După film

Cursa lui Cristian Mungiu din România la Cannes și înapoi.


Publicat în DoR #10 (Toamnă/Iarnă 2012)

ACUM CEVA VREME, Cristian Mungiu era la un festival de film în Franța. Un spectator îmbujorat și‑a făcut loc printre oamenii care‑l înconjurau pe regizorul român și, odată ajuns lângă el, l‑a rugat să‑i dea un autograf, zicându‑i: „Domnule Corneliu Porumboiu, vă admir opera, 4, 3, 2 e cel mai mare film pe care l‑am văzut în ultimii ani!”. Mungiu a ezitat o clipă, apoi i‑a răspuns: „Îmi pare bine că v‑a plăcut, dar mă confundați. Eu sunt Cristi Puiu”.

Lui Cristian Mungiu îi place să povestească, iar asta e una dintre multele întâmplări memorabilo‑povestibile prin care a trecut. E ceva ce face natural, aproape o nevoie.

Îi place atât de mult să povestească încât, adesea, își povestește în gând ce i se întâmplă în timp real. Uneori se amuză de nu mai poate și îi pare rău când nu apucă să le povestească și altora. Îi place atât de mult să povestească încât, uneori, când revine la birou din multele călătorii prin care îl poartă faima și premiile aduse de filmele sale, stă ca la șezătoare și le povestește colegilor aventurile prin care a mai trecut. Îi place atât de mult să povestească încât, atunci când îl întrebi dacă simte că face parte din noua generație de cineaști români, nu îți răspunde doar că generația e dezbinată în țară iar membrii ei, confundați în afară, ci îți povestește întâmplarea de la festivalul din Franța.

Dacă Cristian Mungiu ar povesti ce i se întâmplă acum pe scena Casei de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, unde este alături de primarul localității, Horia Tiseanu, ar începe probabil cu faptul că nu poartă șosete.

Le‑a uitat la birou, în București, de unde a venit pentru o proiecție în avanpremieră a noului său film, După dealuri.

E o seară de miercuri, 25 septembrie, și mai e fix o lună până când filmul – pentru care Mungiu a luat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, iar protagonistele Cosmina Stratan și Cristina Flutur, cel pentru interpretare feminină – va intra în cinematografele din România. Regizorul a ales să‑l arate mai întâi câmpinenilor pentru că aici l‑a filmat, în urmă cu nici un an.

„Îmi pare bine că v‑am scos din casă”, le spune regizorul de 44 de ani celor aproape 700 de oameni așezați în scaunele cu tapițerie portocaliu‑șters. E îmbrăcat în același smoching negru în care a fost și la Cannes, dar cămașa e neagră și nu poartă papion. În picioare are o pereche de încălțări sport negre, care de la distanță par din același film cu costumul. S‑a schimbat în mașină, cu câteva minute înainte ca evenimentul să înceapă.

„Îmi pare rău că nu există posibilitatea să vedeți un film în mod obișnuit, însă faptul că sunteți în seara asta aici ne arată că ar exista simpatie, interes pentru cinema.”

În Câmpina, ca‑n multe alte orașe din România, cinematograful a devenit bar. Pentru a putea proiecta filmul în Casa de Cultură, echipa lui Mungiu a venit de la București cu un proiector.

„Urmează patru ani de mandat al domnului primar”, le spune Mungiu spectatorilor, majoritatea plătitori de bilet. „Eu mi‑am propus să‑l conving, în ăștia patru ani, să redeschidă sala de cinema. Deocamdată începem în seara asta aici. Să vedem ce promite.”

Mungiu așteaptă câteva secunde să se stingă aplauzele care‑l întrerup și apoi le mulțumește câmpinenilor pentru găzduire și pentru că au venit în seara asta la film. Vorbește calm, în fraze închegate, cu o voce ceva mai joasă decât cea de zi cu zi – deprindere de pe vremea când, la începutul anilor ’90, făcea un talk‑show de noapte la radio. La sfârșitul fiecărei fraze mai lungi are o inflexiune, urcă puțin cuvintele, de parcă ar încerca să le împingă mai în față în timp ce el face un pas în spate – probabil efectul multor conferințe de presă cu translator.

„Urmează un film de două ore și jumătate. Vă spun ca să știți. Se întâmplă lucruri, nu e un film plicticos.” Precizarea – inutilă la Cannes, nu și la Câmpina – e necesară pentru că știe că are în față un public care, obișnuit cu filmele americane de la televizor, și‑a pierdut exercițiul de a sta pe scaun și a privi neîntrerupt un film.

„Doamnelor și domnilor”, spune primarul Tiseanu după ce se sting din nou aplauzele pentru Mungiu, „vă mulțumesc pentru că sunteți astă seară aici, la o avanpremieră a unui film. Remarc și apreciez sugestia domnului regizor, Cristian Mungiu, de a deschide un cinematograf și, dacă cu adevărat există această preocupare în Câmpina, o vom face. Găsim o cale, poate există și cinematografe 3D mai nou, sau cine știe, poate 2D. Nu știu, nu mă pricep deloc, dar cred că există această posibilitate, dacă dumneavoastră doriți.”

Primarul e un bărbat înalt, are 55 de ani și părul cărunt. E fost inginer, în vară a câștigat a treia oară primăria Câmpinei din partea PDL, iar când vorbește despre cinematografie e la fel de simpatic precum personajele din A fost sau n‑a fost.

„Cred că municipiul Câmpina a adus noroc domnului Cristian Mungiu”, încheie Tiseanu. „Vreau să‑l felicit pentru [premiile de la Cannes], vreau să‑l felicit pentru premiile anterioare, pentru Occident și pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, și să‑i urez succes în festivalul pentru premiile Oscar în care filmul va fi prezentat pentru cel mai bun film străin. Sper că cel mai bun film străin va fi După dealuri, și acolo va fi undeva, mică de tot, și Câmpina. Mulțumesc încă o dată domnului Cristian Mungiu pentru prezență și pentru onoarea pe care ne‑a făcut‑o.”

Spectatorii aplaudă, iar în sala de spectacole a Casei de Cultură a municipiului Câmpina se lasă întunericul și începe, după mulți ani, proiecția unui film.

***

Filmul După dealuri e inspirat de romanul Spovedanie la Tanacu, scris de Tatiana Niculescu Bran, o jurnalistă care a lucrat pentru BBC la Londra și București și a documentat moartea unei tinere la Mănăstirea „Sfânta Treime” de la Tanacu, în județul Vaslui.

Cartea Tatianei Niculescu Bran spune povestea Irinei Cornici, o fată care, după ce a muncit câțiva ani în Germania, s‑a întors în țară și a decis să se călugărească după ce a ajuns la mănăstirea condusă de preotul Daniel Corogeanu. Venise acolo pentru a‑și vizita o prietenă alături de care crescuse la un orfelinat din Bârlad. După o primă spovedanie, Irina – care, conform cărții, în timpul copilăriei abuzate găsise o metodă de apărare în mișcările de karate pe care le vedea în filme – a devenit violentă, le‑a lovit pe maici și pe preot, și a fost dusă la spital. A fost diagnosticată cu schizofrenie, tratată cu medicamente puternice (care i‑au declanșat o infecție la plămâni ce a trecut neobservată) și externată după o perioadă, în grija celor de la mănăstire.

Irina s‑a comportat în continuare ciudat, iar maicile și preotul Corogeanu au ajuns la concluzia că e posedată. A urmat un ritual de exorcizare care a durat trei zile, timp în care a fost legată de o scândură. Pe 15 iunie 2005, Irina a murit, iar preotul Corogeanu, alături de patru dintre călugărițe, a fost arestat pentru privare de libertate urmată de moartea victimei.

Cartea arată, fără să dea sentințe, consecința extremă pe care o sumă de erori de sistem – de la cel educațional, la cel medical, la cel bisericesc – a avut‑o asupra unei tinere vulnerabile.

Cazul exorcizării de la Tanacu a fost intens și senzaționalist mediatizat de presa de la noi, a polarizat România, împărțindu‑ne în habotnici și atei, și a fost preluat de presa internațională ca dovadă a înapoierii superstițioase care domină încă partea noastră de lume.

După publicarea în 2006 a romanului, povestea de la Tanacu a început să atragă și mulți regizori.

La sfârșitul lui 2005, scriitorul francez Pascal Bruckner a venit în România și a scris un reportaj pentru Le Monde despre „Posedata din Moldova”. Bruckner venise și cu gândul de a documenta cazul pentru Roman Polanski, care ar fi fost interesat să transforme subiectul în film, dar proiectul n‑a avansat dincolo de reportaj. În 2006, după ce i‑a apărut cartea, Tatiana Niculescu Bran a fost contactată de Lucian Pintilie, care ar fi vrut să o ecranizeze. Cartea i‑a mai interesat pe Radu Gabrea, Corneliu Porumboiu (care jucase alături de Corogeanu în echipa de juniori a Vasluiului), pe Cristi Puiu (care era însă prins cu Aurora) și pe Andrei Șerban. Acesta din urmă a și pus în scenă, în colaborare cu Niculescu Bran, spectacolul Spovedanie la Tanacu, după ce inițial plănuise tot un film. (La premiera de la Iași a După dealuri, Șerban i‑a spus lui Mungiu că nu puteau avea viziuni și abordări mai diferite.)

Mungiu a urmărit povestea de la Tanacu din 2005. „Am și acum extrasele de presă de pe vremea aia”, spune el. Nu se uită mai deloc la TV (acasă are cel mai mic abonament), dar citește zilnic ziarele și și‑a păstrat obiceiul, de când lucra ca jurnalist la Iași, de a‑și face dosare de presă cu subiecte interesante. Când Pintilie a anunțat că va face un film după cazul Tanacu, Mungiu și‑a luat gândul de la poveste.

A făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, a luat marele premiu la Cannes și a început să umble cu filmul în jurul globului. În 2007 a ajuns la New York, iar Andrei Șerban l‑a invitat la repetițiile spectacolului Deadly Confession ce urma să fie montat pe scena teatrului La MaMa. Atunci a cunoscut‑o pe Niculescu Bran și a aflat de cărțile acesteia despre Tanacu (autoarea lucra atunci la cel de‑al doilea roman, Cartea judecătorilor). Atunci, la New York, așteptau cu toții ca Pintilie să înceapă filmările.

În 2009, într‑un interviu pe care l‑a dat cu ocazia lansării omnibusului Amintiri din Epoca de Aur, Mungiu spunea că nu știe exact care va fi subiectul următorului său film, dar știa că vrea să spună o poveste realistă, plasată în România ultimilor 10 ani.

În primăvara lui 2011, Mungiu și Niculescu Bran s‑au reîntâlnit întâmplător, pe stradă, în București. Niculescu Bran se pregătea de lansarea unui nou roman și l‑a invitat pe Mungiu la lansare, întrebându‑l dacă n‑ar vrea să‑l ecranizeze. Mungiu i‑a spus că povestea de la Tanacu era cea care în continuare îl interesa, dar că, în general, nu e adeptul ecranizărilor.

Curând, Mungiu a aflat că Pintilie renunțase la filmul despre Tanacu și se apucase de alt proiect. El lucra deja la altceva – trecuse foarte mult timp de când fusese cu 4, 3, 2 la Cannes și se acumulase o presiune, o așteptare; voia să lucreze, să filmeze –, dar s‑a apucat să schițeze ceva, să vadă ce ar putea coagula ca scenariu pentru că povestea încă îl atrăgea.

„Caut povești care să aibă mai multe nivele de înțelegere”, spune Mungiu, „care să povestească mai mult decât așa zisul main story line care e rezumabil în cataloagele de festival – situații complexe și ambigue care să aibă o lume mai mare în spate: anii ’80 cu toate conotațiile lor referitoare la libertate pentru 4, 3, 2 și lumea religios superstițioasă a orașului sărac de provincie în După dealuri. Dar deopotrivă caut ca povestea asta să aibă și un ritm just, niște situații puternice și memorabile, să fie o întâmplare care să încapă comod în două ore fără să aibă nevoie de explicații, să fie interesantă vizual și să‑mi dea posibilitatea să investighez ceva ce nu știu înainte să încep. E greu – caut foarte multe la o poveste, nu sunt în stare să mă apuc de următorul proiect așa, pur și simplu”.

A avansat greu cu scenariul, l‑a lăsat baltă și a luat‑o de la capăt de multe ori. Se îndoia de oportunitatea de a face un film plecând de la un subiect care fusese atât de abuzat de presă, se temea să nu fie doar ilustrativ, se temea să nu fie blocat de nevoia de a respecta adevărul așa cum era el prezentat în carte. Apoi, durata întâmplării și volumul de fapte pe care trebuia să le redea erau nepotrivit de mari pentru un film.

„În perioada în care scriam, îmi repovesteam întâmplarea în scris la câteva zile odată, altfel și altfel, ca să înțeleg despre ce e vorba în ea, dincolo de fapte. Avansam cu scenariul și mă îngrozeam văzând că paginile se adună și se adună – cu mult peste cât are un scenariu în mod obișnuit – iar eu nu mai ajungeam la capăt pentru că îmi stabilisem un ritm în care să avansez cu întâmplările fiecărei zile și nu‑l puteam părăsi fără să dezechilibrez percepția asupra curgerii timpului filmic. Am avut perioade când am fost foarte deprimat.”

Mungiu nu e genul care se bucură ușor, e perfecționist și, ca orice om creativ, are o mulțime de îndoieli despre sine, despre munca lui. Dacă îl întrebi care sunt temerile sale, asta e ce îți va răspunde: „Că mă repet, că n‑am nicio viziune, că sunt insuportabil de incult, de banal, că n‑am curaj să fac lucrurile fără să mă gândesc la consecințe ci sunt mai mereu precaut, că n‑am de zis nimic important și de povestit nimic interesant, că nu înțeleg în ce constă cinematograful, că cel mai bun lucru pe care l‑am putut face ca cineast e în urmă și nu înainte și multe, multe altele. Mă uit, de exemplu, la atâția regizori români care au făcut filme foarte bune cândva în tinerețea lor, iar apoi n‑au mai reușit vreodată să se apropie nici pe departe de acel nivel și mă întreb de ce se întâmplă asta și dacă nu va trebui să trecem cu toții prin asta și cum voi reacționa eu dacă și când mi se va întâmpla mie așa ceva.”

Mungiu a terminat o variantă decentă de scenariu în august 2011. Avea 240 de pagini, aproape dublu față de unul obișnuit.

Scenariul lui Mungiu pleacă de la trunchiul de întâmplări din Spovedanie, dar spune povestea a două fete care au copilărit împreună într-un orfelinat, Alina (întoarsă din Germania) și Voichița (călugărită după ce a rămas singură în România). Cele două se reîntâlnesc când Alina vine la mănăstirea Dealul Nou pentru a o lua cu ea în Germania pe Voichița. Călugărița, îndrumată și de stareț, nu vrea să părăsească mănăstirea în care și‑a găsit refugiu după viața la orfelinat, deși Alina încearcă cu orice preț să‑i recâștige afecțiunea. Alina moare în aceleași circumstanțe ca și Irina, dar tot ce i se întâmplă are un efect asupra Voichiței.

Spre deosebire de roman (în care prietena călugăriță aproape că lipsește), în După dealuri, relația dintre cele două este motorul narativ al unei povești care sondează reacțiile umane în fața abandonului, a nevoii de iubire, a indiferenței, a superstițiilor și a credinței.

Mungiu a luat investigația jurnalistică a Tatianei Niculescu Bran, ce s‑a întâmplat‑ul, și, povestindu‑și‑l altfel și altfel timp de câteva luni, a scris un scenariu în care oferă interpretarea sa asupra de ce‑ului.

În septembrie, când s‑a anunțat concursul de scenarii al Centrului Național al Cinematografiei, Mungiu i‑a arătat scenariul Tatianei, spunându‑i că vrea să‑l înscrie. „L‑am citit cu inima cât un purice, dar mă temusem degeaba”, spunea autoarea într‑un interviu pentru HotNews. „Era foarte bine scris și respecta desfășurarea evenimentelor din carte (deși avea și câteva scene noi.)” În octombrie, cei doi au semnat un acord: Niculescu îi recunoștea lui Mungiu paternitatea scenariului, iar Mungiu avea să menționeze romanele sale ca sursă de inspirație în promovarea filmului.

Cei de la CNC l‑au încurajat pe Mungiu să nu aplice în septembrie, spunându‑i că se va mai organiza o sesiune de finanțare în decembrie. „Dar am aplicat și bine am făcut. N‑a mai fost nici o sesiune de atunci.”

După Palme d’Or, Mungiu și‑a folosit vizibilitatea pentru a se implica în reforma cinematografiei românești. În toamna lui 2008, a făcut parte din juriul concursului CNC, dar rezultatele au fost făcute publice cu o mare întârziere. Mungiu a ieșit public cu un raport amănunțit despre neregulile pe care le identificase în fiecare etapă a concursului și a oferit sugestii de îmbunătățire. Multe au fost încorporate ulterior într‑un nou regulament de concurs. („Sigur, între timp regulamentul a fost modificat românește în punctele esențiale pentru a permite o mai mare maleabilitate în distribuirea fondurilor și a relativizat criteriile avute în vedere.”)

Când CNC a anunțat în toamna lui 2011 cuantumul maxim al finanțărilor, Mungiu le‑a spus celor din instituție că e insuficient pentru nevoile unui film. „Mi s‑a zis: «Domnule, dacă nici mata nu‑ți găsești bani afară, atunci cine?» Ceea ce e o prostie.”

(Finanțările de la CNC sunt de fapt împrumuturi, pe care producătorii trebuie să le returneze în 10 ani. Dacă nu pot, CNC‑ul, adică Statul, devine proprietar pe partea de film pe care a finanțat‑o. Mulți producători nu reușesc să înapoieze banii și preferă să cedeze filmul. Pentru 4, 3, 2, care a avut peste 400.000 de spectatori în Franța și circa 100.000 în România, și a fost finanțat cu 350.000 de euro de CNC, Mungiu a returnat până acum peste 100.000.)

Pentru După dealuri, Mungiu a reușit să mai adune bani grație primelor de succes pentru 4, 3, 2 și Amintiri, prevăzute de legea cinematografiei, pe care nu le accesase până atunci. A ajuns la un „buget românesc decent” după ce a primit și un sprijin consistent de la Mandragora Movies, casa de producție a lui Bobby Păunescu, și de la McCann Erickson. Apoi, i‑a sunat pe partenerii săi francezi (Why Not Productions și Wild Bunch) și le‑a spus că vrea să înceapă filmarea în câteva luni. „Nu le‑a picat foarte bine, dar s‑au descurcat să asigure completarea finanțării prevânzând filmul la France 3 și Canal+.” Apoi, francezii au implicat compania belgiană a fraților Dardenne, care erau interesați de proiect, și așa au aplicat pentru o finațare la Eurimages (CNC‑ul european). Pentru că filmul devenise brusc o coproducție a trei țări, româno‑franco‑belgiană, a primit ceva mai mulți bani.

Avea scenariul, avea finanțarea. Îi mai trebuiau actorii și putea să înceapă filmările.

„Mi‑am făcut un calendar cu culori și mi l‑am lipit în birou”, spune Mungiu, „să știu cum trebuie să ne mișcăm ca să fim gata cu filmul pentru Cannes”. Avea nouă luni la dispoziție. „Nu ne ajungea timpul nici teoretic.”

***

La intrarea în sala cinematografului Elvira Popescu a Institutului Francez din București e coadă. E vineri, 19 octombrie, seara de deschidere a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest și spectatorii, majoritatea tineri, își cumpără bilete și așteaptă să intre în sală.

După ce sunt ocupate cele două sute de scaune confortabile ale sălii recent renovate, Cristian Mungiu, cel responsabil de festival, urcă pe scenă. E îmbrăcat în costum negru, cămașă neagră și e încălțat cu pantofii potriviți.

Mungiu e mai mereu îmbrăcat în negru. Tricouri negre, hanorace negre, costume negre. Nici el nu‑și explică opțiunea asta, dar dacă‑l întrebi, are un răspuns care sfârșește într‑un capăt de poveste: „În dulap am haine de toate culorile. Cu toate astea, după ce meditez o vreme cu ușa dulapului deschisă, sfârșesc aproape întotdeauna prin a mă îmbrăca tot în negru. Nu știu de ce – habar n‑am. Poate că pe undeva mi se pare că negrul e cel mai sobru, atrage cel mai puțin atenția asupra ta. Când eram copil, visam să pot umbla pe stradă și nimeni să nu mă vadă, să nu mă bage în seamă, să pot pluti așa printre oameni și să nu mă observe nimeni”.

Pe scena de la Elvira Popescu, în fața a două sute de oameni, își deschide microfonul.

„Bună seara, eu sunt Cristian Mungiu. Sunt pe scenă în seara asta pentru că acum trei ani am avut o conversație, într‑un avion spre Argentina, cu [directorul artistic al festivalului de la Cannes] Thierry Frémaux, în care mă plângeam, ca de obicei, de lipsa sălilor de la noi, de lipsa unui public pentru filmele europene și mai cu seamă, de faptul că festivalul de la Cannes e foarte stimat în România pentru că ne dă nouă niște premii și oamenii apreciază că undeva e un loc care stimează ce facem noi, dar nimeni nu știe foarte bine cum arată filmele care merg la Cannes. Pentru că la București nu ajung, nu sunt proiectate aici. Și atunci s‑a născut ideea asta că poate se poate face un efort, ca să înțelegem mai bine în ce constă festivalul, în ce constă gustul acelor oameni de a descoperi voci, atitudini și poziții diferite față de ce înseamnă cinematograful.

Acum suntem la ediția a treia, iar festivalul are cel mai important lucru din lume pentru un festival, un public.”

Le mulțumește apoi sponsorilor, spunându‑le spectatorilor, cu aceeași voce calmă și joasă, că prin prezența lor la filmele din această săptămână vor contribui, sau nu, la stabilizarea acestora pentru edițiile viitoare.

Unul dintre obiectivele pe care Mungiu le are, ca scenarist, regizor și producător, este lărgirea publicului de filme de autor. Știe că mulți dintre cei care îl stimează în România nu i‑au văzut, de fapt, filmele. Pentru lansarea în România a 4, 3, 2 a organizat o caravană, ducând filmul în orașele fără cinematograf – 20.000 din cei aproape 100.000 de spectatori pe care i‑a strâns filmul în România l‑au văzut datorită caravanei. Însă mesajul acelei caravane era deopotrivă un semn de alarmă și un strigăt de disperare: „Uite ce trebuie să faci ca un film de Palme d’Or să ajungă la oameni”. După cinci ani, spune Mungiu, lucrurile nu s‑au schimbat deloc. Caravana a devenit o regulă – un instrument de promovare, nu de protest.

***

Cosmina Stratan, actrița de 28 de ani care o joacă pe Voichița în După dealuri, l‑a întâlnit prima dată pe Cristian Mungiu în 2008. Era reporter de cultură la Antena 3 și venise la biroul de la Mobra Films să‑i ia regizorului un interviu despre caravana pe care o pornise pentru 4, 3, 2.

Ca Mungiu, Cosmina e din Iași. Acolo a făcut jurnalismul și a lucrat la posturile locale ale TVR și Antena 1, înainte să se mute în București. E minionă, are părul negru și lung, și niște ochi mari, albaștri și limpezi. După interviul din 2008, Mungiu i‑a spus unei colege din birou că tânăra jurnalistă avea o față interesantă și că poate o vor folosi la un moment dat în vreun proiect.

În timpul facultății, Cosmina a luat lecții de dicție de la actorul ieșean Emil Coșeru. După câteva ședințe, acesta i‑a spus că ar trebui să încerce să dea la actorie. Tânăra și‑a zis „Doamne ferește!” și a continuat cu jurnalismul. Când a ajuns în București a început să meargă la teatru, a început să‑i placă foarte mult și așa și‑a amintit de îndemnul lui Coșeru. „Am zis că o să încerc o dată să dau admitere și dacă intru, așa a fost să fie”, spune Cosmina. După ce a intrat la UNATC, a renunțat la jurnalism.

Când Mungiu a început să caute actorii pentru După dealuri, directorul de casting Cătălin Dordea i‑a arătat o fotografie a Cosminei și l‑a întrebat dacă să o cheme la probă. Mungiu uitase ce‑i spusese cu patru ani în urmă colegei de birou și i‑a spus lui Dordea că nu i se pare potrivită. Dordea o știa pe Cosmina de la o probă pe care proaspăta actriță o dăduse pentru un serial de comedie. I‑a cerut lui Mungiu să‑l lase s‑o vadă el, s‑o înregistreze și apoi să îi arate proba când va avea timp.

Cosmina n‑a știut nici că era vorba de filmul lui Mungiu, nici că subiectul avea legătură cu cazul de la Tanacu. După ce Mungiu a văzut înregistrarea, a sunat‑o și a chemat‑o să dea o nouă probă. Au urmat alte patru‑cinci, cu mai multe actrițe, cu mai mulți actori. „A fost cea mai grea lună”, spune Cosmina, „mă duceam la probă și așteptam, iar mă duceam la probă și așteptam”. La final, Mungiu a sunat‑o și a chemat‑o să semneze contractul.

În paralel cu castingul, Mungiu căuta locul unde ar fi putut filma o poveste care se întâmpla într‑o mănăstire, iarna. „I‑am zis lui Moro, un prieten fiu de preot care s‑a înhămat alături de mine la producție din prima clipă, ce căutam: un deal între dealuri, aflat într‑o relație cu un oraș aflat undeva jos, în depresiune.” Au prospectat întâi zonele mai apropiate de București, dar dealurile din Călugăreni erau prea mici. Apoi au extins cercetarea în Buzău, Prahova, Brașov, Onești. Odată la câteva zile, Moro se întorcea din călătorii cu fotografii și filme. După ce au făcut o listă scurtă de locații, Mungiu s‑a dus și el să le vadă. La Câmpina aveau de văzut două dealuri. L‑au ales pe al doilea.

Decorurile le‑au construit în cam șase săptămâni. Mungiu a făcut întâi o machetă din plastilină și i‑a explicat scenografului Călin Papură de ce raport avea nevoie între biserică, chilii, bucătărie, magazii și casa preotului. Construcția a ieșit, la scară, foarte apropiată de macheta de plastilină. Au mai făcut un drum de acces și au tras curent. Pentru interioare, scenografa Mihaela Poenaru a făcut niște schițe de atmosferă foarte sugestive și a populat spațiile cu obiecte. „Mie îmi plac nespus obiectele”, spune Mungiu, „la filmare îmi place, din când în când, să pun mâna pe propsuri și să le foiesc în stânga și în dreapta până când cadrul capătă o plastică anume”.

La sfârșit de noiembrie, după câteva repetiții cu actorii în București, s‑au mutat la Câmpina.

Vorbind cu Cristina Flutur, care avea rolul Alinei, Mungiu a aflat că recent petrecuse o vreme într‑o mănăstire. Așa că le‑a trimis pentru câteva zile și pe celelalte actrițe la o mănăstire de lângă București, ca să vorbească cu maicile, să vadă cum e, să observe. Pe Valeriu Andriuță, actorul care avea rolul starețului mănăstirii și care a jucat în mai toate filmele lui Mungiu, l‑a pus în legătură cu un preot – să vadă rosturile, să învețe cum se cântă, cum se vorbește, cum se slujește. „E un mare actor dar foarte puțin cunoscut”, spune Mungiu despre Andriuță. A absolvit actorie în Georgia și regie de teatru la București, iar de câțiva ani, neputând trăi din asta în România, s‑a mutat în Irlanda unde lucra altceva. Mungiu l‑a sunat în mai, când lucra la scenariu, și l‑a rugat să‑și lase barbă. Avea nevoie de un actor puternic, nuanțat și care să poată vorbi cu accent moldovenesc. „Nu i‑am zis la ce lucram și nu m‑a întrebat. I‑am zis însă că e posibil să‑și lase barbă degeaba, că nu știam dacă voi face filmul.” Când a început castingul, Andriuță a citit și el din scenariu, iar Mungiu i‑a confirmat că el va face rolul. „Nu pentru că barba lui mă obliga, ci pentru că ce făcea el era foarte bine.”

Le spusese actorilor de la început că nu vor ecraniza cărțile (unii le citiseră, alții nu) și nici nu se vor raporta la personajele reale decât ca punct de plecare, că personajele lor sunt ficționale și trebuie să fie coerente în sine, nu cu cele din realitate. „Ori înțelegi natura umană și știi cum să generezi senzația de adevăr, cum să generezi emoție și prospețime în fiecare secvență”, spune Mungiu, „ori nu știi – și nicio documentare nu te va ajuta”.

Au filmat două luni și jumătate, câte 10‑12 ore pe zi. Filmau cronologic, în ordinea scenelor. Cele mai grele, una pe zi, cele mai simple, mai multe în aceeași zi. Era frig, vântul bătea prin decorul din scânduri, iar curând a început să și ningă. Iarna dintre 2011 și 2012 a fost una dintre cele mai grele din ultimii ani.

Din echipă făceau parte oameni cu cele mai diverse convingeri religioase, de la creștini ortodocși practicanți, la atei. În universul mic al platoului de filmare, povestea lui Mungiu începuse să testeze unele convingeri. „După dealuri e făcut și pentru cei care cred că sunt religioși, dar în realitate nu sunt, și pentru cei care cred că să nu ai nicio atitudine înseamnă să nu ai nicio răspundere, ceea ce e fals”, spune Mungiu. „E făcut și ca o reparație pentru fata aceea care a murit – de multe ori la filmare ne‑am gândit la ea.”

Pentru mulți actori, decorul de scândură preluase o parte din sacralitatea unei biserici. Deși Mungiu insistase că ce se întâmplă acolo e ficțiune, unele scene, mai ales cele cu slujbele de alungare a celui rău au fost dificile. „Și pentru Valeriu Andriuță, să pună straiele de preot pe el era greu – te încarcă foarte tare, nu e ca un costum obișnuit”, spune Mungiu. „A curs și sânge pe platou, au fost și leșinuri și vânătăi, și multă adrenalină, dar nu aveam cum reda altfel secvențele de violență și agresivitate decât asumându‑ni‑le la cea mai înaltă temperatură.”

Filmau cadre‑secvență, cadre lungi, cu o coregrafie complicată și replici multe. Stilul face parte din poetica pe care Mungiu a adoptat‑o începând cu 4, 3, 2 – încearcă să ajungă la spectator evitând tehnicile care i se par lipsite de onestitate. „Totul se petrece în fața spectatorului: emoția, acțiunea – se întâmplă în cadre lungi, fără montaj, fără muzică, iar ceea ce se spune, se simte și se trăiește e mai aproape de realitate decât de ficțiune.”

Faptul că actorii aveau cu toții experiență de teatru, erau învățați cu o astfel de continuitate, a ajutat. Cosmina povestește că la casting Mungiu a întrebat‑o dacă se descurcă să ducă o scenă lungă, cu multe replici, până la capăt. (După dealuri e primul ei film.) Cosmina l‑a întrebat: „Păi, așa se face, nu? Se face și altfel?”.

Ritmul de lucru și condițiile meteo au încercat puterile echipei (au făcut doar o pauză de trei zile pentru Crăciun și alte cinci zile când operatorul Oleg Mutu a trebuit să plece din țară pentru o altă filmare). Spre sfârșitul filmării s‑a făcut foarte frig – lucrau chiar și la minus 20 de grade. În seara când filmau ultima întâlnire a fetelor – Alina e legată de scândură în agheasmatar, iar Voichița o dezleagă – Mungiu nu găsea o rezolvare potrivită. Filmau prin niște geamuri, erau reflexii ale luminii peste tot, aparatul se aburea de la condens, follow focusul înghețase și le era greu să obțină imagini clare. La ora nouă seara, când se încheiau cele 12 ore de muncă, Mungiu nu avea încă o dublă folosibilă. „Aveam nevoie să continuu să lucrez”, spune Mungiu. „Însă o parte a echipei a cedat și a plecat pur si simplu de pe platou.”

Pe platou, Mungiu e un regizor calm. „E un soi de calm care te relaxează și care te activează”, îl descrie Cosmina, care spune despre premiul pe care l‑a primit la Cannes că e și premiul lui. „Are o inteligență specială, un fler foarte bun, și la oameni și la povești. Manageriază foarte bine momentele de conflict, de nesiguranță a ta, a întregii echipe.”

Pentru că filmul trebuia să fie gata până în aprilie, pentru a prinde selecția de la Cannes, Mungiu a făcut montajul aproape în timp real. Montau într‑o cameră de la etajul trei al hotelului din Câmpina, unde monteurul Mircea Olteanu își instalase grupul de montaj. Seara, pe la 9 – 10, urca la el în cameră și câteva ore așezau cadrele unele după altele.

Când au terminat filmările aveau un fel de prim montaj, dar au mai petrecut cel puțin cinci‑șase săptămâni lucrând sâmbete și duminici. Prima variantă avea trei ore și un sfert. A doua, trei ore. În final, au ajuns la două ore și jumătate. „Am făcut o sumedenie de variante – am inclus și scos o mulțime de secvențe până când am ajuns la rezultatul final, iar într‑o zi ne‑am trezit că ne intoxicasem cu filmul.” Din supraexpunere la material, nu mai puteau lua nici o decizie coerentă, nu îi mai emoționa nimic. „În mod normal ar fi trebuit o pauză în care să lăsăm lucrurile să se așeze. Dar noi nu aveam timp, așa că i‑am dat înainte.”

Pentru mixajul audio au mers la Paris. Coloana sonoră e foarte importantă la un film fără muzică, iar ei nu avuseseră timp să o pregătească cum se cuvine. Au lucrat 13 ore pe zi timp de mai multe săptămâni și au inclus peste 5.000 de sunete și ambianțe noi – în film, sunt peste 40 de lătraturi de câine.

„Cred că e filmul la care am lucrat în ritmul cel mai alert”, spune Mungiu. „Scrierea a durat cam nouă luni, iar realizarea până la prezentarea la Cannes cam alte nouă. Uneori mă amuză duratele astea.”

***

După dealuri a avut premiera la Cannes pe 19 mai 2012.

Mungiu și restul echipei au fost acolo pentru prima jumătate a festivalului, dar s‑au întors în România înainte de festivitatea de premiere. „Așa e obiceiul lui Cristian”, spune Cosmina, „să nu stea acolo până se decide juriul. A fost mai ușor să plecăm, să încercăm să nu ne gândim la seara premiilor și să așteptăm acasă”.

Pe 25 mai, cu o zi înainte de festivitate, echipa s‑a întâlnit în București. Mungiu nu primise niciun semn de la organizatori, dacă ar trebui să vină sau nu. „Dacă până mâine la 11 dimineața nu primim niciun telefon, înseamnă că asta e”, le‑a spus celorlalți. Avea un bilet de avion cumpărat dinainte, dar nu credea că îl va folosi. A doua zi, sâmbătă dimineață, l‑au sunat. „Veniți”, i‑au spus, dându‑i de înțeles că n‑ar trebui să vină singur. „Cum adică veniți? Veniți cine?” Cei care l‑au sunat n‑au vrut sau n‑au știut să‑i răspundă. Mungiu le‑a spus: „Uite, eu mai am o escală la Viena. Până atunci vă hotărâți și îmi spuneți dacă să vin sau nu”.

„Am aflat la unu că la două trebuia să fim în avion”, spune Cosmina. N‑au mai găsit decât bilete la business‑class. „Ne‑am îmbrăcat în aeroport și ne‑am semi‑aranjat în mașina trimisă de cei de la festival.” Au ajuns în sală când ceremonia deja începuse, așa că au vrut să se așeze undeva unde să nu deranjeze pe nimeni. Organizatorii au insistat însă să le așeze în față, lângă Mungiu. Cum s‑au așezat, președintele juriului, Nanni Moretti, a anunțat premiul pentru cel mai bun scenariu:

„Au delà des collines, de Cristian Mungiu”.

Mungiu, puțin surprins, s‑a ridicat din scaunul roșu al sălii cu peste 2.000 de locuri a Palatului Festivalurilor din Cannes și a urcat pe scenă. Era îmbrăcat în smoching negru cu cămașă albă și papion.

„În primul rând, mă bucur să fiu aici din nou”, a spus cu un zâmbet în colțul gurii.

Mai târziu a aflat că a primit premiul pentru scenariu (la care nu se aștepta) pentru că regulamentul Cannes‑ului nu permite ca un film care câștigă unul dintre cele trei premii principale (Palme d’Or, Grand Prix și premiul pentru regie), să mai primească și alt premiu, de exemplu pentru interpretare. Iar juriul a vrut neapărat să le premieze pe Cosmina și Cristina.

***

După Cannes, filmul lui Mungiu a intrat în selecțiile mai multor festivaluri. A învățat din experiența cu 4, 3, 2 cât de obositor este să călătorești peste tot prin lume cu filmul, așa că de data asta încearcă să facă lucrurile altfel. A implicat mult actorii în promovare, iar el va merge doar acolo unde îi cer contractele de distribuție. Nu‑i place că a ajuns să facă un film o dată la cinci ani, așa că vrea să‑și păstreze energia pentru a se apuca mai repede de următorul proiect.

Pe 9 octombrie, a ajuns cu După dealuri la New York Film Festival. După proiecție, a fost invitat să discute despre film în cadrul unui interviu cu public.

„De multe ori, după ce un regizor câștigă un premiu ca Palme d’Or‑ul atât de devreme în carieră, ajunge să nu mai știe ce să facă în continuare, ajunge să nu‑și mai testeze creativitatea”, a spus gazda evenimentului înainte de a‑l prezenta pe Mungiu. „Dar regizorul cu care vom vorbi în această seară a găsit o cale să‑și testeze limitele și să continue să evolueze ca cineast.”

Mungiu a apărut pe scenă în blugi, pantofi sport negri și‑un hanorac negru peste un tricou la fel.

Pe la jumătatea interviului, gazda l-a întrebat dacă 4, 3, 2 și După dealuri au un filon tematic comun și dacă și‑l va păstra pe viitor.

„Ce îmi doresc”, i-a răspuns Mungiu, „e să fac un tip de film care nu doar să îi facă pe oameni să aibă o părere despre povestea pe care le‑o prezint, ci să își pună întrebări despre propriile lor valori. Mă interesează să generez o introspecție în spectatori, să‑i fac să se întrebe: «Care‑i părerea mea despre rolul religiei azi? Fac vreo diferență între instituția bisericii, religie, credință (care e ceva personal) și superstiții?»”.

De ce rămâne să facă film în România?, l-a întrebat intervievatorul. De ce, după două premii la Cannes, nu a acceptat nici o ofertă de a face film în străinătate. Mungiu i-a întors întrebarea: „Tu de ce crezi că rămân acolo?”. Stătea sprijinit cu dreapta în mânerul scaunului înalt și, după ce a pus întrebarea, a ridicat din umărul stâng și din sprâncene în timp ce și-a lăsat capul în jos, ca‑ntr‑o împunsătură.

Intervievatorul a ezitat apoi i-a răspuns că deși înțelege că sunt în cultura română lucruri care îi spun ceva lui Mungiu, ar fi interesant să îl vadă făcând filme care spun povești din alte culturi.

„Îmi place ideea de aborda și alte culturi”, l-a întrerupt Mungiu, „dar cu condiția să fie abordarea mea”. Și-a dus mâna spre piept. „Dar nu sunt sigur că‑n alte țări mi‑aș putea păstra modul de lucru. Noi lucrăm într‑un sistem în care eu pot să iau singur toate deciziile. Nu sunt doar scenaristul și regizorul filmelor mele, eu fac și castingul, produc filmul, îl editez, am drept de decizie asupra montajului final, eu fac distribuția. Așa ajunge să fie filmul meu, așa cum l‑am gândit de la început. Dacă cineva de aici mi‑ar da libertatea de a lucra așa, aș veni și mâine să caut o poveste. Dar nu sunt sigur că lucrurile funcționează așa, pentru că modul în care noi (în România) finanțăm filmele și înțelegem cinemaul e foarte diferit. Lucrăm cu bugete mici, dar avem toată libertatea din lume de a lua orice decizie vrem pentru că nu avem presiuni comerciale.”

Cele mai grele decizii profesionale pe care le‑a luat Mungiu până acum au fost două. Ambele au fost despre plecări. În ’94, când a decis să plece de acasă, din Iași, și să vină la București, și în 2007, când a decis să nu plece din București în Los Angeles. Pe atunci, veneau reprezentanții agențiilor americane de talents până la București să‑l convingă să semneze pentru a fi reprezentat în State. A refuzat până la urmă. Nu se vedea trăind în LA, n‑avea chef să întoarcă pe dos viața sa, a soției și a fiului lor (care atunci avea doi ani) pentru o iluzie.

Pentru Mungiu, ca și pentru ceilalți regizori din generația sa, România e un cerc în interiorul căruia e aproape liber. Doar că cercul e încă prea mic pentru a le asigura supraviețuirea și impactul pe care orice creator și-l dorește. Așa că filmele lor, pentru a intra în atenția publicului român, sunt condamnate la o traiectorie de rachetă intercontinentală: trebuie să părăsească cercul, să ajungă la festivaluri recunoscute (adică la Cannes) și să se întoarcă înapoi cu premii.

Când filmele românești vor începe să iasă din atenția festivalurilor, opțiunile lor se vor restrânge până când nu vor rămâne decât cu două: fie măresc cercul, fie îl părăsesc.

***

La intrarea în cinematograful Patria din București e coadă. Actori, jurnaliști, PR‑iști, sponsori și oricine a mai primit o invitație la premiera de gală a După dealuri avansează încet spre sala vechiului cinematograf de pe Magheru. E ora opt seara și e clar că, sufocată de interesul a aproape 1.000 de spectatori și de o singură intrare în cinematograf, ceremonia va începe cu întârziere.

Cu cât s‑a apropiat data premierei, interesul pentru filmul lui Mungiu a început să crească. Parte datorită unei campanii de promovare făcută cu îndârjire de regizor și actori, dar și pentru că filmul a început să provoace reacții.

După o avanpremieră la Vaslui, protopopul Vasile Pârcălabu a spus că filmul „este o rușine” și că „va aduce o imagine proastă asupra poporului român și asupra bisericii noastre”. Protopopul n‑a vorbit în numele BOR, dar a fost intens citat de ziare, site‑uri de știri, televiziuni.

Apoi, pe 9 octombrie, Tatiana Niculescu Bran, a cărei carte a fost republicată în 2012, la Polirom, având pe copertă o imagine din După dealuri, i‑a scris lui Mungiu o scrisoare deschisă în care îl acuza de încălcarea acordului pe care‑l semnaseră. I‑a reproșat că în străinătate, inclusiv la Cannes, spune că filmul său a pornit de la niște fapte reale, iar în România, că filmul e inspirat de romanul ei despre Tanacu, dar că e o ficțiune. „Așteptând să decizi”, scria Niculescu Bran în finalul scrisorii, „în declarații, interviuri și prezentări, rolul și rostul menționării romanelor mele pe genericul filmului, prefer să nu văd versiunea finală, premiată la Cannes, care rulează pe 25 octombrie, în București. ”

„Creditul Tatianei apare pe genericul filmului așa că nu va fi niciun spectator al filmului în lumea asta care să nu ia notă că După dealuri e inspirat de cărțile ei”, mi‑a spus Mungiu când l‑am întrebat despre scrisoare. „Apare pe trailer, pe poster, pe toate site‑urile oficiale ale producătorilor și coproducătorilor, în toate mapele de presă, pe flyere, pe spoturile tv și în cele pentru radio – așa cum apare și în majoritatea interviurilor date de mine.” Spune că nu‑i poate controla pe toți cei care scriu despre film, dar că de fiecare dată când Niculescu Bran a găsit locuri în care nu apărea și referirea la cărțile ei, a cerut să se facă rectificările cuvenite. Mungiu spune însă că pierdem prea multă energie cu dezbaterea asta. Crede că fiecare poate vedea filmul și‑și poate face propria părere.

Pe scena de la Patria, după mai bine de o jumătate de oră întârziere, începe ceremonia. Toate locurile sunt ocupate; inclusiv loja, chiar și scaunele cocoțate sub tavanul scorojit. Unii invitați n‑au mai putut intra.

„Am emoții”, își începe Mungiu discursul. „După cum v‑ați dat seama, nu asta era regia pentru această seară.”

„E plăcut să vezi că ai un asemenea aflux de spectatori. Îmi doresc foarte mult să fie un semn pentru interesul general pe care spectatorii din România îl au față de filme și față de filmele românești în special. Mi‑aș dori ca și mâine la această oră, în toată țara, în toate cele 40 de orașe în care încercăm noi să ajungem să fie un asemenea aflux. Nu mă iluzionez că așa va fi. Știu că orice premieră are un farmec aparte. Vreau să‑mi cer scuze celor care au primit o invitație și au constatat că e foarte multă lume și poate că nu pot să vadă filmul în seara asta. Îi rog să mă înțeleagă și să se bucure alături de mine că, măcar o dată pe an, e posibil în România să facem coadă la film.”

Vocea îi e, ca de obicei, calmă, mai joasă, și rostește cu aceleași inflexiuni sfârșitul frazelor mai lungi.

Le mulțumește actorilor, restului echipei și cere voie ca la final să‑i cheme pe toți pe scenă. Premiera e singurul moment din istoria unui film când toată echipa, nu doar actorii principali, urcă pe aceeași scenă.

Lângă el sunt Flutur, Stratan, Andriuță și Dana Tapalagă (interpreta maicii starețe). Mungiu amintește de premiul pentru interpretare obținut la Cannes și spune că îi place să‑l considere și un premiu pentru școala românească de actorie. „Au fost niște performanțe extraordinare de‑a lungul timpului, în filmele românești la Cannes”, spune el, „dar, mă rog, ține și de șansă. Îmi pare bine că a venit acum”.

Încheie spunând că speră ca măcar proiecția să meargă bine. „La cum au decurs lucrurile în seara asta, va fi cea mai bună veste.”

După film – în timpul căruia sunetul s‑a auzit cu fâșâituri și pârâituri continue, iar proiecția s‑a oprit de câteva ori – Mungiu revine pe scenă. Mulțumește publicului că a rezistat până la final: „Îmi cer scuze că spun asta la premieră, dar facem niște filme în care investim ani de muncă și foarte mulți bani, cu sprijinul foarte multor oameni, pe care le proiectăm în condiții impecabile la Cannes și din păcate în București, în această sală, care ar trebui să fie o sală de premieră, nu există un proiector mai tânăr decât mine.”

Vocea îi e la fel de calmă ca mai devreme, dar îi lipsesc inflexiunile. Pare obosit. E sfârșitul unei seri agitate, la capătul a 18 luni la fel. Mâine, Mungiu, actorii, filmul vor fi la Iași.

S-a întors în cercul mic în care e aproape liber și îl va străbate iar, film după film. ●

● NOTĂ: Varianta tipărită a acestui articol conține următoarea eroare: autorul a transcris greșit numele lui Thierry Frémaux, directorul artistic al Festivalului de la Cannes, confundându-l cu actorul francez Thierry Frémont.

__________________________________

* Îți lipsește numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Ce-am învățat în 7 ani petrecuți cu ideea DoR

Undeva după miezul nopții se împlinesc șapte ani de când s-a născut ideea DoR. Poate unii dintre voi știu povestea,…

Jonah Sachs: De ce contează poveștile în marketing

La 22 de ani, Jonah Sachs era terorizat de gândul unui job, crezând că mintea lui ciudată o să fie un dezavantaj.…

Istoria dansului prin muzică într-un (auto)interviu cu Paul Dunca

Artiștii Eduard Gabia și Paul Dunca lansează săptămâna asta Istoria cântată a dansului românesc, un proiect care…