Out

La 15 ani de când a fi gay nu mai este o infracțiune în România, e mai ușor pentru tinerii LGBT să‑și afirme identitatea.

„Pentru oamenii straight și eventual ignoranți, în caz că nu știați, da, existăm.” Așa își începea Luca Istodor prima postare pe blogul său, probabil cel dintâi al unui adolescent român gay care își dădea numele și adresa de e‑mail. Alte bloguri mai existau, dar anonime. Era iulie 2013, Luca avea 17 ani, tocmai terminase clasa a X‑a la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București și era deja out față de toți prietenii săi. Le spusese părinților de Crăciun, devenise voluntar ACCEPT (cel mai vechi ONG din România care apără și promovează drepturile persoanelor LGBT) și, tocmai pentru că îi mergea bine, voia să îi ajute pe tinerii despre care auzise că sunt dați afară din casă de propriile familii din cauza orientării sexuale.

Știa că blogul nu va fi o bucurie nici pentru ai lui – se temeau pentru siguranța lui și îl atenționaseră să aibă grijă cu cine vorbește despre orientarea lui sexuală –, dar nu i‑a păsat. (Despre blog au aflat a doua zi de pe Facebook și toată criza s‑a stins după două săptămâni.)

„Nu suntem doar prin alte țări, nu suntem doar prin cluburi special făcute pentru noi sau prin nu știu ce locuri întunecate”, își continua Luca scrisoarea către lume. „Nu suntem doar în anumite licee. Nu ne îmbrăcăm doar în roz, în pantaloni strâmți. Nu avem doar prieteni gay.”

A început să primească zeci de mesaje de la adolescenți care aveau nevoie, în principal, să vorbească cu cineva. A venit și o amenințare anonimă: dacă nu închidea blogul într‑o săptămână, avea să ia bătaie. Nu s‑a întâmplat. A continuat să scrie pe blog și ulterior pe Queero, o platformă dedicată comunității LGBT și inițiată de cinci voluntari ACCEPT, iar acum visează să‑și facă un vlog și, când va reveni în țară, chiar o asociație care să fie activă în afara Bucureștiului. (Tocmai a terminat anul I la Harvard, unde urmează un program de feminism și studii de gen și este în boardul celei mai mari organizații pentru comunitatea LGBT din universitate.)

Dintotdeauna mesajul lui către colegii de generație a fost că lumea nu va deveni dintr‑odată gay‑friendly dacă ei nu luptă pentru asta. Deși generația lui a crescut într‑o altă libertate, în România asumarea unei alte identități decât cea hetero este în continuare foarte dificilă. Iar asta se vede în lucrurile mici. „Mergeam acum câteva zile prin campus de mână cu prietenul meu”, spune Luca. „Acasă aș fi făcut asta ca pe un statement și aș fi fost foarte atent la ce fac și ce zic oamenii. Aici [în SUA] însă, nici nu m‑am gândit la asta.”

Acasă aproape că se obișnuise să fie hărțuit. „La noi în liceu e un gang unde se fuma. Atunci când treceam eu, erau vreo trei‑patru tipi care tot timpul îmi ziceau câte ceva. Unul mi‑a zis odată, două săptămâni la rând, «gay‑ule» sau «poponarule»”, spune Luca acum. Remarci homofobe veneau și de la profesori: unul de fizică le‑a vorbit 20 de minute despre doi bărbați pe care i‑a văzut sărutându‑se într‑un muzeu din Amsterdam și cât de anormal era asta. Iar cel de religie le‑a spus că două fete care se țin de mână pe stradă i se par un lucru frumos, dar doi băieți, niciodată.

În ciuda acestui context, Luca spune că nu a avut parte de incidente majore, nici la școală, nici pe stradă. Alți tineri, însă, trec prin situații limită. Toamna trecută, Daria Bulzan, o adolescentă transgender de 18 ani din București, a fost împinsă de niște copii în fața tramvaiului, direct pe șine, aproape sub roțile lui. Când un trecător i‑a întrebat de ce au făcut asta, răspunsul a fost: „Păi el nu e om, el e un băiat‑fată”. De discriminare și bullying (adică agresiuni fizice și verbale) Daria are parte și în afara străzii: „Intru în școală și n‑am cum să nu aud pe cineva cum mă înjură, cum mă îmbrâncește, cum mă scuipă”. Pe vlogul ei de pe YouTube, unde se semnează Daria Jane și unde și‑a făcut un video de coming out în martie 2016, amenințările cu moartea curg uneori și zilnic. De când a aflat acum un an, și mama ei face terapie ca să înțeleagă de ce băiatul ei e, de fapt, fată.

Rapoartele internaționale arată că românii au cea mai ostilă atitudine față de persoanele LGBT din UE și cea mai ostilă atitudine față de intenția de a permite căsătoriile între persoane de același sex. De exemplu, Eurobarometrul realizat de Comisia Europeană în 2015 spune că 54% dintre români (față de 23% dintre europeni) nu cred că persoanele homosexuale, lesbiene și bisexuale ar trebui să aibă aceleași drepturi ca cele heterosexuale – nu știm cum a evoluat această percepție în timp, pentru că este un indicator nou, însă alte elemente pot fi urmărite. Astfel, atât în 2009, cât și în 2012 și 2015, Eurobarometrul a arătat că în România cea mai nedorită persoană pentru cea mai înaltă funcție politică în stat ar fi o persoană LGBT. (Celelalte categorii au fost: o femeie, o persoană cu dizabilități, una cu religie sau etnie diferită de a majorității, o persoană cu vârsta sub 30, respectiv peste 75 de ani. În restul Europei, cea mai nedorită pentru funcția politică este persoana de peste 75 de ani.)

Parte din explicația statisticilor poate fi găsită în istoria ultimilor 80 de ani: în 1936, Codul Penal pedepsea cu până la doi ani de închisoare persoanele vinovate de „acte de inversiune sexuală săvârșite între bărbați sau între femei, dacă provoacă scandal public.” Scandalul public însemna că, odată adusă la cunoștința publicului, „inversiunea sexuală” devenea incriminabilă. În 1968, articolul 200 din Codul Penal elimina noțiunea de „scandal public” și înăsprea pedepsele: de la unu la cinci ani. Era de ajuns să fii homosexual ca să ajungi la închisoare, iar minoritățile sexuale erau declarate „infractori de drept împotriva persoanei”. Prevederea a fost folosită de regimul comunist ca instrument de teroare: orice persoană acuzată de homosexualitate ajunsă în anchetă era șantajată să devină colaborator al Securității.

Și după ’90 au mai fost persoane închise în România din cauza orientării sexuale, dar nu se cunoaște numărul lor, pentru că asta ar presupune coroborarea arhivelor tuturor instanțelor din țară. În ’96 s‑a reintrodus prevederea conform căreia doar relațiile sexuale săvârșite în public sau care produc scandal public sunt pedepsite cu închisoarea, dar eliminarea definitivă a articolului 200 s‑a făcut abia în 2001, în contextul începerii negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Alte state foste comuniste, precum Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, făcuseră deja asta în anii ’60, iar Serbia, Albania, Moldova, Macedonia, la mijlocul anilor ’90.

„Voiau să salveze România de pericolul Sodomei, nu voiau să intrăm în Europa «pe ușa din dos»”, spune Florin Buhuceanu, fost președinte al ACCEPT și fondator al Centrului Euroregional pentru Inițiative Publice (ECPI), organizație care luptă în prezent pentru drepturile sexuale și reproductive. „Ei asta înțelegeau, nu înțelegeau că erau oameni întemnițați pe baza articolului 200. Parlamentul era hotărât să nu cedeze.”

Anul trecut, Ovidiu Tiță, 24 de ani, a văzut la parada anuală Marșul diversității aproape 1000 de oameni, părinți cu copii mici, vârstnici și pe nimeni care să arunce cu obiecte de pe margine. Cu doar doi‑trei ani în urmă îi fusese atât de teamă că va fi lovit și atât de mult a amânat să se ducă încât parada se terminase până s‑a hotărât. La primele ediții, de la mijlocul anilor 2000, era și mai grav: în ziua marșului băteau clopotele la Patriarhie chemând lumea la proteste, își amintește Buhuceanu, iar Gigi Becali ținea conferințe de presă împreună cu episcopul vicar al Bucureștiului, condamnând manifestările de dezmăț stradal. Invariabil aveau loc și violențe.

După 2001, unele lucruri au devenit treptat mai simple pentru membrii comunității LGBT, dar mai e mult până departe. Schimbarea mentalității nu vine odată cu schimbarea legii, însă tinerii par hotărâți să‑și asume identitatea sexuală și de gen și în lipsa sistemelor instituționale și a adulților care să‑i protejeze. „Acum ești ferit de pericolul închisorii, care a mutilat viața multora”, spune Buhuceanu. „Ești considerat un cetățean în regulă, nu mai ești destinat unei liste de penitenciar”, iar subiectul e mult mai abordabil și nu doar în termeni de sexualitate.

Tinerii LGBT de azi nu se compară cu adulții de 35–40 de ani la nivel de afirmare și de cerere a drepturilor lor, crede și profesoara Roxana Marin, de la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” din București. „Sunt o grămadă de copii care în continuare sunt bătuți, plâng, fumează și sunt muci pentru că nu sunt acceptați, dar știu și liceeni care la 16 ani sunt out cu mulți colegi și chiar cu unii profi.” Nu mai demult de 2013, Marin era acuzată la TVR că a organizat o paradă gay în liceu. În realitate, evenimentul făcea parte dintr‑o serie de activități menite să promoveze toleranța și drepturile omului.

Pentru Ovidiu, liceul a fost un chin. Deși la 14–15 ani se uita la filme porno cu bărbați, încerca să aibă iubite fete și chiar își propusese să se căsătorească la un moment dat și să nu spună nimănui adevărul, niciodată. Familia nu i‑a făcut probleme, dar nici nu l‑a sprijinit. A ales, pur și simplu, să nu vorbească despre asta. Cel mai greu i‑a fost la școală.

Primea replici ca „Nu vrei să vii să‑mi faci o muie?” de la colegi și „Ovidiu tot fetiță a rămas?” de la profesori. Ajunsese să nu vrea să mai iasă din casă, iar când părinții îl trimiteau totuși cu forța la cursuri, se plimba pe străzi.

Când Ovidiu și Luca erau în liceu, nu aveam cifre pentru cât de extins e fenomenul bullyingului pe criteriul orientării sexuale. Astăzi știm că șapte din 10 elevi LGBT consideră că tinerii din comunitate nu sunt în siguranță la școală, mai ales din punct de vedere emoțional, iar șase din 10 au fost martorii sau victimele unei agresiuni. Și doar 5% ar cere ajutorul unui profesor sau directorului școlii dacă ar fi martorii unei situații în care un coleg ar fi agresat din cauza orientării sexuale. Sunt rezultatele unui studiu ACCEPT din 2016, primul care analizează atitudinea homofobă a liceenilor din România. (Ca parte a aceluiași proiect, organizația a publicat un ghid pentru tinerii care se confruntă cu bullying și discriminare și a organizat traininguri cu lecții de aplicat la clasă pentru 40 de profesori din țară.)

Mulți dintre tinerii LGBT nu consideră însă glumele cu tentă sexuală drept hărțuire. Dacă nu intervine violența fizică, ei nu raportează cazul profesorilor. Iar de multe ori nu o fac nici când există violență, pentru că se tem că aceștia nu ar putea să‑i ajute, i‑ar trimite la consilierul școlar sau le‑ar spune părinților, care ar putea să îi dea afară din casă sau să nu îi mai sprijine financiar. S‑a întâmplat, spun reprezentanții ACCEPT și MozaiQ – prima organizație comunitară destinată persoanelor LGBT –, de aceea ei nici nu recomandă ca tinerii să‑și facă coming out‑ul până nu sunt independenți financiar.

„O glumă se întâmplă o dată sau e ceva peste care poți să treci, nu te afectează așa de tare, pe când bullyingul nu e o chestie singulară și îți dă un sentiment constant de nesiguranță”, spune Daniela Prisacariu, unul dintre cei doi coordonatori ai programului ACCEPT pentru liceeni. Elevul hărțuit nu vrea să mai meargă la școală pentru că știe că „o să vină ăla de la clasa a XII‑a și o să strige după el «bulangiule»”, adaugă Prisacariu.

„Nu există încrederea care să‑l apropie pe tânăr de profesor sau de consilierul școlar. Unde mai pui că aceștia din urmă sunt furnizori de glume homofobe”, spune Buhuceanu. „Ca să‑i poți sancționa, criteriul orientării sexuale ar trebui explicit menționat printre criteriile de discriminare luate în serios în școală”, crede el, iar o cultură a nediscriminării ar trebui să fie unul dintre principiile pentru care școala respectivă să primească acreditare și finanțare publică.

Ideal ar fi să existe și în România un birou sau un departament în fiecare școală care să se ocupe de probleme care țin de diversitate: de gen, de rasă, de orientare sexuală, așa cum există în școlile din Statele Unite, crede Luca. „În România, dacă ești gay și la liceu, n‑ai unde să te duci”, spune el. „Nu știi dacă profii sunt aliații tăi sau nu.”

Acum, singurul instrument legal pe care un elev care se simte discriminat îl are la îndemână este o plângere la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), însă, pentru că trebuie însoțită de probe, e adesea un proces complicat. În ciuda statisticilor și a cazurilor despre care tinerii povestesc asociațiilor, Ministerul Educației nu recunoaște oficial că există bullying pe criteriul orientării sexuale, spune Mihnea Florea, unul dintre membrii fondatori ai MozaiQ. „Nu există, adică nu‑mi apare pe nicio hârtie. Pe mine asta mă interesează, ca apoi să pot intra în licee și vorbi despre asta. Pe de altă parte, în fiecare școală din România există câte o comisie pentru prevenirea și combaterea discriminării și una de combatere a violenței școlare. Având aceste două instituții, este absurd ca eu să mă duc la minister să‑i zic: «Ai nevoie de o a treia instituție care să se ocupe de LGBT».” Însă, pentru că în realitate cazurile de hărțuire sunt subraportate, Florea crede că aceste comisii au doar un rol formal.

Pe de altă parte, au început să se facă pași mici în direcția conștientizării în rândul profesorilor și a introducerii subiectului LGBT în școli. La prima sesiune a cursului organizat de ACCEPT în septembrie 2015, peste 50 de candidați s‑au înscris pentru 20 de locuri. Deși la traininguri au petrecut mult timp ca să înțeleagă termeni precum „queer” sau „intersexual”, profesorii au fost curioși și au venit cu mintea deschisă, spune Marin, trainer în proiect. „Puțini avuseseră experiențe cu elevi LGBT, dar mulți bănuiau că ar avea și asta a fost o motivație. Am plecat de acolo cu un entuziasm formidabil”, spune ea.

Lavinia Vișan, profesoară de științe socio‑umane în Târgoviște, spune că, după ce a început să facă la clasă câteva dintre lecțiile din programa de la curs, doi elevi i‑au mărturisit că sunt gay. „Fierbeau, erau ca o oală sub presiune, ca o bombă cu ceas”, spune Vișan. „Părinții nu‑i înțelegeau și aveau atitudini violente, a trebuit să‑i consiliez sau să‑i trimit către consilierul școlar ca să încerce să remedieze cât de cât relația cu părinții.” Profesoara crede că astfel de discuții ar trebui începute încă de prin clasa a VII‑a, astfel ca, atunci când văd două persoane gay, să nu le mai vadă „ca pe cineva de la circ”.

„Succesul proiectului ăstuia sunt cei 40 de profesori care au cunoștințe de bază despre ce înseamnă LGBT și atunci când vor da peste un elev măcar vor zice: «am învățat că e OK». Pe de altă parte, poate când vor vorbi despre Oscar Wilde, o să zică: «era și gay»”, spune Prisacariu.

O urmare neașteptată a proiectului este că ACCEPT și Centrul Municipiului București pentru Resurse și Asistență Educațională, instituția care coordonează toți psihologii și consilierii școlari din București, au încheiat un acord prin care 250 de consilieri vor face un curs asemănător, ținut tot de Roxana Marin. Scopul este să‑i familiarizeze pe aceștia cu tematica LGBT și cu modul de lucru cu tineri LGBT: de exemplu, să nu le mai anunțe părinții despre orientarea sexuală a copiilor, dacă aceștia nu au făcut‑o înainte.

Mai mult, Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP), instituția care acordă acreditări școlilor, a fost de acord să investigheze cazurile în care elevii denunță formal sau informal cazuri de discriminare. „ARACIP a zis că dacă noi avem o plângere de la un elev că e hărțuit, ei vin cu mine în anchetă”, spune Marin.

Ca nivel de prevenire și conștientizare a bullyingului, Marin crede că „suntem un pic mai sus de nivelul zero și cu siguranță mai sus decât acum trei ani, când a fost scandalul (cu parada din liceu). E mult, foarte mult ce a ieșit din acest proiect.”

De‑a lungul timpului, identitățile de gen s‑au diversificat, iar denumirile lor și inițialele folosite pentru prescurtare s‑au înmulțit. Ca să se asigure că nu exclud pe nimeni, membri și reprezentanți ai comunității folosesc uneori acronimul LGBT+ sau LGBTQIA+ (deși în rapoarte, ca și în vorbirea curentă, termenul uzual rămâne „LGBT”). Primele trei litere (lesbiană, gay, bisexual) se referă la orientarea sexuală, iar „T” reprezintă persoanele transgender, care sunt diferite prin identitate de gen. Q (queer), I (intersex) și A (asexual) au fost adăugate ca recunoaștere a existenței diferitelor grupuri care formează plaja genului și sexualității. Și ele nu sunt toate. Semnul plus, spune Florea, sugerează că „mai suntem o mulțime care nici nu trebuie să ne identificăm ca fiind ceva anume. Pot să fiu polisexual și să fiu din gama plus. Facem parte din aceleași comunități, dar nu trebuie să mă identific cu tine.”

Nimic din toate astea n‑ar fi fost însă posibil fără decriminalizarea homosexualității și a dezvoltării platformelor de socializare online ca Facebook, Tumblr și Instagram. Ele par să le dea tinerilor LGBT confort, încredere și posibilitatea de a se identifica cu poveștile altora, de a spune: „Da, și mie mi se întâmplă asta”.

E însă nevoie de mult mai mult și, în primul rând, de informare. Acum nu există niciun program, nici măcar în București, care să le ofere tinerilor LGBT informații constante și corecte, la nivelul lor de înțelegere, spune Buhuceanu. În lipsa unor ore despre sexualitate, internetul și prietenii sunt singurele surse: se uită la coming out videos pe YouTube (clipuri în care persoane LGBT vorbesc deschis despre orientarea lor sexuală și despre experiențele de discriminare sau de sprijin de care au parte) și văd oameni împăcați cu identitatea lor. Își construiesc adevărate rețele pe Tumblr, își găsesc parteneri pe site‑urile de dating și apoi în viața reală.

După informare, cea de‑a doua nevoie o constituie serviciile specializate: medici sau psihologi gay‑friendly (faptul că tinerii împart același medic de familie cu părinții îi face de multe ori să nu îi dea acestuia detalii despre viața lor sexuală), consiliere juridică pentru tinerii discriminați și spații sigure în care să se întâlnească.

„Dacă mâine ar fi un mare incident homofob și comunitatea ar vrea să se întâlnească undeva, ar trebui să dai telefoane să găsești un spațiu, pentru că nu ai acel spațiu”, spune Florea.

O soluție care să răspundă multora dintre probleme, cred cei de la MozaiQ, ar fi crearea unui centru comunitar, susținut și finanțat de primărie, după modelul multor orașe din străinătate. Organizația chiar lucrează la un proiect, TheHouse, un centru care ar urma să reunească toate acele servicii de care e nevoie, plus un spațiu în care artiști queer să contribuie la cultura LGBT locală. Iar modelul este perfect replicabil: dacă în București ar exista așa ceva, de ce n‑ar fi și în celelalte orașe mari? „În momentul în care reușești să aduni comunitatea într‑un spațiu, asta înseamnă și educație, și activism”, spune Florea.

În alte țări, tinerii LGBT au sisteme de sprijin bine puse la punct: în unele state din SUA, pot raporta cazurile de hărțuire pe motive de gen (inclusiv din partea părinților) oricărui profesor din școală și ele vor fi investigate, universitățile au departamente și angajați care se ocupă exclusiv de diversitate și de problemele studenților LGBT, iar unele au inclus în formularele de aplicație, la rubrica „sex”, categoria „transgender”. În Spania există chiar o federație a profesorilor care luptă pentru combaterea discriminării pe criteriul orientării sexuale.

Între timp, România a fost țara cu o singură organizație LGBT activă și vizibilă timp de aproape 20 de ani (până la MozaiQ, anul trecut) – până și Kosovo și Albania au avut mai multe. Fiecare generație beneficiază de eforturile celei de dinainte și lucrurile încep încet, încet să se vadă. „Chiar cred acum că se poate schimba ceva”, spune Iaromira Popovici, mama lui Luca, activă în Rainbow Families, un grup de sprijin înființat de voluntarii ACCEPT pentru părinții tinerilor LGBT. „Am fost de curând la un eveniment cu liceeni și reprezentanți de la minister și am văzut că lucrurile au evoluat, au devenit puțin mai firești. Acum trei ani era ceva supranatural să spui că ești gay.”

„E vorba de vizibilitate”, spune Prisacariu. „Oamenii au auzit mesajul nostru. Scopul e să se ajungă în mainstream, iar comunitatea LGBT să nu mai fie considerată o ciudățenie, o sectă dubioasă în care nu vrei să intre copilul tău.” Iar primii care au înțeles asta par să fie chiar tinerii. „Generația tânără îmi dă foarte multă speranță”, spune Marin, „în sensul de: «Sunt gay, așa și? Putem să trecem mai departe acum?»”

Pentru acest material am stat de vorbă cu tineri LGBT din România despre viața lor, școală, familie și discriminare. Le poți citi poveștile aici.

9 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Mici Victorii Civice: Lumină pentru Ursici

Un bucureștean a iluminat un sat fără curent electric din Hunedoara.

Mici Victorii Civice: Fiecare are ceva de spus

Un grup de tineri din Timișoara a protestat împotriva discriminării copiilor cu dizabilități în locurile de joacă…

[EduDoR] Splendoarea matematicii

Și-ar dori ca fiecare dintre elevii pe care-i are să descopere acea splendoare a matematicii din munca pentru…