Decât un drum – o treabă ca lumea

Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea.

ACTUALIZARE (15 noiembrie 2015). Acest text a fost publicat în numărul pilot al DoR (Toamnă 2009). Iată ce spune Cosmin Alexandru despre el cinci ani mai târziu: „Foarte straniu să recitesc textul ăsta cu 3 zile înainte de niște alegeri care propun, din nou, o maximă bifurcație de drumuri, aproape la 180 de grade. Lucrul bine făcut de un neamț modest versus impostura bine împachetată de un român impertinent. Dar cel puțin, față de acum 5 ani, vor fi mai mulți care aleg lucrul bine făcut. Sper, suficient de mulți.

Și oamenii de care vorbeam în articol, care fac lucruri pentru ei și pentru cei din jurul lor sunt mai mulți. Sunt destul de cunoscuți și promovați în mediile virtuale însă, în continuare ignorați total de mass-media tradițională. În seara asta am fost la Gala Oameni pentru Oameni care premiază oameni implicați în acte caritabile. Sumele strânse de nominalizați în 2014 au totalizat peste 14 milioane de euro. N-a fost nicio televiziune și nicio știre. Dacă aceiași oameni furau 14 milioane de euro, făceau rating în prime-time zile în șir. Ceva e în continuare putred, și nu în Danemarca.”

DoR #1

***

Eram cu familia la țară, la conacul unui foarte bun prieten. Are și el un băiat, bun prieten cu băieții mei. Spre imensa bucurie a celor trei copii, el le-a construit un fel de căsuță într-un copac, un cub de lemn ca un cuib pentru visele lor. Le-a cumpărat pensule, vopsea de diferite culori și le dă liber la vopsit.

Primii vopsiți sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa și scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operațiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulținatională, om cu simțul responsabilității și al lucrului bine făcut, le atrage atenția că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: „Lasă, că nici noi nu suntem perfecți” iar cel mare zice: „Așa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranța mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranța mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariția soarelui și a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea.

Ușor de zis, greu de făcut. Sintagma asta, să faci o treabă „ca lumea”, pleacă de la premisa ca restul lumii din jurul tău face treaba bine. Or noi, ca să facem o treaba ca lumea în România, trebuie să ne inspirăm, în primul rând, de la lumea de mai departe. De unde ne apune soarele ar trebui să ne răsară exemplele de urmat. Ca lumea lor.

Dar lumea lor nu e doar ce se vede. Drumul spre curățenia străzilor trece prin curățenia din case și din curți. Drumul spre zâmbetul către clienți trece prin zâmbetul către proprii copii. Drumul spre a construi autostrăzi trece prin dorința de a construi punți. Drumul spre a fi ascultat trece prin a asculta. Drumul spre a fi respectat trece prin a respecta.

Ordinea e importantă. Nu putem importa doar rezultatul. Avem nevoie și de ingredientele felului de a fi care produce aceste rezultate. Ca să ne putem bucura de ele și să le putem păstra cum se cuvine. Mulți oamenii se schimbă în bine, îi întâlnesc în fiecare zi, dar pentru că luptă destul de singuri, nu prea apucă să se și bucure de schimbări.

România e acum blocată. Mi-ar fi plăcut să zic că e blocată în proiect dar neavând nici un proiect de societate, e doar blocată în nimic. O vor debloca doar cei care, în ciuda blocajului general, vor reuși să-și deblocheze propriile proiecte de viață. Unii plecând, alții rămânând, alții plecând și întorcându-se. Cei care vor putea să se miște într-un stat care stă.

Pe oamenii aștia îi admir mai mult decât pe oricine altcineva. Mie, ei îmi dau speranță. Îmi pare rău că nu prea îi văd la televizor, că nu îi văd și cei care își trăiesc viața în televizor sau în fața lui. Dar ei, oamenii ăștia care mută în fiecare zi munți de neîncredere, cinism și nepăsare, doar ei ne apropie de o lume mai bună.

Ei își educă propriile imperfecțiuni și le tolerează pe ale altora. Încercă să mulțumească pe toată lumea: și colegii, și clienții, și prietenii, și familia. De multe ori se lasă pe sine pe ultimul loc. Totul pentru a trăi sentimentul că au facut o treabă ca lumea. Pe care lumea, la rândul ei, să o aprecieze și să o recompenseze, fie doar și cu un compliment.

Suntem la prima generație de oameni care experimentează succesul prin muncă, dedicare și sacrificiu, în capitalismul bezmetic autohton. Ne-am dat cu capul de toți pereții ca să apropiem lumea noastră de lumea pe care o vrem a noastră. Să împăcăm orientul standardelor morale pe care le-am moștenit cu occidentul standardelor materiale pe care vrem să le lăsăm moștenire. Deși un alt fel de moștenire ar fi mult mai valoroasă.

De curând, am dat peste un îndemn al unei psihanaliste renumite, Karen Horney: „Dacă vrei să fii mândru de tine, fă lucruri de care să fii mândru.”. Ea n-a zis cumpără sau adună cu orice preț lucruri de care să fii mândru.

Lumea la care ne uităm cu dorință, lumea occidentalaă, are imperfecțiunile, excesele și neajunsurile ei. Mai important decât ele are, însă, fundamente foarte temeinice. Nu obiecte, ci valori și comportamente. Acolo, oamenii se bazează unii pe alții și construiesc împreună în virtutea acestei texturi sociale împărtășite. Ea le dă confort, încredere și putere. Le dă, în ultimă instanță, bucuria de a trăi frumos.

Drumul dinspre lumea noastră înspre lumea lor poate fi construit doar simultan cu cel invers. Acum îmi pare că suntem încă în faza de poteci. Plantăm de o parte și de alta a lor afaceri, școli, iahturi, case sau capșuni. Deși au trecut aproape 20 de ani de când barierele s-au ridicat, n-am reușit să strângem potecile astea, pe care fiecare ni le construim cu lumea pe care ne-o dorim, într-un drum, ca știm toți încotro mergem, și ca să avem loc din ce în ce mai mulți.

Suntem pe potecile cele bune, sper să ajungem și pe drumul cel bun. Ca lumea bună.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Cristina

Vlad Andriescu povestește despre cea care i-a scăpat.

De ce protestele mă bucură, dar mă şi sperie

Despre înstrăinare și reconciliere într-o Românie divizată.

43 de staţii

Pentru un englez și fiul său, metroul bucureștean este un uriaș spațiu de joacă.