[DoR & Uber] La volan pentru casa bunicilor

Un inginer visează să readucă la viață casa în care și-a petrecut vacanțele de vară.

În fiecare dimineață, Cristian Toma, un bucureștean de 37 de ani, își bea cafeaua cu boabele proaspăt măcinate, tare, fără zahăr, și pleacă la muncă. E inginer în automatică și informatică și lucrează la o companie cu echipamente de telecomunicații. Deși au trecut 18 ani de când muncește acolo, nu s-a plictisit de slujba lui. Până de curând lucra pe teren, așa că era mai mult pe drumuri, ba la volan, ba în întâlniri cu diverși oameni.

Toamna trecută a văzut reclame pe Facebook care anunțau venirea Uber în România și i s-a părut o modalitate bună prin care să își rotunjească veniturile. În același timp, părea o cale de a face și altfel lucrurile într-un oraș în care Cristian se lovise de multe ori de neajunsurile taximetriei. Cel mai mult îl deranjase când soacra lui care se deplasa destul de greu a fost lăsată la câteva străzi de cabinetul medical la care trebuia să ajungă pentru că nu știuse să explice bine adresa. După ce s-a sfătuit și cu soția, s-a dus să-și scoată cazierul, s-a prezentat la sediul unde aveau loc înscrierile și gata. I-a fost ușor să pornească. Știa orașul bine și era curios să cunoască oameni noi.

Încă de la început a vrut să ofere o experiență plăcută clienților. A ieșit la treabă în septembrie 2016, când în capitală încă erau temperaturi de 40 de grade. „Când urca omul în mașină și simțea puțin aer condiționat și punea mâna pe sticla cu apă rece, era efectiv o oază pentru el”, povestește Cristian care e genul de om ce ține ca „pătrățica” lui să fie un exemplu.

Deși ia comenzi și uberX și UberSelect, nu își schimbă atitudinea sau serviciile în funcțiile de tariful pe care îl plătește clientul. Apa plată e mereu la rece pentru oricine vrea. Dacă e caniculă, n-o să oprească aerul condițonat doar pentru că are un client uberX. „Nu am pretenția să fiu pus ca [partenerul] lunii la gazeta de perete sau să vină televiziunea la mine. Dar pur și simplu ai o altă satisfacție când îți vezi clientul mulțumit”, spune Cristian.

Tot așa povestește încă uimit că odată a avut un client care tot drumul s-a minunat pentru cât de bine arată mașina lui – un Volkswagen Passat din 2010. Era foarte entuziasmat de interior, de tapițerie. După atâtea laude, băiatul observă cu supărare și un cusur: „Aaa, ia uite, aici ai o zgârietură. Ce a pățit?” Întâmplarea făcea ca un pic înaintea acestuia să fi urcat un alt domn cu piciorul în gips și două cârje. Deși Cristian l-a ajutat, la coborâre domnul respectiv a atins cu una dintre cârje scaunul din față și a lăsat o mică urmă. „Pfff, așa ceva… nu se poate, domne’… Păcat de mașină”.

Drept dovadă, contul lui Cristian are un rating de 4.9 steluțe și este plin de comentarii pozitive. De la „condus foarte calm” și „everything went perfect”, până la „servicii impresionante” și „wonderful experience, șoferul foarte manierat, atent, starea mașinii excelentă!”. O clientă i-a scris chiar: „vreau să vă spun că aveți cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut vreodată la un bărbat”. E drept că e greu să decizi ce nuanță au ochii lui Cristian, o combinație de mentă, verde mineral și albăstruiul mării.

Ideea unor bani în plus pe care să-i pună deoparte are o țintă foarte clară în lumea lui Cristian. Ar vrea să renoveze casa bunicilor de la țară unde și-a petrecut multe vacanțe. Ochii îi lucesc de fiecare dată când începe să depene amintiri, iar când îi este dor de sat se uită la filmul Moromeții. Acolo își regăsește cel mai bine copilăria.

Undeva pe lângă Slobozia, pe unde trecea drumul vechi spre mare, într-un sat pe nume Bordușelu, Cristian alerga cu tălpile goale în lung și-n lat. În fiecare seară, pe la ora 7, după ce bunica mulgea vaca, ieșea în poartă și-l striga. Cristian nu auzea, fiind de fiecare dată prins la fotbal cu băieții. „Băi, Cristi, vezi că te strigă maică-ta-marea”. Așa că o zbughea în curte, dădea peste cap cana cu lapte cald, crud, proaspăt muls, și se întorcea la joacă.

Sau tot așa, până în revoluție, când avea vreo 7-8 ani și s-a dus cu niște băieți mai mari în livada satului să mănânce prune, paznicul a intrat după ei călare. A stat pitit vreo juma’ de oră până a auzit copitele calului îndepărtându-se. Frică mai mare ca atunci, Cristian spune că n-a mai tras.

La țară lumea nu te întreabă cum te cheamă, ci al cui ești. El era Al lui Usturoi, că așa îl chema pe bunicul. Uneori îl mai ajuta și el la muncile câmpului, dar nu era activitatea lui preferată pentru că se umplea mereu de praf. Își amintește totuși cum urcau pe șughiță (așa se numesc în localitate străzile care urcă sau coboară un deal), cu furca în spate, pregătiți să treiere fasolea. Bunicul era un om strașnic, dar crâncen. „Era mână de fier”, spune Cristian.

Acum în schimb nu mai stă nimeni în casa de la țară. Dacă îți faci drum printre bălăriile care au tot crescut și o iei pe cărarea nepavată, o să vezi pe partea stângă casa, iar mai în spate, pe dreapta, hambarul. Acolo în spate țineau porumbul, grâul și butoaiele cu vin. Ca să intri în casă mai întâi dai de o verandă destul de mare. Pe stânga este o bucătărie de iarnă cu geamul spre drum, după care, tot în verandă, un hol pătrat unde făceau focul ca să încălzească cele două camere aflate împrejur.

Cristian nu vrea să îi schimbe structura, își dorește doar să o consolideze și să o știe bună de locuit. De obicei nu le povestește pasagerilor despre casă sau despre grijile lui, ci preferă să îi lase pe ei să vorbească, iar atunci când poate, să le vină cu un sfat în ajutor. Clienții îl consideră o companie plăcută și un bun ascultător, drept dovadă review-urile lăsate la el în cont „mersi pentru discuție 🙂 “, „o cursă promptă și plăcută”.

Camelia Posea e studentă în anul III la Jurnalism. Acest text face parte dintr-o serie realizată împreună cu Uber și a fost scris în programul DoR Lab, o serie de workshopuri organizate în redacția DoR pentru o echipă de studenți la jurnalism.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
ColaboraDoR: Andrei Pungovschi

Andrei Pungovschi, 31 de ani, a câștigat în 2008, cu fotografia Thriatletes, mențiune la secțiunea Sports Action…

[24/7] Librăria Anthony Frost

Cum transformi pasiunea pentru cărți într-o librărie.

„E absolut în regulă cine sunt”

Cum mi-am acceptat identitatea homosexuală ca tânăr creștin practicant în România.