mai dicteze rolurile într‑o relație.

„O abordare integrată ar trebui să includă și educația”, crede Micheu, pentru că e „cel mai important factor de protecție împotriva violenței, iar lipsa ei este cel mai grav factor de risc”. A învăța pe termen lung, încă de la grădiniță, despre relații, despre încredere, despre a‑ți exprima sentimentele, „ar fi un efort de bun‑simț”. „Nici o mie de legi din lume nu vor putea schimba problema dacă totul nu începe cu Eu. Eu ca profesionist, eu ca mamă, eu ca băiat, eu ca fată.”

Documentarea acestui material a fost sprijinită financiar de AVON România; mai multe texte din seria Toată lumea din familia noastră găsești pe violenta.decatorevista.ro.

11 comentarii

  • Alina Demetra Sandu ·

    Este cel mai complex şi mai bun material pe care l-am citit vreodată, în legătură cu acest subiect. M-am umplut de lacrimi, de furie, de dezamăgire, de durere. Am trăit şi am auzit în irepetabile rânduri prejudecățile acestea care ne erodează societatea. Chiar în familia mea. De la un capăt la altul, ați scris totul intr-un fel în care informația şi emoția schițează împreună un portret perfect al mentalității românești. Superb! Vă felicit din suflet!

  • Ana O ·

    Multumesc mult pentru acest articol, e tare, tare tare necesar.

  • Alina A ·

    Foarte buna articolul. Din pacate, mai avem drum lung pana la o adevarata egalitate de gen. Dar incet, incet, vad ca se fac ceva progrese.

  • Radu ·

    Mi-a placut foarte mult articolul, l-am citit cap-coada 🙂 .

    E o problema foarte des intalnita in Romania, in special in mediul rural. Si majoritatea oamenilor/institutiilor se feresc sa o adreseze, prefera sa-si bage capul in nisip si sa se prefaca ca nu exista sau ca e ceva foarte normal.

    Sper ca, pe masura ce societatea romaneasca evolueaza inspre bine, aceste probleme sa fie din ce in ce mai rare 🙂 .

    Felicitari pentru articol. E foarte placut sa vezi o problema atacata in adancime in loc de 1 sau 2 paragrafe.

  • Bianca M ·

    Felicitari pentru articol. L-am citit si eu pe tot. Mai avem intr-adevar cale lunga. Din pacate ca societate suntem cu mult in urma. E trist sa auzi femei care spun despre femei ca si-au cautat-o sau ca nu e atat de frecvent cum credem. E mai frecvent decat credem si nu se intampla doar la tara. M-a umplut de tristete si afirmatia ca noi cei din anii 70-80 am crescut cu lovituri de curea si faptul ca ne intrebam de ce nu pleaca femeia, dar nu si de ce da barbatul. Si eu am facut-o si mi-a dat seama ca la fel ma intrebam: de ce nu a plecat? Dar nu mi-am pus problema de ce a dat el. L-am judecat ca avand o lipsa de caracter pe care nici acum dupa 30 de ani nu pot sa i-o iert.

  • Ioana Staniloiu ·

    Felicitări pentru articol!

  • Ileana ·

    Felicitari pentru articol !
    O spune un copil care a trait intr-o familie in care mama primea complimente de genul (de la tata bineinteles): ” Esti o proasta, niciodata nu o sa fii desteapta ca mine” insotite de altele si mai dure, si bineinteles bataia aferenta, mai ales cu capul de pereti : ” ca sa ramai nebuna, si sa imi bat joc de tine cum vreau eu”
    Iar eu personal eram sfatuita de mama: Nu te mai apara, lasa-l sa te bata, ca sa am liniste in casa. ( tot tata… )
    Sunt multe femei care devin victime, si chiar daca au o familie (frati, surori) numeroasa, nu gasesc nici un sprijin, si se complac in situatia asta: ca sa creasca copii cu tatal lor. Fals ! Copiii nu vor sa traiasca intr-un astfel de mediu.
    Felicitari pentru acest articol foarte bine documentat.

  • Olimpia ·

    Excelent documentat și argumentat aricolul. Ar merita pe deplin să fie premiată munca voastră dar, pe de altă parte, se impune să nu renunțați, ci să continuați documentarea și publicarea ei, până când cei în drept vor înțelege că nu de proiecte de fațadă avem nevoie, ci de implicare credibilă și eficientă care să ducă la stoparea și pe cât posibil, eliminarea fenomenului.

  • Draga Femeie, vorbeste! Abuzul si violenta domestica exista doar in tacere! « MinuneMica.eu ·

    […] “O cercetare realizata în 2014 pe 1.200 de adolescenti din Romania arata ca primul incident violent apare in relatia de cuplu in jurul varstei de 16 ani. „Femeia trebuie batuta” e o vorba pe care o auzi si de la vecinul educat in comunism, si de la pustiul de‑a X‑a. Cat timp nu vom impiedica perpetuarea stereotipurilor si inegalitatii de gen din mentalul colectiv, legile si serviciile nu vor schimba perceptiile care o genereaza.” (sursa: DOR) […]

  • DoR (Decât o Revistă) » Normalitatea celor 38 de milioane de euro ·

    […] același timp, în documentarea pentru Inegalitatea de acasă am întâlnit și organizații care trimiseră femei la locuințele protejate ale ANES, când […]

  • Zoltan Sz. ·

    Excelent articol. Foarte trist, dar excelent. Din pacate, violenta de gen si in special cea in familie sunt o problema extrem de grava si foarte raspandita. Un aspect deloc de neglijat e cred indiferenta: indiferenta organelor abilitate dar si a comunitatii. Vecinii apar doar pentru „interviul de dupa” cu celebra remarca „o mai batea din cand in cand, dar in rest era un om bun si harnic”. Politia la fel. Multi dintre cei care ar fi obligati prin fisa postului sa ne apere (in special in orasele mai mici si in mediul rural), asista nepasator la scenele de violenta (nu doar casnica). Violenta, de orice fel, nu merita toleranta si trebuie extirpata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Castele de nisip pe malul Dunării

Cu Eliza Buceschi și alte jucătoare de națională în teren, Dunărea Brăila trebuia să fie revelația handbalului românesc. În România însă, viitorul nu ține mult, mai ales când e finanțat de stat.

mame #1 Ana Maria Ciobanu

O mamă reporter despre cum a îmbinat munca de teren cu rutina unui bebeluș și presiunea socială de a le face pe toate.

Generația ’98

Cine ne califică la următorul Campionat Mondial?