[Colectiv] Teo Maftei, portretul unei luptătoare

Teodora Maftei trecuse în ultimii 10 ani prin șapte operații și o trezire din comă. Apoi s-a întâmplat Colectiv.

Pe 30 octombrie 2015, în jur de 22:45, când fiecare secundă părea o veșnicie și strigătele oamenilor deveniseră un refren pe care nimeni nu mai suporta să îl asculte, Teodora Maftei era afară, la câțiva pași de ușa clubului Colectiv. Oamenii din preajma ei trăgeau de cei căzuți peste pragul de la intrare. Dintre cei care ieșiseră, unii se prăbușeau pe asfalt, alții se clătinau. Teo era în picioare, cu aparatul Nikon atârnat de gât, peste tricoul cu formația Goodbye to Gravity. La lumina becurilor de pe ghirlande, un prieten a zărit‑o și a întrebat‑o cum se simte. Teo, buimacă, i‑a răspuns: „Nu mi‑e bine”. Printre norii de fum, nu i se observau arsurile. Prietenul s‑a îndepărtat când a văzut că cineva se îndreaptă spre ea. Apoi, pentru că nu își mai putea ține echilibrul, doi băieți necunoscuți au cărat‑o, unul de brațe, celălalt de picioare, până în Piața Bucur.

În timp ce băieții o aduceau spre ambulanțe, doi colegi și prieteni de la ProTV, Marian și Junior, care scăpaseră mai devreme din club, au văzut că Teo avea urme de funingine pe față și pe mâini. Părul îi mirosea a ars.

Girofaruri albastre și roșii luminau strada aglomerată. Polițiști, jandarmi, pompieri. Medici și asistente îi îngrijeau pe răniți, sub privirile supraviețuitorilor, prietenilor și ale rudelor. Junior alerga dintr‑o parte în alta să găsească o salvare liberă pentru Teo. Pe lângă oamenii întinși pe jos și printre ambalajele de branule, Marian și unul dintre băieți au dus‑o pe Teo la trei ambulanțe. Nu mai era loc. Medicii dintr‑o salvare le‑au spus să o întindă pe asfalt, lângă o mașină, că se ocupă și de ea. Au lăsat‑o și s‑au dus la niște pompieri pentru oxigen, căci abia trăgea aer în piept. Un pompier i‑a urmat și i‑a pus Teodorei o mască de oxigen, acolo, lângă salvare. Încet, încet, Teo își mai revenise și tot repeta un număr de telefon pe care îl știa pe de rost, în caz de urgență. Era al Alexandrei, verișoara ei. Pe la 23:00, în timp ce Marian vorbea cu Alexandra, Junior a găsit o ambulanță, în care a urcat‑o pe Teo. Le‑a spus doctorilor că a fost operată de șapte ori, în urma unui chist pe creier. În salvare, medicii i‑au administrat analgezice, cum se face de obicei, ca să suporte durerea. După sedare, Teo s‑a liniștit, iar ambulanța a pornit sirena.
*
Teodora Maftei s‑a născut pe 26 mai 1979 în Bacău. Mama, Viorica, lucra la o librărie, iar tatăl, Cornel, la centrală la Romtelecom. Părinții, Teo și fratele, mai mare decât ea cu doi ani, locuiau într‑un apartament dintr‑un bloc aflat la cinci minute de bazinul de înot și de școala generală. Între aceste locuri și‑a împărțit Teo copilăria. A făcut înot de performanță de la șapte ani și mama a încurajat‑o, pentru că era cam durdulie. Dimineața, înainte de 6:00, își lua rucsacul cu echipamentul pe umăr și ghiozdanul de școală în spate și pleca. Mama o privea cu regret de la fereastră, mai cu seamă iarna, când ea rămânea în casă, la căldură. Teo avea ore de la nouă, așa că după antrenament mergea la școală și se întorcea la bazin după‑amiaza, pentru alte exerciții. Înota în jur de 50 de kilometri săptămânal și se specializase în procedeul fluture, cel mai dificil. Participa la concursuri naționale, unde străbătea apa cu mișcări ondulatorii, asemănătoare loviturilor din coadă ale delfinului. Se descurca bine, dar nu era la nivelul competițiilor internaționale. La fel de conștiincioasă și disciplinată era și la școală. În plus, avea imaginație și născocea rime reușite. Pe la șapte ani, a făcut prima fotografie alb‑negru. După ce i‑a înmânat mama un aparat Zorki cu peliculă, Teo a pozat‑o pe Alexandra, verișoara de la București, care abia învăța să meargă.

Teo îndepărta cu încăpățânare obstacolele. Chiar și băieții mai mari din parcarea de la bloc o acceptau la fotbal, căci se impunea. Dădea din coate și din picioare la nevoie, dar nu‑i spunea mamei decât după multă vreme, la fel cum nu‑i zicea că își îndemna și fratele la năzbâtii. Tatălui îi plăcea curățenia, iar Teo avea grijă să așeze jucăriile în ordinea indicată, așa că, în camera copiilor, toate erau la locul lor.

Teodora Maftei alături de fratele, tatăl și mama ei.  *
Cu aceeași grijă făcuse Teo curățenie și în garsoniera din București cu o zi înainte de concertul Goodbye to Gravity (GtG). Lăsase numai o cană murdară de shake de fructe în chiuveta din bucătărie. Aștepta cu nerăbdare lansarea celui de‑al doilea album al „băieților ei”, despre care le vorbea tuturor: rude, prieteni sau colegi; concertul de vineri avea să fie „cel mai tare, de neratat”. Teo fotografia trupa de prin 2012, atât la concerte, cât și la repetiții – pentru ea, nu erau doar muzicieni, ci și prieteni. A mers cu ei și la Milano la un festival. Își propusese să îi însoțească în turneu prin țară să promoveze albumul Mantras of War, iar sâmbătă, după Colectiv, voiau să plece toți la Craiova pentru alt concert. Teo iubea muzica lor și muzica, în general. După operații, concertele au înlocuit meciurile de fotbal, care mai degrabă i‑ar fi pus viața în pericol, dacă, din greșeală, ar fi lovit‑o cineva la cap.

În ziua concertului, adusese la biroul de la ProTV fotografiile pentru expoziția individuală „London Unedited”, de pe 2 noiembrie. De ziua ei, în 2015, a călătorit singură la Londra, orașul care îi risipea neliniștile și în care nici durerile de cap nu mai erau așa intense. Când mergea cu autobuzul prin București, o deranja înghesuiala și îi mai spunea Alexandrei: „La Londra n‑ar fi fost așa”. Era încântată de fotografii, dar era ușor jenată să facă tam‑tam cu primul ei vernisaj individual. Urma să vândă fiecare dintre cele 23 de imagini cu 36 de lei, vârsta ei, suficient cât să acopere costurile. Evenimentul era programat la The London Street Atelier; Teo se împrietenise cu patroana localului, de origine engleză, și făcea adesea fotografii la atelierele ei de gătit. Era apropiată și de managerul localului, căreia Teo i‑a fost alături când i‑a murit tatăl.

Londra văzută de Teo, mai 2015 Londra văzută de Teo, mai 2015

Vineri, când Teo a plecat din redacție, pe biroul ei, printre pinguinii de plastic și pluș de mărimi felurite, se afla și un mic afiș care anunța concertul GtG. Urma să se vadă la un ceai cu Alexandra, căreia îi povestea totul, și apoi să meargă la concertul băieților. A sunat‑o și pe mama, cum făcea aproape zilnic. I‑a povestit despre fotografii și despre cărțile de vizită personalizate pe care tocmai le luase – pe față aveau un obiectiv deasupra căruia scria „Teodora Maftei photography”.

După ceai, pe la 17:30, Teo s‑a dus la club, să‑i ajute pe băieți să se organizeze. În jur de 21:30, aproape de intrarea în Colectiv, fotografia și întâmpina lumea cu un zâmbet larg, ca o gazdă. Atunci s‑a întâlnit cu Marian și Junior. Cu același râs molipsitor, binecunoscut în redacția de sport unde lucra, le‑a mulțumit că veniseră. Înainte să se aprindă stâlpul din club, cât timp au cântat GtG, Teo și‑a ținut Nikonul aproape de ochiul drept. Era chiar în mijlocul primului rând din fața scenei.

Mihai Alexandru și Alex Pascu (Goodbye to Gravity) fotografiați de Teo la concertul din Colectiv, 30 octombrie. Aparatul cu imaginile din acea seară a rămas la fratele ei.  *
Alexandra s‑a trezit din somn când i‑a sunat telefonul. Era amețită și nu știa ce se întâmplase la Colectiv. A plecat degrabă de acasă, fără să le dea detalii alor ei, mătușa și unchiul Teodorei, care nu se hotărâseră dacă să anunțe părinții; simțeau că ar fi mai bine să îi protejeze. Alexandra nu aflase unde era internată Teo și s‑a dus la Floreasca, însă numele ei nu era pe listă. Se gândea la cele șapte operații și voia să le spună doctorilor despre ele.

La Bacău, mama se uita la știri la televizor și, când a văzut incendiul de la concertul GtG, a sunat‑o pe Teo și i‑a trimis mesaje. Deși nu cunoștea numele clubului, era sigură că Teo fusese acolo și se temea că fiica ei nu era bine. N‑a sunat‑o pe Alexandra, nici pe altcineva din familie, pentru că știa că se culcă devreme. Voia să plece la București. Tatăl a insistat să mai aștepte, să afle ceva sigur, dar n‑a reușit să o convingă. Mama a găsit mașină spre București de la autogară abia la 03:00. Atunci, soțul, care vorbise cu familia de la București, i‑a dat vestea că Teo era în spital.

Unii prieteni au sunat‑o de mai multe ori pe Teo și i‑au trimis mesaje pe telefon. Alții s‑au gândit că poate voia să vorbească cu familia, așa că i‑au lăsat mesaje private pe Facebook. „Zi‑mi că ești bine”, „Ești bine?”, „Teo, ești bine?”. Pentru că nu au primit răspuns, mulți au căutat‑o pe Alexandra. Colegii i‑au sunat și pe Marian și pe Junior, că știau că merseseră împreună la concert.

După ce a primit telefoane de la colegi de‑ai Teodorei, Alexandra a aflat că Teo era la Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri. A ajuns acolo la miezul nopții, alături de zeci de alți oameni, și, în curte, un medic i‑a spus că Teo e sedată, la Terapie Intensivă; o internaseră la 23:16. N‑au lăsat‑o să o vadă. Voia neapărat să le explice doctorilor despre operații, dar știau deja.

Sâmbătă, Alexandra, mătușa și unchiul au luat‑o pe mamă de la autogară și au venit cu toții la spital. Pentru că doctorii le recomandaseră rudelor să nu intre la Teo, din cauza riscurilor mari de infecție, doar mama a văzut‑o vreo două minute. Era intubată. Feșele îi acopereau capul, i se vedeau doar ochii și nasul, iar trunchiul și mâinile erau bandajate. Mama s‑a apropiat de patul ei, cam la un metru, dar nu a atins‑o. Își aduce aminte cum chiar în acea zi o asistentă i‑a deschis încet ochii Teodorei cu degetele, să vadă dacă clipește. Mama s‑ar fi bucurat să‑i deschidă singură. Medicii i‑au redus Teodorei doza de sedative numai să verifice dacă deschide ochii și dacă reacționează la atingeri. Era în stare gravă – avea arsuri ale căilor respiratorii și doctorii bănuiau că plămânii erau afectați, însă atunci nu puteau să afle cât de mult – și nici nu și‑au propus să o trezească de tot. Familia își făcea în continuare griji ca nu cumva operațiile să o slăbească și mai tare, însă medicii le spuneau că arsurile erau, de fapt, problema.

Mama a vizitat‑o în fiecare zi, de sâmbătă până miercuri, îmbrăcată în halat și cu bonețică pe cap, iar Alexandra a intrat cu ea o dată, duminică. La spital, mama a încercat să își țină firea, dar îi curgeau lacrimile. Tatăl, care ajunsese duminică de la Bacău, părea confuz. Fratele Teodorei a rămas cu soția într‑un sat din județul Bacău. Teo vorbea și se întâlnea cu el rar, însă, când povestea despre relația lor, spunea că se înțeleg telepatic. Şi Alexandra și mama îl sunau pentru a‑i spune cum se simte Teo. Când mama și Nicoleta, fostă colegă de muncă și prietenă a Teodorei, au trecut pe acasă pe la ea să ia niște haine, mama a zărit în chiuvetă cana pe care Teo o lăsase în ziua concertului. A privit‑o și a spus: „Doar nu i‑o spăl eu. Lasă, să și‑o spele singură când se întoarce”.

Cam de două ori pe zi, medicii adunau familiile într‑o cameră și le vorbeau pe rând despre pacienți. Purtătorul de cuvânt le spunea rudelor că starea Teodorei era gravă, dar stabilă. Duminică, 1 noiembrie, totalul deceselor ajunsese la 30. În București, în jur de 8.000 de oameni au plecat din Piața Universității spre Fabrica Pionierul, unde funcționase clubul. Aproximativ 3.000 de persoane erau deja acolo, în fața unui altar cu flori și candele. După ce Franța și Germania și‑au oferit ajutorul, Nicolae Bănicioiu, Ministrul Sănătății, a declarat: „Chiar nu avem nevoie de nimic în acest moment. Medicii noștri pot gestiona situația”. Dar în spitale nu erau suficiente paturi, nici locuri la secțiile de Terapie Intensivă și, pentru că nu aveau camere sterile, medicii nu puteau să ferească pacienții de infecții. Presa vorbea despre Teo și operațiile ei. „Impresionanta poveste a jurnalistei”, „A fost operată de șapte ori”, „Câtă lume o iubește. A înfruntat trei operații pe creier”.

Duminică, un editor sport de la ProTV, care a intermediat comunicarea între departamentul de resurse umane și familie, a vorbit cu rudele despre transferul Teodorei la un spital din străinătate. Compania voia să acopere toate cheltuielile, inclusiv tratamentul. Se gândeau că i‑ar fi fost mai bine în afara țării, ca după ultima operație, la Viena, pe care i‑au plătit‑o. Mai voiau să transporte un angajat rănit la Colectiv.

Familia spune că, inițial, medicii curanți au zis că Teo are mai multe șanse de supraviețuire dacă pleacă, dar apoi nu au mai fost de acord cu transferul, argumentând că zborul ar putea‑o afecta și că și în România primește aceleași îngrijiri. Doctorii spun că au încurajat transferul și că știau de riscul de infecție din spital, pentru că nu aveau condiții de izolare. Marii arși ar fi trebuit să stea singuri în salon. (În salonul Teodorei mai era un pacient). Doctorii nu aveau cum să oprească rudele, dacă își doreau să o mute pe Teo; doar au făcut recomandări. Angajatorii Teodorei au contactat clinica privată Intermedicas, care le asigură pacienților români cu probleme grave de sănătate, contra cost, o a doua opinie de la specialiștii unor clinici din străinătate. Intermedicas a vorbit cu medici din Israel, Austria și Germania, și, în final, directorul secției de Terapie Intensivă de la Hadassah Medical Center din Israel a venit la București. (De obicei, medicii contactați de firmă nu evaluează pacienții în spitalele din România, dar au făcut o excepție pentru cei de la Colectiv.)

În  acest timp, mesajele de încurajare curgeau pe pagina de Facebook a Teodorei: „Teo, dovedește‑ne tuturor, încă o dată, că ești o forță!”, „Suntem alături de tine, Teo! Fii… așa cum ești tu! Fii tare!”, „Învață‑ne iar cum să trăim frumos!”. Erau și multe fotografii: alături de familie, de prieteni, la concerte, pe stadion.
*

Londra fotografiată de Teo, mai 2015

În timpul liceului, Teo avea lipite pe ușa dormitorului din Bacău afișe cu formația Take That. Era rebelă, bacoviană și romantică și intrase la cel mai bun colegiu din oraș. Dintr‑a VIII‑a ajungea tot mai rar la bazin, căci mama i‑a spus ferm să renunțe la înot și să se ocupe de școală. Îi plăceau materiile umaniste și, la ore, cu ochelarii pe mijlocul nasului, se apleca asupra ultimelor pagini ale caietelor, pentru a scrie poezii. Cu cea mai bună prietenă făcea schimb de bilețele despre drame, conflicte interioare și revelații. Ba independentă, ba alintată, când chiulea de la ore Teo o vizita pe mama la librăria unde lucra și îi zicea că se plictisise la liceu. Pe‑atunci, voia să devină actriță sau avocat.

A învățat de la părinți să iubească sportul, în special fotbalul. La meciurile importante, se adunau în fața televizorului. Fratele nu era pasionat, însă rămânea alături de ei. Teo ținea cu Rapid, tatăl cu Steaua, iar mama, stelistă inițial, își schimbase preferințele de dragul fiicei. Ea le interzicea celor doi rivali să comenteze în timpul jocurilor Steaua‑Rapid. Nu o ascultau chiar de fiecare dată, cu atât mai puțin Teo, căreia îi plăcea să‑și tachineze tatăl.

La banchetul din clasa a XII‑a, Teo a îmbrăcat două rochii pentru concursul de dans: una albă cu voal, la care a asortat pantofi albi, și alta vișinie, din mătase, care s‑a potrivit cu încălțările maro. Avea ochi căprui și strungăreață. După ce s‑a zbânțuit pe tot soiul de melodii împreună cu un coleg de clasă, s‑a numărat printre câștigători. La scurtă vreme după examene, a urcat singură într‑un tren către București ca să se înscrie la facultate, de unde a făcut îndată primii pași spre jurnalismul sportiv.

În 1998, când a început Facultatea de Jurnalism la Hyperion, la București, s‑a mutat împreună cu a doua ei familie: mătușa, unchiul și verișoara. Pentru Alexandra, care era cu șase ani mai mică, Teo a ocupat ușor locul surorii pe care n‑a avut‑o niciodată. Teo luase de la Bacău aparatul Zorki și îl folosea în laboratorul de la facultate ca să‑și developeze cu răbdare filmele. Colegilor nu prea le ieșeau pozele, dar ea era mereu triumfătoare. La acea vreme, fotografia mai mult peisaje, însă se bucura de fiecare imagine.

După ce a făcut practică la secțiile de sport ale diverselor cotidiene, prin al doilea an de facultate s‑a angajat la ziarul Capitala. A îndrăznit de la început să meargă la meciuri pe stadion, ceea ce colegei și prietenei ei Eugenia, pe care nu o pasiona așa tare fotbalul, i se părea mai dificil. Teo era mai mereu ocupată, pentru că deja călătorea prin țară să scrie despre meciuri. Nu își refuza o bere sau un dans la discotecă cu gașca. Asculta Metallica, Guns N’ Roses și AC/DC, iar seara mergea prin Fire Club, unde cântau formațiile noi ale vremii, ca Omul cu Şobolani și Coma.

Din 2001 până în 2003, a lucrat la Adevărul și apoi a ajuns reporter pentru jurnalele de sport la Prima TV. Teo dorea să își facă profesia ca la carte și, prin asta, să schimbe lumea. Cu energia de la 24 de ani, stătea pe stadionul Giulești până noaptea târziu fără să își piardă entuziasmul. Fusese fascinată de atmosfera din 1999, când Rapidul a câștigat un al doilea titlu, după 32 de ani de pauză, și acum se bucura de victoria din 2003. Echipa o știa pe Teo și Teo avea și ea jucători preferați: Emilian Dolha, Vasile Maftei și, mai târziu, Dănuț Coman. Când urmăreau meciurile la televizor, părinții, în special mama, făceau ochii mari, să o zărească prin mulțime, cu microfonul în mână. Pe‑atunci, Teo s‑a împrietenit cu Nicoleta, colega de la știri, și mai plecau în concedii împreună. În februarie 2005, la 25 de ani, Teo locuia singură cu chirie într‑o garsonieră, după ce se mutase de la mătușă, și avea job‑ul la care visase – era de câteva luni editor la sport la ProTV.

Atunci au început durerile puternice de cap.

Nu mai reușea să doarmă noaptea și nicio pastilă nu o liniștea. În același timp, își făcea griji că nu se va putea ridica la nivelul așteptărilor noului loc de muncă, căci abia se concentra să lucreze. În seara de 16 martie 2005, când s‑a dus la Spitalul de Urgență Floreasca, a aflat că are un chist de 6,7 centimetri pe creierul mic. Era mult. Medicul nu știa cauza, iar diagnosticul a fost chist arahnoidian de fosă posterioară. Adică o formațiune benignă pe creierul mic, puțin mai sus de ceafă, o punguță cu lichid cefalorahidian care apăsa pe creierul mare. Determina hipertensiunea intracraniană, o presiune în craniu care i‑ar fi putut pune viața în pericol. Pentru a îndepărta lichidul, medicii ar fi putut fie să o opereze, fie să îi pună un furtunaș în măduva spinării, de‑a lungul coloanei vertebrale, prin care să se scurgă lichidul de la creier. Doctorul i‑a propus Teodorei prima soluție. Ea voia să se opereze cât mai repede, pentru că nu mai îndura durerea. Nu se temea de intervenție, căci nici nu știa ce urma. Şi‑a sunat tatăl în drum spre casă, cu gândul să nu o sperie pe mama, și i‑a dat de înțeles că o să fie o incizie simplă la ceafă.

Două zile mai târziu, pentru a se mai calma, a scris versurile: „Se lasă întunericul peste ființa mea, / Mă bântuie un gând – că nu voi apuca / Să termin un poem ce am uitat să‑l scriu, / Să‑mi fie, dacă mor, o urnă, nu sicriu…”.

Pe 23 martie 2005, când s‑a trezit după prima operație, Teo simțea cum o durere fierbinte îi zvâcnea din craniu. Era într‑un salon de Terapie Intensivă din secția de neurochirurgie de la Floreasca, unde se auzeau gemetele celorlalți pacienți. Tremura și îi era greață. Alexandra, care era lângă patul ei, i‑a mângâiat mâna amorțită și rece și a întrebat‑o: „Teo, te doare?”. Ar fi vrut să‑i răspundă „Nu, cum naiba să mă doară, după ce mi‑au făcut ăia o gaură în craniu și îmi atârnă un furtun din cap?!”. A scris pe  ei, în 2012, cu autoironia obișnuită, despre prima operație și despre următoarele și a creat o serie de șapte texte cu denumirea Die Hard (după filmul cu Bruce Willis).

În ziua aceea, după operație, și‑a dat seama că ce i se întâmpla nu era o joacă. Pentru că nu avusese o relație prea apropiată cu Dumnezeu, nu i‑a cerut socoteală și nici nu a spus vreo rugăciune către icoana dintr‑un colț al salonului. Câteva ore a privit tavanul, care semăna cu un monitor pe unde treceau oameni și momente din viața ei. În spital, o vizita unchiul zi de zi și îi aducea mâncare caldă gătită de mătușă; Alexandra o înveselea cu prezența ei copilăroasă. Cu Eugenia s‑a întâlnit pe holul etajului unde era internată. Deși conștientă că o operație pe creier nu e așa simplă cum credea, deși încă mai avea dureri postoperatorii, Teo spunea că totul va fi bine. După două săptămâni petrecute la mătușă, a acceptat să vină mama la ea și s‑a întors în garsoniera din Drumul Taberei. Mama a aflat că avusese un chist pe creierul mic, însă pe tata l‑a protejat în continuare. Teo nu voia ca el să o vadă așa slăbită, nici la spital, nici acasă.

În aprilie, a ieșit pentru prima dată la plimbare după operație. Purta un tricou cu guler ridicat, pe care îl îmbrăcase ca să acopere bandajul de la ceafă, iar pe capul ras avea un batic roz. A simțit că leșină în fața blocului, când a luat prima gură de aer. Mama a vrut să o țină de mână, dar a refuzat‑o. Cu fiecare pas, o lăsau forțele. Se simțea neputincioasă, obosită, mânioasă. Odată ce s‑au întors în casă, a lăsat toate lacrimile să curgă.

Teo credea că o să revină totul îndată la normal și că se va putea întoarce la lucru. Mai mergea în vizită la birou, dar nu scăpase de migrenele zilnice și, oricât încerca să se convingă și să creeze impresia că e bine, nu era.

În luna mai, chistul se refăcuse și avea peste cinci centimetri. Oboseala și mânia o încrâncenau mai mult decât durerea. Nu înțelegea de ce trecea încă o dată prin asta. Operațiile de îndepărtare a chistului nu sunt mereu eficiente, de aceea unii medici preferă soluția tubului de dren. Pe 11 mai, Teo s‑a întors în sala de operații de la Floreasca, unde i‑au pus un șunt spinal, un furtunaș subțire care drena lichidul de la creier, de‑a lungul coloanei vertebrale, de unde era absorbit de măduva spinării. La patru zile de la operație, după ce a ieșit de la Terapie Intensivă, se juca Dinamo‑Rapid pe stadionul din Ştefan cel Mare și Teo s‑a strecurat într‑un alt salon ca să vadă derby‑ul de la balconul spitalului și să audă galeria Rapidului. Dinamo a marcat prima și Teo a scăpat o înjurătură, spre amuzamentul bărbaților îngrămădiți pe balcon. Nici după a doua operație nu i‑a fost ușor. Uneori, uita ce voia să facă sau să spună; obosea și în timp ce mânca.
*
Luni dimineață, pe 2 noiembrie, Nicoleta a ajutat la The London Street Atelier cu organizarea vernisajului „London Unedited”, al cărui scop acum era să strângă bani pentru recuperare.

La deschiderea expoziției, a fost o coadă până în stradă. Prietenii și colegii se gândeau că Teo o să treacă și peste asta, că e puternică, însă vorbeau despre cât de grea și de costisitoare va fi recuperarea. Li se părea că mama și Alexandra erau calme și echilibrate. Şi ele voiau să creadă că totul va fi bine, că e doar o altă încercare, dar se temeau să nu cumva să o piardă de data asta. Nicoleta i‑a spus mamei Teodorei: „Trebuie să fiți tare, pentru că Teo este tare întotdeauna și ne‑ar da două palme dacă ne‑ar vedea că plângem”.

La Spitalul de Arsuri, medicii i‑au recoltat Teodorei secreții din răni, să vadă dacă are vreun germen, adică o bacterie care să le infecteze. În fișă rezultatele au fost trecute negative. I‑au recoltat și probe de sânge și le‑au lăsat într‑un mediu care favorizează creșterea germenului, în caz că acesta există, ceea ce poate dura de la 48 de ore până la cinci sau șase zile. Pe 2 noiembrie, hemocultura era sterilă. Hemocultura se repetă de mai multe ori într‑o zi, pentru că marii arși sunt sensibili atât la germenii personali de pe piele, cu care până atunci au trăit fără probleme, cât și la cei exteriori, din spital, mai rezistenți la antibiotice. Medicii i‑au administrat preventiv antibiotice Teodorei.

La trei și patru zile după incendiu, Alexandra le‑a trimis celor de la Intermedicas actele medicale ale Teodorei, printre altele, analize de sânge și radiografia la plămâni, pentru ca ei să le dea clinicii din Israel. Din cauza stresului, Alexandra avea impresia că medicii români nu îi înmânau actele suficient de repede, că trebuia să se roage să le primească. Apoi, s‑a gândit că doctorii au făcut ce au putut în acele condiții.

Miercuri dimineață, pe 4 noiembrie, profesorul israelian a ajuns la București cu alți doi doctori, și a evaluat‑o pe Teo, după care s‑a întâlnit într‑un cabinet cu mama, Alexandra și medicii curanți. Alexandra își amintește că le‑a vorbit despre riscuri; șansele să o piardă ar fi fost 60%, mai ales din cauza arsurilor care ocupau 45% din suprafața corpului, de la gradul I la gradul III, inclusiv la cap. Profesorul nu se temea că problemele neurologice anterioare i‑ar putea înrăutăți situația. Mai grav era că Teo era suspectă de arsuri ale căilor respiratorii.

Părinții și‑au asumat transportul, cu riscuri, și au semnat actele de transfer, iar doctorii de la Spitalul de Arsuri, raportul medical. Familia era convinsă că îi va fi mai bine în străinătate. Mama cunoștea condițiile din spitalele din țară. Stătuse cu Teo în saloane de la Floreasca, Pantelimon, Bagdasar, iar transferul era o șansă pe care familia nu ar fi putut să i‑o ofere fără ajutorul ProTV. În acele zile, numeroase familii căutau soluții pentru a‑și transfera apropiații. Doctorii nu le dădeau răspunsuri clare. De la noaptea incendiului muriseră 32 de oameni.

În acea seară, pe la 19:30, după ce medicii din Israel au mutat‑o pe Teo de pe aparatura din spitalul bucureștean pe aparatura lor de ventilare și monitorizare, au dus‑o pe targă la ambulanța din fața spitalului. Alexandra a mers spre aeroport lângă Teo, în salvare. Nicoleta le‑a urmat cu mașina în care se aflau părinții și mătușa. În jur de 20:00, un avion, ambulanță aeriană privată, a decolat.
*
După cele două operații din 2005, Teo a stat în concediu medical aproape zece luni, timp în care s‑a împăcat cu destinul ei. „Zece luni în care am învățat să trăiesc, să mă descurc și să am grijă de mine singură”, scria ea. Rămânea singură acasă, se plimba, ieșea la cumpărături. În vara lui 2006, a mers în vacanță la Vama Veche și, un an mai târziu, a vizitat neînsoțită Amsterdam. Se simțea cât de cât liberă, dar durerile puternice de cap, pe care se străduia să le ascundă de cei din preajmă, erau cu ea pretutindeni. Îi era greu să ignore zgomotele pe care le făcea furtunul de la ceafă, care bolborosea când ploua afară. Devenea din ce în ce mai dificil să se bucure de adrenalina de la muncă, unde abia așteptase să revină. Zilnic redacta și edita știri în viteză, iar asta amplifica migrenele.

La începutul lui 2008, a făcut un RMN la Spitalul Bagdasar: de la hipertensiunea intracraniană creștea cantitatea de lichid cefalorahidian și, dacă nu se opera, risca să i se inunde creierul. Pe 3 martie 2008, s‑a întors în sala de operații, de data asta cu mama alături. Pentru întâia oară, s‑a temut. Ştia ce înseamnă o astfel de operație și nu‑și dorea decât să se sfârșească cu bine. Şi așa a fost. Au lăsat‑o să plece acasă la o săptămână după ce i‑au mai pus un furtunaș, un șunt peritoneal de la creierul mic până în stomac, prin care se scurgea surplusul de lichid cefalorahidian. Mama a mai rămas trei zile cu ea și‑apoi Teo a convins‑o să plece.

La zece zile după acea operație, era fericită că nu mai depindea de ajutorul nimănui, că putea să gătească și să se miște prin casă. Seara, în timp ce vorbea la telefon cu prietenul ei, Teo și‑a pierdut cunoștința. Pentru că nu mai scotea niciun cuvânt la telefon, prietenul a trimis ambulanța și pompierii la ea acasă. Locuia la parter și au spart geamurile ca să intre. Din cauza trombozei venoase – două vene s‑au astupat cu cheaguri de sânge, pentru că stătuse prea mult cu hipertensiunea intracraniană –, a făcut o criză de epilepsie și a rămas inconștientă trei zile.

Mihai Alexandru și Alex Pascu (Goodbye to Gravity) văzuți de Teo la concertul din Colectiv, 30 octombrie.

Când a deschis ochii la Spitalul Pantelimon, Teo era dezorientată și copleșită de vinovăție. Nu înțelegea de ce era mama la căpătâiul ei, dacă plecase la Bacău cu câteva ore înaine. Prietenul ei a fost primul om de care a întrebat‑o. La scurt timp, o ambulanță a transferat‑o de la Pantelimon la Bagdasar. Acolo, tatăl a vizitat‑o pentru prima dată la spital. Teo și‑a călcat pe inimă și a acceptat. A emoționat‑o prezența lui și că evita să vorbească despre ce se întâmplase. După ce și‑a mai revenit, Teo i‑a dat vestea la telefon Nicoletei, făcând, ca de obicei, haz de necaz: „Am fost într‑o mică comă”.

Drumul spre casă i s‑a părut nesfârșit. Când a intrat în bloc, i s‑au înmuiat picioarele și după ce a trecut de ușa garsonierei s‑a așezat pe fotoliul din hol, unde, minute în șir, a privit în gol. Îi era frică. Nu putea să intre în camera în care „murise puțin”.

Migrenele nu au încetat, ba chiar au apărut și dureri de coloană, care o storceau de viață. În septembrie 2008, s‑a întors la Bagdasar pentru noi analize și tratamente. Atunci, medicii au programat altă operație. În pofida apăsărilor, Teo nu a renunțat la visul de a participa la un workshop de fotografie înainte de internare. Apoi, și‑a luat aparatul foto cu ea în salonul 617, pe care l‑a botezat „Ecaterina Teodoroiu”, unde ar fi trebuit să stea cinci femei. Dar erau vreo zece și dormeau și câte două în pat, deși fuseseră operate la cap. Teo și‑a zis că misiunea ei era să le încurajeze, că era a patra ei operație. Așa a impus regula: „Pe aici nu se plânge! Dacă Teo nu plânge, nimeni nu plânge!”. Şi celelalte paciente se înveseleau.

Dimineața, la ușa salonului, Teo o aștepta pe mama cu mâncare, iar, în restul zilei, ca să treacă timpul mai repede, fotografia condițiile precare din saloanele și toaletele din spital. Pozase un vas de toaletă fără capac, alături de care se afla un coș de gunoi de unde dădeau pe afară hârtii și alte resturi – l‑a descris pe blog ca „centru spa”.

Pentru că intervenția nu a ajutat‑o, a mai urmat una, zece zile mai târziu. Şuntul spinal pe care i‑l puseseră medicii de la Floreasca nu se mai vedea la tomografie și a aflat apoi că făcuse un șanț în măduvă, unde era ascuns, și risca să paralizeze. Deși complicată, operația s‑a încheiat cu bine și i‑au scos șuntul.

Lipsise vreme îndelungată de la ProTV, iar după atâtea operații nu îi mai făcea bine jobul de editor sport, pentru că trebuia să redacteze și să editeze texte la foc continuu și să alerge dintr‑o parte într‑alta a redacției, să se coordoneze cu alții. Colegii o mai sfătuiau să nu mai stea așa mult în picioare. O admirau, dar își făceau griji pentru ea. În 2008, a trecut pe un post cu program mai previzibil: fotograf pentru departamentul de relații publice, unde ajuta la promovarea mai multor emisiuni. Când era nevoie, ajungea la redacție și la 7:00 dimineața, căci era disciplinată și serioasă.

Deși le vorbea frecvent colegilor despre problemele de sănătate, nu era plângăcioasă; nu se resemnase, ci purta o bătălie senină, cu ajutorul umorului și autoironiei. Și ea și colegii se obișnuiseră cu regimul alimentar: nu avea voie excitanți ai sistemului nervos precum ciocolată, cafea, alcool. Pastilele pe care le‑a luat de‑a lungul anilor pentru migrene, precum Ketonal, Ketorol și Topiramat, îi afectaseră ficatul și sistemul digestiv, așa că evita zahărul, alimentele cu gluten și ouăle. La birou, când era vreo sărbătoare și se așezau prăjituri pe masă, colegii le păstrau pentru Teo pe cele cu vanilie. Atunci a renunțat de tot la înot o vreme, pentru că nu avea voie să facă efort.

Nici anul 2009 nu a trecut fără obstacole. În februarie, s‑a operat din nou la Bagdasar. Pentru că se scurgea prea mult lichid prin șunt, doctorii i‑au pus o valvă la burtă, care regla presiunea. A doua zi, a plecat acasă, unde o aștepta tata cu mâncare.

Teo înțelegea durerea și se gândea că e important să îi susțină pe alții. Unii colegi care aveau probleme de sănătate sau pierdeau pe cineva drag îi cereau sfatul. În martie 2009, un bărbat diagnosticat cu o tumoră pe creier a publicat pe blogul personal povestea operațiilor Teodorei, pe care el o rugase să i‑o spună. De atunci, până prin ianuarie 2010, Teo a vorbit prin comentarii cu două doamne care au citit textul: una al cărei tată avea un chist asemănător, și cealaltă, chiar ea bolnavă. Nu le‑a ascuns suferința, dar le‑a amintit să se bucure de viață:

„De simțit nu mă simt mai bine”, a scris Teo, „Am ajuns să iau trei pastile de Ketorol pe zi, ca să suport un pic și să mai vin și eu la muncă, pentru că nu pot sta numai în casă. Dar durerile sunt groaznice, mă doare și capul și coloana, în zona cervicală (…) Sper să aveți mai multe momente în care să fiți bine și să profitați din plin de acele clipe, de plimbări și orice lucru care vă bucură”.

Ultima operație, a șaptea, cea de la Viena, de pe 23 octombrie 2009, a fost plătită de ProTV. „Aveam imaginea spitalelor de aici, simțisem pe pielea mea condițiile mizere în care sunt operați oamenii, în care se trezesc la reanimare și în care trebuie să se recupereze”, a scris Teo pe blog. Era singură, dar încrezătoare. O impresionase totul: actele de internare, rezerva cu baie proprie, meniul bio, analizele. Clinica arăta ca un mall cu restaurante, cafenele și magazine.

Operația a decurs fără probleme și ea fusese relaxată, căci era o intervenție ușoară: i‑au schimbat valva care regla curgerea lichidului. După o oră, cât a durat intervenția, și încă 20 de minute până s‑a trezit, era înapoi în salon. A avut poftă de mâncare, ba chiar s‑a plimbat pe picioarele ei prin „mall”. Dar a doua zi s‑a trezit cu dureri, de parcă îi răsucea cineva un cuțit în craniu. Nu era mama lângă ea să o țină de mână. Nu era Alexandra să facă o glumă: „Hai, mă, vere, te face pe tine o operație?”. Toate analizele au ieșit bine și doctorii au ajuns la concluzia că organismul nu a reacționat cum trebuie la operație, ceea ce a dus la migrena acută.

După ultima operație, Teo a simțit că și‑a învățat lecția. Şi‑a amintit cum era viața ei înainte de prima operație și s‑a gândit la tot ce a urmat. Înainte, sănătatea nu i se părea prea importantă. Înainte, credea că e mai bine să fie pragmatică și să pară dură, ca să nu profite cei din jur de slăbiciunea ei. Apoi, a învățat să se bucure de oamenii din jur: „Nu neg, sunt momente în care aș vrea și eu mai mult de la viață. Mai mult timp fără durere, mai mult zâmbet și mai multă răbdare pentru cei dragi mie… Şi, mai important, să nu uit lecția, ca să nu o mai repet (măcar o vreme)”.
*
Avionul neîncăpător a aterizat în aeroportul din Ierusalim în jur de miezul nopții, miercuri spre joi. Alexandra a însoțit‑o pe Teo, pentru că ea vorbea engleză și se putea înțelege mai ușor cu medicii. Ambulanța le‑a dus direct la secția de Terapie Intensivă a clinicii cu hotel și supermarket, unde Teo a stat singură în salon. Mama a ajuns a doua zi la prânz, iar joi după‑amiaza a fost la spital și Eugenia, colega de la facultate, care se afla la studii în Ierusalim și a păstrat legătura cu Alexandra după ce a aflat de incendiu. La spitalul din Israel, la fel ca în România, doctorii i‑au redus Teodorei doza de sedative pentru evaluarea neurologică, așa cum au notat apoi în biletul de externare.

Teo a deschis ochii, dar au sedat‑o din nou, căci îi bătea inima foarte repede din pricina durerii, pe care nu o suporta. Nici mama, nici Alexandra nu au fost de față.

După ce i‑au făcut o tomografie, doctorii au văzut că șuntul peritoneal nu fusese afectat în urma incendiului. Transferul le‑a dat speranțe apropiaților și colegilor, care erau din ce în ce mai convinși că Teo va fi bine. De joi până sâmbătă, starea ei a fost aceeași. Mama și Alexandra respirau ușurate cu fiecare zi fără complicații. Citiseră însă știrile din țară despre riscurile de infecții și au întrebat de mai multe ori doctorii și asistentele dacă au apărut asemenea semne și li s‑a spus că nu.

Duminică, la nouă zile de la incendiul din Colectiv, muriseră 45 de oameni – 13 de sâmbătă până duminică seara. Medicii din România declarau pentru presă că riscul de infecții era mare mai ales la pacienții cu arsuri ale căilor respiratorii, dar nu dădeau prea multe detalii. Atunci, doctorii din Israel i‑au spus în engleză Alexandrei, care îi traducea mamei, că Teo are o infecție. Dar n‑au menționat cauzele.

Andrei Găluț, fotografiat de Teo în timpul concertului Goodbye to Gravity din Colectiv, 30 octombrie. Găluț e singurul membru GtG care a supraviețuit incendiului.  *
În 2010, Teo s‑a mutat din departamentul de PR în redacția Sport.ro de la ProTV pe un post înființat pentru ea: visual editor. În același an, Teo a povestit pentru revista Marie Claire despre operații, pentru că își dorea să îi încurajeze și pe alții prin puterea exemplului. „Chistul meu, care are acum doi centimetri, m‑a învățat să respect durerea și bucuria. Viața mea adevărată a început odată cu el, de atunci m‑am schimbat mult, am devenit un om mai bun.” A spus, printre altele, că a aflat ulterior că medicii au mânuit greșit primele două operații. În 2011 și‑a spus povestea pentru site‑ul perfecte.ro, unde a explicat că a avut trei operații pe creier, trei intervenții la chist pe la gât, când i‑au pus furtunașul și valva de sus, iar una la burtă, pentru a monta cealaltă valvă: „Nu‑ți imagina că m‑am călit de tot, doar pentru faptul că mă vezi zâmbind mai mereu”, spunea Teo. „Am momentele mele de criză”. Apoi, în 2012, Teo a început seria Die Hard despre operații.

În același an, Teo a fost prima dată la psiholog după ce s-a despărțit de bărbatul cu care se vedea de șapte ani, încă de dinaintea primei operații. Au urmat nopți nedormite, un gol în stomac și multe întrebări. Psihologul a ajutat‑o să înțeleagă că suferința după despărțire nu e ieșită din comun. Şi, cum zicea și mama: când ceva se termină, nu e bine să rămâi agățat. (Nota editorului: Relația a început când partenerul era căsătorit; n-am considerat că dinamica și efectul relației sunt atât de relevante încât să le subliniem în acest text.)

În timp, Teo a revenit la concertele rock, unde făcea fotografii. A revenit și pe stadioane la meciuri. Purta tricouri largi, mai mult negre sau roșii; își lăsase părul lung și își făcuse trei tatuaje: trei cocori liberi pe umărul stâng, primele două versuri din poemul Carmina Burana – „O fortuna, velut luna” („O destin, asemănător cu luna”) – și un aparat foto pe încheietura mâinii drepte. După operații a rămas cu o gaură mai sus de ceafă, mai îngustă decât o linguriță și nu prea adâncă, pe care părul a acoperit‑o întotdeauna. Avea și o cicatrice de la ceafă în jos, pe gât, cam cât degetul mic de la mână.

În iunie 2013, Teo i‑a intervievat pentru Info Music pe trei dintre membrii trupei GtG, pe care i‑a prezentat drept cea mai tare trupă de metal din România. Din septembrie 2014 până în ianuarie 2015, a mers lunar la control la neurolog. Lua o pastilă de Topiramat de 25 miligrame seara, pentru dureri de cap și ca să evite altă criză epileptică precum cea din 2008, care a dus la comă. În martie 2015, la zece ani de la prima operație, a scris pe blog: „Zece ani în care cele mai multe zile au fost o luptă: cu mine, cu timpul și spațiul, cu durerea și demonii din capul meu, dar și cu zile care s‑au sfârșit cu zâmbetul pe buze, vorbe calde și gânduri frumoase, cu încredere sau speranță pentru ziua următoare”.

În mai 2015, după cel mai recent control trecut în fișa medicală, nu a mai suportat Topiramat. Trei săptămâni nu a luat tratamentul și s‑a simțit bine: a dormit, nu a avut migrene, amețeli și nici momente de agitație.

Teo s‑a grăbit în ultimii ani. Avea mereu ceva de făcut. Vara trecută a înotat la Swimathon București pentru un băiat bolnav de cancer. A intrat de două ori în bazin, deși o durea capul. Se încrunta în timp ce parcurgea lungimile, dar s‑a încăpățânat să înainteze. În 2015 a participat la proiecte fotografice și și‑a editat propria carte de poezii, ilustrată cu fotografiile ei, pe care voia să o tipărească curând.

Cu două săptămâni înainte de Colectiv fusese la concertul Satriani de la Sala Palatului și pozele, ca toate cele de la concertele mari, au fost publicate pe stirileprotv.ro. A fost ultimul subiect despre care a scris pe blog, pe 16 octombrie 2015.

Şi‑a continuat regimul alimentar – în dulapul de la birou păstra fulgi de porumb fără gluten, miere, caju și migdale, iar cine poftea avea voie să ia. Când avea migrene puternice, își punea căștile pe urechi. Nu era serioasă când se enerva, dar se mai ciondănea cu unii colegi dacă dădeau drumul la aparatul de aer condiționat vara sau dacă își lăsau paharele de plastic pe biroul ei. Trecea repede de la supărare la veselie. Râdea mult și le amintea colegilor că „nicio zi nu e doar o altă zi”. Se împrietenea cu lumea și îi făcea chiar și pe angajații noi să se simtă de parcă ar fi cunoscut‑o de‑o viață. Uneori, nu ajungea la redacție, dar, dacă putea, lucra de acasă. Mai avea momente când se sprijinea de pereții redacției, din pricina migrenelor. Alteori, stătea până seara acolo, deși colegii o îndemnau să se ducă acasă, să mai ia o pauză. Îi era frică să doarmă singură, iar când îi era rău, prefera să rămână peste program, căci acolo se simțea în siguranță.
*
Luni dimineață, pe 9 noiembrie, înainte de 08:00, Alexandra a răspuns la telefon. Nu mai știe cine era. Le chemau pe ea și pe mamă de urgență la spital, pentru că Teo nu era bine. Alexandra a chemat un taxi, iar pe drum și‑a zis în gând de mai multe ori: „Să nu fie atât de grav, să nu fie atât de grav”.

Într‑un cabinet, la căpătâiul Teodorei, medicii le‑au dat vestea mamei și Alexandrei: starea Teodorei se înrăutățise peste noapte. După ce inima nu a mai pompat suficient sânge către creier și celelalte organe, a ajuns la colaps cardiovascular. Era în moarte cerebrală, dar încă nu o deconectaseră de la aparate. Pentru întâia oară, doctorii le‑au lăsat să meargă lângă Teo fără halat. În salon, Alexandra a privit cifrele de pe un aparat. Inima Teodorei mai bătea, dar ea nu mai era acolo. Mama și Alexandra s‑au îmbrățișat. Abia au ieșit din salon. Când și‑a recăpătat glasul, mama l‑a sunat pe fratele Teodorei, ca să îi spună el tatălui. Alexandra l‑a sunat pe tatăl ei, unchiul Teodorei, și nu a pronunțat cuvântul „moarte”.

I‑a zis: „S‑a terminat. Nu mai e nimic de făcut”.

În dimineața aceea, ca și în celelalte, pe Alexandra au căutat‑o mai mulți jurnaliști. A vorbit cu unii dintre ei, iar numerele celor care sunau des le‑a memorat în telefon și nu le‑a mai răspuns. În curând, presa a anunțat numărul 46. Nicoleta a aflat de la televizor. Când a ajuns Eugenia la spital, mama Teodorei privea în gol. Nu plângea, nu scotea niciun sunet. Înainte să o aibă pe Teo, i‑a mai murit o fată, la vârsta de numai trei ani.

După ora 10:00, oamenii și‑au luat rămas bun de la Teo pe contul ei de Facebook. „Voi zâmbi mereu când mă gândesc la tine! Mă lupt cu durerea și lacrimile, dar conștientizez că acum ești liniștită și, în sfârșit, durerile interminabile s‑au dus”, „Îți mulțumesc că ai ales ca și eu să fiu unul din oamenii pe care i‑ai învățat atât de multe lucruri despre viață, puterea de a lupta, despre ce înseamnă să mergi mai departe și să zâmbești! Sunt norocoasă că te‑am cunoscut, deși mi se rupe sufletul că ai plecat. Nu te voi uita niciodată!”

Şi fratele ei i‑a lăsat un mesaj: „Ce mi‑ai făcut Maftei? Îți bați joc de mine? Mi‑ai făcut pocinogul iarăși. De data asta ai comis‑o rău de tot și iar în capul meu se sparge. Bravo! Am să te țin minte pentru asta și ne socotim noi cumva. Să știi că voi continua cu ce ți‑am promis: versuri, poze, cioplituri și tot ce ai vrut, fără excepții. Te iubesc oriunde ai fi!”

Mama și Alexandra nu au fost acolo când doctorii din Israel au deconectat‑o pe Teo de la aparate, însă aceștia au notat în biletul de externare că Teo a murit la 08:40. Organele ei cedaseră. Avea răni pe aproape 45% din suprafața corpului și arsuri ale căilor respiratorii. După această agresiune termică, în organism s‑au produs substanțe toxice care s‑au absorbit în sânge și au blocat cantități mari de sânge în țesuturi, ceea ce a determinat scăderea oxigenării organelor centrale: creier, rinichi, ficat, inimă. Plămânii, care au fost afectați de fumul inhalat în club, au îngreunat și mai mult oxigenarea. Deși a fost intubată și ventilată mecanic, organismul Teodorei nu a mai rezistat. Doctorii au scris doar despre absența bacteriilor, după recoltări repetate, dar nu și despre infecția despre care au vorbit cu familia. Alexandra nu înțelege de ce și așteaptă răspuns pe mail de la clinică. Medicii de la Spitalul de Arsuri n‑au putut preciza câte hemoculturi i‑au făcut Teodorei, nici dacă au avut vreun rezultat pozitiv apoi. În raportul autopsiei, realizat de Institutul Național de Medicină Legală (INML), la cauza decesului scrie despre insuficiența multiplă de organe, apărută după evoluția arsurilor de gradul II și III, precum și din pricina arsurilor de căi respiratorii. (Părinții spun că nu mai așteaptă nicio clarificare de la medici și alți oficiali).

Marți spre miercuri, pe la 02:00, mama, Alexandra și Eugenia au revenit cu trupul Teodorei la București, cu un avion Tarom. Statul român a plătit repatrierea. Nicoleta le‑a așteptat la aeroport. Au luat‑o cei de la INML și au înapoiat‑o familiei în aceeași zi, la amiază, la institut. Teo era îmbrobodită cu o eșarfă pe care o îndrăgea; i se mai vedeau doar ochii închiși. Au dus‑o în sicriul căruia nu i‑au mai dat jos capacul până la capela de la crematoriul din spatele clădirii INML.

Lumina soarelui pătrundea prin niște cerculețe așezate sub formă de cruce pe un perete. Au depus sicriul pe o platformă neagră de marmură, împrejmuită de coroane și buchete de crizanteme, majoritatea albe, și au așezat pe capac un portret alb‑negru și aparatul foto. Într‑o încăpere cu pereții de culoarea lămâii, familia, prietenii și colegii au vegheat‑o și au ascultat melodiile ei preferate – The Spirit Carries On de la Dream Theater, de mai multe ori.

Teo și‑a dorit să fie incinerată. Se gândea adesea la plecarea ei din lume, pentru că sfârșitul fusese de multe ori aproape. A vorbit despre asta cu Alexandra și cu alți prieteni. Mai spusese că ar vrea ca prietenii să dea o petrecere, să nu o plângă. Alexandra și părinții, deși credincioși, i‑au respectat dorința. Miercuri seara, au venit aici vreo 50 de suporteri de la Rapid și i‑au cântat imnul echipei. Au ajuns și doi preoți, care au vorbit separat cu mama și au încercat să o convingă să o înmormânteze cu slujbă. I‑a refuzat: puteau să vină toți preoții din lume și nu s‑ar fi răzgândit.

După aproape trei zile, vineri la prânz, mama, tata, Alexandra, unchiul, mătușa, Nicoleta, Eugenia și alți prieteni priveau cum se deschidea trapa prin care cobora platforma cu sicriul. Avea doar flori deasupra și cobora la crematoriu, unde Teo urma să fie incinerată. În capelă se auzeau versurile de la The Spirit Carries On:

„I used to be frightened of dying
I used to think death was the end
But that was before
I’m not scared anymore
I know that my soul will transcend.”

Alexandra a luat cenușa Teodorei de la crematoriu după câteva zile, într‑o urnă cilindrică de metal. Acasă, a mutat câteva linguri de cenușă într‑o punguță, pe care a păstrat‑o, iar cu restul au plecat părinții la Bacău.

Cenușa Teodorei se află acum în șapte locuri: la părinți, într‑o urnă neagră de lemn; la fratele Teodorei, într‑o urnă cilindrică neagră; la Alexandra, într‑o cutiuță cu trandafiri; la prietena din liceu a Teodorei, cu care își trimitea bilețele, într‑o cutiuță cu ornamente sculptate; la Nicoleta, într‑o sticluță de vreo cinci centimetri; la mormântul tatălui fetei care a fost manager la The London Street Atelier, într‑o cutiuță de trabuc, și, într‑o urnă, pe cavoul surorii Teodorei, la un cimitir din Bacău.

Pe o măsuță din dormitor, alături de urna cu cenușă, mama a așezat portrete de‑ale Teodorei și lalele galbene, preferatele ei. La începutul lunii mai, în sufragerie se afla și un geamantan cu lucrurile strânse din garsoniera pe care o închiriase Teo. Mama încă nu se încumetase să o deschidă. Fratele, care nu a fost la incinerare, a păstrat aparatul Nikon D7000. Acolo se află fotografiile cu GtG din Colectiv, făcute de Teo în seara de 30 octombrie, pe care nu le‑a dat mai departe. Fratele face fotografii și scrie poezii pentru Teo și i le postează zilnic pe pagina ei de Facebook: „N‑am să mă pierd în vorbe / Aproape știu că ești / Şi tu zâmbind din lumea‑ți / La tot ce fac privești”.

Alexandra și mătușa își amintesc cum intra Teo pe ușă și striga „Am venit!” și cum, la plecare, mai rămânea în prag vreo jumătate de oră, că tare îi mai plăcea să povestească. Nicoleta a luat cana găsită în chiuvetă, din care a băut Teo ultima dată.

Biroul ei de la ProTV a rămas la fel ca în ziua în care a plecat spre Colectiv: cu pinguinii de plastic și de pluș, cu afișul care anunța concertul GtG. Colegii nu vorbesc despre ea la trecut și își aduc aminte cum anunța micile bucurii, lucruri minore pentru mulți dintre ei: că a fotografiat un melc sau că a băut un ceai. Vor să‑i publice o carte de poezii.

„Şi poate nu voi scăpa niciodată de boala asta și poate voi fi mai rău decât am fost”, scrisese la un moment dat Teo pe blog. „[Sau] poate nu va mai fi niciun Die Hard și, de ce nu, voi trăi o sută de ani, dar, oricum ar fi, sunt pregătită pentru orice și oricât. Pentru oricâtă durere sau oricâtă fericire.” ●

Ca să scrie acest text, Medeea Stan a vorbit cu peste 30 de persoane: familie, prieteni, colegi și medici. Pentru a nu îngreuna lectura, doar câteva nume se regăsesc citate în text, dar le mulțumim tuturor pentru ajutor și pentru deschidere. De asemenea, a consultat documente medicale și a citit blogul Teodorei.

NOTĂ: Mai multe povești despre cei care au fost în Colectiv în seara de 30 octombrie 2015 găsești aici:
– în DoR #22 am scris o reconstituire a incendiului, ca să nu uităm ce s-a întâmplat în acea seară.
– în DoR #23 am publicat portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului.
– în DoR #25 am scris despre Cristian Matei (Mumu), care a filmat cele 42 de secunde din incendiu.
– în iunie 2016 am publicat povestea familiei Mariei Ion, femeia de serviciu din Colectiv, mamă a cinci copii.
– în octombrie 2016 am scris povestea Marianei Oprea (Tedy), una dintre cele mai vocale supraviețuitoare ale incendiului.

20 de comentarii

  • Elena ·

    Ce impact a avut fata asta asupra oamenilor din viata ei, de s-a putut scrie asa un text despre ea. Ce amintiri frumoase, cat de mult au iubit-o si o iubesc inca cei din jur.

    Condoleante familiei si prietenilor.

  • o femeie ·

    cata munca si cata documentare!
    Multumim, Medeea Stan, pentru dovada de jurnalism de calitate!. Teodora ar fi mandra de tine!

  • Victor ·

    Ce n-ai scris Medeea este ca astazi, de ziua lui Teo, Nicoleta e la Londra sa verse cenusa din sticluta ei in Tamisa, asa cum Teo si-a dorit. RIP.

  • ioana ·

    Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca!

  • Lavinia ·

    Pentru unii dintre noi, Teo a fost ca o minune in viata noastra. Iti multumim pentru aceste randuri.

  • … – Maria-Roxana's Blog ·

    […] Un om pe care nu-l cunoșteam. Un om care de 3 ani îmi spunea în fiecare an la mulți ani. Un om pe care îl admiram în tăcere dar căruia eu, nu știu din ce motive, n-am apucat decât să-i mulțumesc pentru urări, însă niciodată să-i spun la mulți ani înapoi, deși pentru ea urarea asta în cea mai simplă formă avea probabil cel mai real și mai pur sens. Am iubit un om frumos, nu așa cum au iubit-o prietenii și familia, nu așa cum iubești un om pe care ești obișnuit să-l ai prezent în viața ta și a cărui pierdere te doboară, ci așa cum iubesți un OM; un om cu care nu ai amintiri. Un om pe care îl admirai pentru putere, curaj, talent și suflet de om frumos. Pe 31 octombrie i-am scris un mesaj. Era un fel de la mulți ani. Unul lung în care o rugam să fie bine să am timp să ma revanșez cu toate urările pe care le-am ratat de-a lungul vremii. Un mesaj pe care știam că n-o să-l citească atunci dar pe care, în proporție de 80% eram convinsă că o să-l citească la un moment dat. Îmi doream din tot sufletul asta și-i spuneam în mesaj că probabil e un gând egoist. O rugam să se facă bine ca să nu-mi pierd încrederea în Dumnezeu. Ca să nu vreau la un moment dat să înțeleg de ce oameni atât de frumoși trebuie să treacă de atâtea ori prin atâtea. Astăzi îmi dau seama că oricum n-o să înteleg asta vreodată. Astăzi aș fi revoltată dacă n-aș fi atât de debusolată. Astăzi nu înțeleg de unde atâta ură. Astăzi nu înțeleg de ce oamenii transformă toată tragedia asta în ”despre ei”. Astăzi nu înțeleg check-in-urile în jurul acestui eveniment, de parcă abia am așteptat o tragedie ca să demonstrăm cu teatralitate în glas cât suntem noi de buni și responsabili. Astăzi nu înțeleg unde a dispărut bunul simț și durerea în tăcere (exceptând momentele în care e vorba de mobilizare). Astăzi mi-e greu să înțeleg dorința asta absurdă și total neproductivă de-a arăta cu degetul, de a arunca cu bolovani și-a împroșca cu lături. Astăzi mi-am dat seama că am iubit un om pe care nu l-am cunoscut prea mult. Un om mult prea frumos pentru ce-a rămas în urma lui. Un om care, în schimb, avea atâta optimism și bunătate că, în momentul în care te gândești la el, îți vine să pleci capul de rușine când te vezi în oglindă, pentru toate momentele în care te-ai plâns de lucruri minore, pentru toate momentele în care ți-ai pierdut optimismul și pofta de viață. Astăzi mă dor toate momentele în care n-am fost cel mai frumos om, pentru ca unul din cei mai frumoși oameni și cu dorință intensă de a trăi s-a stins și astăzi mi se pare nedrept. Nu știu cum funcționează lucrurile după limita asta viață/moarte dar dacă ai putea vedea câți oameni ai influențat să știi că toți oamenii ăștia îți mulțumesc și îți promit c-o să zâmbească și-o să trăiească mai viu. Odihnește-te în pace și drum bun spre liniște Teodora! […]

  • DoR (Decât o Revistă) » [Colectiv] Mătușa Doina și cei cinci copii ·

    […] #23 am publicat portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului. În DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte […]

  • DoR (Decât o Revistă) » [Colectiv] Lumea fără Alexis ·

    […] portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului. – în DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte operații. – în iunie am publicat […]

  • DoR (Decât o Revistă) » 50% șanse, povestea lui Cristian Matei (DoR #25) ·

    […] am publicat portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului. – în DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte operații. – în iunie am publicat povestea […]

  • Mihai ·

    As mai adauga ca Teodora avea un vis – sa treaca oceanul si sa vada USA. Asa ca a fost propusa de catre Nikon sa mearga la Las Vegas la lansarea echipamenteleor de top Nikon D5 si Nikon D500. Pe 20 octombrie (cu 10 zile inainte de Colectiv) am reusit sa ne vedem la o cafea la Romana unde sa-i comunic vestea ca in ianuarie este invitata la Las Vegas.
    Nici nu pot exprima bucuria cu care a primit aceasta informatie, iar cuvintele ei au fost: „vreau sa am grija de mine si sper sa nu mi se mai intample nimic pana plec”.

  • Singurul lucru bun ramas dupa #Colectiv | Andressa ·

    […] Despre Teo si cartea ei a scris si Lucian Lipovan. Va invit sa cititi aici reportajul. In Dor gasiti un alt reportaj despre Teo. […]

  • DoR (Decât o Revistă) » Un an de la Colectiv ·

    […] Portretul unei luptătoare – După ce a fost operată de șapte ori din cauza unui chist pe creier, Teodor Maftei și-a pierdut viața în urma incendiului din Colectiv. Ca să afle povestea lui Teo și drumul ei de luptătoare, Medeea Stan a stat de vorbă cu peste 30 de persoane: familie, prieteni, colegi şi medici. […]

  • Владимир Митев: Имах желанието да науча румънски език още в гимназията – Podul prieteniei – Мостът на приятелството ·

    […] и се надявам в скоро време да публикувам на блога разказа на Вашата колежка от Adevărul Медея Стан, който тя пише за […]

  • Vladimir Mitev: Am avut curiozitatea să învaț limba română încă din liceul – Podul prieteniei – Мостът на приятелството ·

    […] momentul de faţă, am tradus şi sper în curând să pun pe blogul meu povestea colegei dvs. de la Adevărul, Medeea Stan, pe care ea a scris-o pentru Decât o Revistă şi în care scrie […]

  • DoR (Decât o Revistă) » Oameni de la Colectiv, în Piața Victoriei: „Nu pot să stau în casă” ·

    […] Stoica: 31 de ani, redactor la un post de radio. Vara Teodorei Maftei, care și-a pierdut viața după […]

  • anonim ·

    cate lucruri frumoase nestiute despre aceasta fata extraordinara curajoasa nu pot sa nu apreciez aceste lucruri la ea pacat ca nu a avut nici o sansa sa traiasca in continuare si sa isi duca mai departe visele mult visate promise inca dinainte de tragedie dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace atat pe ea cat si pe restul care au murit in acea tragedie acum doi ani oameni nevinovati au murit saracii in conditiile groaznice din spitale eu unul nu as vrea sa imi mai aduc aminte de acea tragedie vazand ambulantele masinile de pompieri politie si cei care ii ajutau pe tineri arsi si plini de fum cum puteau sau cat puteau ca am avut ceva cosmaruri de pe urma ei a tragediei adica si cand te gandesti ca parca ieri s-a intamplat treaba asta desi au trecut doi ani de atunci tinerii atat as vrea sa nu fie uitati ca nu merita sa fie uitati nici macar supravietuitorii pentru ca oamenii pentru ei au incercat sa faca multe sa fie mai multe spitale in tara decat biserici sa isi dea demisia multi politicieni din guvern cu tot cu presedintele si premierul si multe altele stiu poate a fost in zadar treaba asta dar a meritat incercat dar din pacate legile de la noi ii chinuie din pacate pe tinerii ramasi in viata dupa aceasta tragedie deoarece medicii doctorii chirurgii le dau alte grade de handicap fata de ce au avut ei in urma acelei tragedii e clara treaba cred ca mai trebuie sa iasa lumea in strada sa se faca dreptate cumva ca numai merge asa cu frumosul placutul astia din politica guvern cu tot cu premierul si presedintele fac ce vor ei acolo dau legile care le convin lor si renunta la alea folositoare niste nesimtiti astia care traiesc si de pe urma acestor tineri din aceasta tragedie si nu este normal asa ceva

  • Mă cutremur și nu prea. Cu pământul nu te pui! — stefanrusie.ro ·

    […] scenariu previzibil și monstruos e cel imaginat în articolul acesta și pare extrem de realist. E mult de citit, știu, dar poate ar trebui să conștientizăm ce […]

  • Florin ·

    Tulburător material…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Colectiv] Ce (ni) s-a întâmplat în noaptea de 30 octombrie

O reconstituire a nopții incendiului din Colectiv, ca să nu uităm ce li s-a întâmplat celor prezenți.

[DoR & Uber] La volan pentru casa bunicilor

Un inginer visează să readucă la viață casa în care și-a petrecut vacanțele de vară.

ColaboraDoR: Felicia Simion

Felicia Simion are 18 ani și este din Craiova. Din momentul în care și-a dat seama că vrea să facă fotografie,…