Campioana fiecărui punct

Cum și-a găsit Simona Halep echilibrul interior de care avea nevoie pentru a străluci pe teren.

Simona Halep a intrat zâmbind pe Arena Armeec din Sofia pentru ultima finală a anului 2013. Era începutul lui noiembrie și juca la Turneul Campioanelor, împotriva Samanthei Stosur, pe care o bătuse cu două săptămâni înainte, la Moscova. Venea după cel mai bun an al carierei, în care câștigase primele cinci turnee și urcase 36 de poziții în clasamentul mondial feminin, de pe 47 pe 11.

Un pic obosită după semifinala de aproape două ore jucată cu o zi înainte contra fostului lider mondial Ana Ivanović și cu o întindere la coapsa stângă, acoperită de un bandaj lat, Simona și-a găsit greu ritmul și energia. S-a deplasat mai greoi ca altă dată, a avut probleme la serviciu, a făcut greșeli neforțate și a pierdut primul set. Dacă îl ceda și pe al doilea, ar fi însemnat prima finală pierdută în 2013.

Şi-a păstrat însă calmul din privire și din lovituri și a luat-o de la zero. Şi-a desfăcut bandajul și, cu umerii mereu încordați și cu privirea ațintită asupra mingii, ca o pisică la pândă, a luptat pentru fiecare punct, a alergat dintr-un colț în altul al terenului de culoarea rodiilor și a început s-o alerge și pe australianca de 1,75 metri, cu lovituri bine plasate în colțuri, egalând și ducând meciul în setul decisiv.

Nu era prima oară când românca era condusă și revenea spectaculos. „Simona Halep a strălucit în ultimele luni tocmai prin capacitatea ei de a reveni și de a nu renunța la luptă”, a spus comentatorul britanic al meciului. Tot el a prezentat-o ca revelația anului 2013, an în care s-a transformat dintr-o jucătoare care se zbătea în culisele tenisului mondial, în jurul locurilor 40-50, într-o stea în devenire. Pe lângă ascensiunea din clasament, pe lângă trofeele și banii câștigați (peste 1,2 milioane dolari), pentru ea, 2013 a fost anul în care a redescoperit, așa cum spune în fiecare interviu, plăcerea de a juca și bucuria pe care i-o aduce tenisul.

Această bucurie s-a văzut și în setul trei al finalei de la Sofia, când s-a aruncat cu și mai mare voluptate în joc. A alergat pentru fiecare punct ca și cum ar fi fost ultimul, a rașchetat aerul cu racheta când a greșit, dar și-a regăsit până la final încrederea, jocul de picioare lăudat de specialiști, loviturile incisive și pumnul strâns cu care sărbătorește câte un rever în lung de linie reușit – lovitura ei preferată – sau un voleu lovit cu sete la fileu.

Finalul a venit după o dreaptă în lungul terenului, plasată în colțul opus celui în care o aștepta Stosur, rămasă fără reacție. Simona și-a lăsat racheta roșie să cadă greoi pe teren și și-a dus mâinile la față, apoi s-a așezat pe bancă, și-a sprijinit coatele de genunchi și s-a frecat la ochi. A fost un moment de liniște, înainte să-și salute echipa și familia din boxa din spatele ei, înaintea ceremoniei de premiere, înaintea autografelor și a declarațiilor. Un moment în care a fost doar ea cu ea, așa cum e mereu pe teren.
 ***
Tenisul e cel mai singuratic sport, scrie Andre Agassi în autobiografia lui. „N-ai unde să te ascunzi când lucrurile nu merg cum trebuie. Nu sunt bănci de rezerve, linie de margine, n-ai colțul tău. Ești doar tu acolo, dezgolit.”

De asta, puterea mentală cântărește uneori mai mult decât superioritatea tehnică, tactică sau fizică. În liniștea „de catedrală”, cum o numește Rafael Nadal, din timpul unui punct, când întreg stadionul le urmărește fiecare mișcare și când tot ce aud jucătorii sunt propriile gânduri, întrerupte de sunetele ascuțite ale întâlnirii dintre minge și corzile întinse ale rachetelor, flac-flac, contează dacă vocea interioară reușește să-i calmeze în momentele critice, să-i ridice în momentele slabe, să-i tempereze în momentele exuberante.

Tenisul e și sportul echilibrului total și mulți antrenori, specialiști și apropiați văd în Simona Halep acel echilibru de care are nevoie un mare jucător. Faptul că a câștigat toate cele șase finale jucate în 2013 îi arată preparatorului fizic Teo Cercel, care o știe de mică și cu care a reînceput să colaboreze toamna trecută, că „are o putere mentală fantastică”. Încărcătura emoțională dintr-o finală nu se compară cu niciun alt meci, explică el. În 2013, doar Serena Williams a câștigat mai multe turnee decât românca – 11, dar nici măcar Williams nu a triumfat pe toate suprafețele tenisului, cum a făcut Simona: pe zgură, preferata ei, la Nürnberg (iunie) și Budapesta (iulie), pe iarbă la ‘s-Hertogenbosch, în Olanda (iunie), pe hard outdoor, la New Haven (august) și pe hard indoor la Moscova (octombrie) și Sofia (noiembrie).

Adaptabilitatea ei pe orice tip de teren arată că e o jucătoare completă, spune Nicușor Ene, unul din primii antrenori cu care a lucrat. „Un supertalent se adaptează la orice, nu doar la suprafețe, dar și la climă, la public, la diferența de fus orar”, iar Simona i-a părut, încă de la șase ani, un copil superdotat.

Toți antrenorii au văzut în ea potențial, dar între talent și atingerea potențialului stau mulți factori, spune Virginia Ruzici, singura româncă învingătoare într-un Grand Slam și impresarul Simonei începând din 2008.

Pe lângă potențial fizic, îți trebuie putere de muncă, sănătate, forță mentală și capacitatea de a gestiona presiunea care vine cu trecerea la seniori, acolo unde mulți se pierd. Şi susținere financiară, pentru că tenisul e unul dintre cele mai scumpe sporturi și, de multe ori, familia e singura care susține aceste cheltuieli.

Simona le-a avut pe toate.
 ***
Familia a stat tot timpul în spatele ei – o familie de aromâni din Constanța de care a fost mereu apropiată, care a îndreptat-o spre tenis, dar fără să o forțeze, spun și ea, și părinții. „I-am oferit o rampă, dar ea a ales”, spune Stere Halep, un bărbat glumeț de 52 de ani, care recunoaște totuși că „nebunia lui de a o face tenismenă” a cântărit mult. De fapt, Halep Senior și-a dorit ca oricare din copiii lui să fie sportiv, pentru că el nu-și împlinise visul de fotbalist; deși a fost aproape de un transfer la Farul Constanța, a jucat doar la Săgeata Stejarul, o echipă din divizia D. Așa că l-a dus la tenis întâi pe fiul cel mare, Nicușor, dar băiatul a renunțat la 11 ani și s-a concentrat pe școală. În Simona, despre care spune că e făcută pentru sport, a regăsit, cu mândrie, ceva din talentul și abilitățile lui sportive.

Cel care a observat primul aceste calități a fost antrenorul Ioan Stan, pe când lucra cu Nicușor. O văzuse pe margine, cum alerga fâșneață după mingi, și i-a plăcut cum se mișcă, așa că i-a pus racheta în mână și a chemat-o la cursuri de inițiere, de două ori pe săptămână. După un an și ceva, când a crezut că e momentul să treacă la un alt nivel, i-a recomandat să continue cu Nicușor Ene, fost elev de-al său, cu care Simona a început să lucreze zilnic. Deși micuță și slăbuță, se mișca bine pe teren, era iute, sprintenă și învăța foarte repede, spune Ene. La șapte ani, lovea toate loviturile, iar de la opt au început primele concursuri, primele finale jucate și primele turnee câștigate.

Părinții mergeau peste tot cu ea și o supravegheau foarte atent, își amintește antrenorul Radu Popescu, cu care a lucrat o vară. „Ia-o, că te face mare”, i-a spus apoi colegului Daniel Dragu, care a antrenat-o de la 11 la 14 ani. Popescu a fost impresionat de maturitatea și inteligența din jocul Simonei. „La 11 ani, deși era puțin mai înaltă decât terenul, parcă jucam de la egal la egal, vedea jocul foarte bine.”

În prima parte a junioratului, tatăl, care are o fabrică de lactate, a reușit să-i ofere tot ce a avut nevoie: echipamente de calitate, antrenori cu care să lucreze individual, posibilitatea de a călători la concursuri. Nu i-a fost mereu ușor și, la un moment dat, a fost nevoit să se împrumute. De la 15 ani, Simona a primit sprijinul lui Corneliu Idu, un afacerist care în 2002 a înființat o școală de tenis în Constanța, Tenis Club Idu. În următorii doi ani, Idu i-a plătit toate deplasările și antrenamentele.

Cu sprijinul moral al familiei, cu ajutorul financiar al lui Idu și antrenată de Liviu Panait, de la club, Simona a început să meargă la turneele de Grand Slam. Așa a venit cea mai mare performanță a junioratului, în iunie 2008, când încă nu împlinise 17 ani: titlul la Roland Garros și locul 1 mondial. Atunci i-a atras atenția și Virginiei Ruzici, care a văzut în ea potențial de Top 10 mondial.

„O să ajung cu fata asta la Roland Garros”, le spunea tatăl prietenilor, pe când Simona avea doar șapte ani. Părinții lui, care n-au știut să-l îndrepte către performanță în fotbal, îi spuneau că e nebun când pleca cu Simona la turnee și se întorcea acasă cu „tinichele”. „În viață, trebuie să fii puțin nebun”, spune acum, râzând.

A făcut toate astea pentru că a crezut mereu în ea. La începutul lui 2013, toți din familie au scris pe câte un bilet locul pe care credeau că o să-l ocupe în clasament la finalul sezonului. Au pus biletele într-un plic, pe care l-au deschis la sfârșitul lui decembrie. Simona și mama scriseseră 35, fratele 27, tatăl 18. Se gândise să scrie chiar zece, dar chiar și lui i se părea un salt prea îndrăzneț, de pe 64, pe cât era Simona atunci.

Citește articolul integral aici.

S-ar putea să-ți mai placă:
Teoria pașilor mici

În lupta pentru locul 1 mondial, Simona Halep s‑a întrecut mai ales pe sine.

Jonah Sachs: De ce contează poveștile în marketing

La 22 de ani, Jonah Sachs era terorizat de gândul unui job, crezând că mintea lui ciudată o să fie un dezavantaj.…