[DoR & Santal] Frica și curajul sunt prieteni buni

Veronica Soare a plecat pe jos pe Camino de Santiago, un drum de 910 km prin nordul Spaniei, pentru a le arăta…

Veronica Soare a plecat pe jos pe Camino de Santiago, un drum de 910 km prin nordul Spaniei, pentru a le arăta oamenilor că ceea ce pare de nefăcut este de fapt realizabil.

Era a doua zi de Crăciun, în 2015, când Veronica Soare, 34 de ani, a decis să plece pe Camino, un drum vechi de 1.000 de ani al pelerinilor catolici care vor să ajungă la mormântul Apostolului Iacob cel Mare. A făcut un bilanț al anului care trecuse – cu blogul ei, minuni.ro, și evenimentele caritabile pe care le organizase, ajutase o mulțime de oameni și de animale să aibă o viață mai bună – și s-a întrebat ce va face în anul următor ca să continue starea de bine pe care i-o dă ceea ce face pentru ceilalți. Și-a amintit că de vreo patru ani avea în minte să facă acest traseu, de când văzuse o fotografie cu doi pelerini în lumina răsăritului. Dar de fiecare dată își spusese: „eu nu sunt sportivă, deci eu nu pot” și se descurajase. Cumva, în acel 26 decembrie, a avut încrederea să se vadă pe Camino. La sfârșitul zilei avea și hashtagul: #minunipeCamino. Și un plan bine pus la punct.

După ce a studiat hărți, a vorbit cu oameni care călătoriseră deja, a găsit sponsori și a cumpărat echipament, la jumătatea lui iunie a fost gata să plece. Și-a făcut un profil pe Galantom.ro, o platformă de strângere de fonduri, și le-a vorbit prietenilor despre Asociația Inima Copiilor, care ajută copii cu boli grave de inimă – de la dotarea spitalelor la ajutor direct pentru familie – să se vindece, să își revină, să crească puternici. De-a lungul anilor, a strâns fonduri pentru multe organizații, dar de data aceasta a știut sigur că vrea să lucreze pentru Inima Copiilor când, în ziua în care urma să ia decizia, a intrat pe pagina de Facebook a asociației și primul lucru care i-a apărut a fost povestea unui băiețel pe nume Mario care avea o boală cardiacă congenitală. Numele fratelui ei și boala de care suferise el, nediagnosticat, și din cauza căreia îl pierduse cu câțiva ani în urmă.

#MinunipeCamino a însemnat 40 de zile de mers pe jos cu o medie de 22 km/zi, dar uneori  30 sau chiar mai mult. În fiecare zi a povestit pe blog despre lucrurile pe care le vedea, despre oamenii pe care îi întâlnea și îi reîntâlnea, ca prin magie, când se aștepta mai puțin. Despre ce a învățat despre curaj de la cei din jurul ei, precum un englez care făcuse tot drumul în cârje; despre cum a învățat să meargă singură pe acest drum, deși ar fi fost mai confortabil să meargă într-un grup; despre cum a învățat să se uite înapoi cu bucurie la calea deja străbătută și, astfel, la viață. Și, pentru absolventa de Comunicare și de Actorie care a studiat chineza în China, a lucrat în consultanță de business și în organizare de evenimente și din 2010 înregistrează voluntar cărți audio pentru nevăzători – integrala Cehov, printre altele -, aceasta a fost o mare victorie personală. Toate lucrurile pe care le-a făcut de-a lungul timpului, bune sau rele, merită privite cu bucurie pentru că au adus-o aici: e fundraiser și realizatoare de emisiuni de radio (la SmartFM), e blogger și a mers pe Camino.

Pe Camino i-a fost, bineînțeles, și frică – călătorind singură prin zone cu avertismente mari despre câini care atacă pelerinii. Dar nu i-a fost frică de frica ei. „De ce curajul e la antonime pentru frică?”, spune azi, la câteva luni de la întoarcere. „Toată viața m-am gândit că dacă ți-e frică înseamnă că nu ai curaj. Dar de fapt e minunat să le ai pe amândouă.” Pornind de la revelația aceasta, și-a dorit ca #minunipeCamino să le spună asta oamenilor: că e ok să li se pară că un anumit lucru e de nefăcut, dar că la momentul potrivit își vor găsi curajul pentru visul lor. Și că tot o să le fie frică, dar vor înțelege că frica face parte din viață.