„E absolut în regulă cine sunt”

Cum mi-am acceptat identitatea homosexuală ca tânăr creștin practicant în România.

Povestit de Victor Ciobotaru

Am 30 de ani. Am crescut și am fost educat într-o familie tradițională. Am trăit o bună parte în România profundă, la țară, într-un sat la 40 de kilometri de Iași. O perioadă am locuit doar cu părinții și cu fratele meu, după care și cu unul dintre bunici. Aveam reguli foarte stricte despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să faci. Chiar dacă tata consuma alcool, eu nu aveam voie să consum alcool și nici țigări. Trebuia să am grijă la relațiile de prietenie, trebuia să fiu atent la anturajul pe care îl aveam. Am crescut cu ideea implementată a rușinii: „Ai grijă nu cumva să…, pentru că vorbește lumea”. 

Ai mei nu erau oameni religioși. Doar bunicul mai mergea la biserică, de Paște și de Crăciun. Printre primele cărți pe care le-am citit, pentru că o aveam în casă, a fost Biblia. Pe la șapte-opt ani eram deja prezent în biserică. Preotul din localitate era foarte prietenos. Odată, mi-a propus să îl ajut să oficieze slujba. A fost un eveniment, m-a îmbrăcat în haine preoțești, am purtat sfintele daruri în mâini.

În urma citirii Bibliei am început să am întrebări cărora le-am căutat răspunsuri. Am descoperit în Biblie interziceri explicite care sunt ignorate, făcând parte în mod curent din ritualurile și practicile Bisericii Ortodoxe. Spre exemplu, închinarea la icoane. Pentru mine asta nu prea avea sens. Dacă Biblia se afla la baza creștinismului, de ce ne închinam la icoane? Contradicțiile m-au pus în fața unei dileme: dacă sunt creștin, de ce trebuie să fac ceva ce Biblia condamnă sau interzice?

Răspunsurile pe care mi le-a dat preotul nu m-au mulțumit: că sunt chestiuni de detaliu pe care eu nu pot să le pricep deocamdată, că tema e mai complicată decât atât. Așa se face că am căutat răspunsuri în altă parte, la Biserica Adventistă. 

La începutul pubertății am conștientizat că sunt altfel decât ceilalți copii. Începuseră jocurile de-a mama și de-a tata. Nu mă regăseam în ele. Știam că sunt diferit, fără a putea spune clar în ce fel sunt diferit. Cred că am realizat că sunt gay exact la vârsta când ceilalți copii descopereau că sunt la fel ca toți ceilalți.

Tot în acea perioadă, am dat și peste versetele din Biblie care vorbeau împotriva persoanelor gay. Știam că acel cuvânt magic, „sodomie”, se referă la homosexualitate, despre care știam că e o chestie negativă. O altă carte din care am încercat să aflu răspunsuri de unul singur a fost o broșură de educație sexuală pe care am citit-o ascuns printre rafturile bibliotecii comunale. Homosexualitatea era trecută la capitolul „Deviații sau perversiuni sexuale”. Îmi era foarte clar că despre mine e vorba. În același timp știam că nu am cum să fiu o persoană deviantă. Eu eram un copil bun, copilul model, din clasa I până în clasa a VIII-a am fost primul pe școală, cum să fiu deviant? Nu am avut curajul să discut cu nimeni despre asta. Pentru multă vreme am gândit că sunt singurul copil gay nu doar din localitate, nu doar din țară, ci din întreaga lume. 

La 14 ani am decis din proprie convingere să-mi schimb religia de la ortodoxie la adventism, pentru că acolo găseam mai multe răspunsuri. Cu excepția mamei, nimeni din familie nu era de acord cu decizia. Dintr-o dată oamenii care nu mergeau la biserică se preocupau că-mi schimb credința străbună. Dumnezeu a devenit o prezență cât se poate de reală, la care mă raportam ca la un prieten – nu un Dumnezeu distant, ci un Dumnezeu apropiat căruia îi spui problemele, care te cunoaște, te înțelege.

Ca adventist interesul meu față de zona religios-spirituală a rămas la fel de ridicat. Am adoptat prin împrumut ideea că homosexualitatea e greșită, că e „păcat”, un păcat pe care Dumnezeu îl condamnă și pe care, dacă ești suficient de credincios, de bun, de loial, Dumnezeu, te poate ajuta să fii deasupra păcatului și chiar să te schimbi. Orientarea mea sexuală n-o vedeam ca pe o componentă a personalității mele, ci ca pe o pornire pe care trebuie s-o domin și s-o schimb în mine, pentru că e greșită. Desigur, odată cu maturizarea, schimbările hormonale își spuneau cuvântul, impulsurile sexuale pe care le resimțeam erau tot mai clare, însă negarea și ignorarea lor a fost modalitatea mea de a supraviețui. Am preferat să dau la o parte componenta identității sexuale din viața mea, s-o închid undeva într-un dulap, să nu discut despre asta, să mă gândesc cât mai rar și să aștept să se întâmple o minune, minunea transformării mele în heterosexual.

La 14 ani am avut foarte clar definit ce vreau să fac în viață raportându-mă la modelele pe care le-am avut eu în localitate, mai precis la pastorul adventist. Am știut foarte clar că voi merge să fac un liceu teologic, voi termina o facultate de teologie și voi deveni preot.

Atât în timpul liceului, cât și în timpul facultății am locuit în campus, un loc cât se poate de heteronormativ, care te împingea să socializezi în direcția asta de băieți-fete, de dezvoltare de relații. Nu am întâlnit niciodată o persoană gay și nu se vorbea despre asta. Finalul facultății era undeva la un orizont îndepărtat. Am evitat să mă confrunt direct cu orientarea mea sexuală pentru că abia mai târziu urma să iau o decizie legată de întemeierea unei familii. 

La Facultatea de Teologie a fost o scenă care m-a marcat: la o discuție cu colegii și profesorul coordonator de an, acesta a fost întrebat care este opinia lui despre homosexualitate, după ce mai înainte citisem faimosul pasaj biblic al Sodomei și Gomorei, din Geneza XIX.

„Dumneavoastră ce credeți despre homosexualitate?”

Reacția lui mi-a rămas impregnată în minte, pentru că acel om al lui Dumnezeu vorbea despre mine în termeni oribili, fără a se gândi o clipă că ar fi putut vorbi despre oricare dintre cei prezenți.  

„Subiectul ăsta nici nu este un subiect care merită discutat. Homosexualii sunt niște bestii care se ucid între ei cu pasiune. (…) Nu știți de cazul Luchian Mihalea?”

Mi-am dat seama că acel profesor pastor nu făcea altceva decât să perpetueze niște stereotipuri, pe care le mai întărea și prin versete biblice. Aș fi vrut să strig cât puteam de tare că și eu sunt unul dintre cei despre care se vorbește acolo. Și totuși nu sunt criminal și nu aș vrea să fiu. Că e nedrept ce se spune. A fost ca o lovitură  puternică în moalele capului. 

La finalul Facultății de Teologie, prin anul III-IV, am realizat că au trecut atâția ani și minunea așteptată nu s-a întâmplat, dimpotrivă, eu sunt mai homosexual decât niciodată. 

Nu mai puteam să mă mint. Am realizat că nu mai pot amâna la nesfârșit. Se apropia finalul de facultate, când trebuia să iau o decizie: intru în pastorație sau nu? Ar fi însemnat să mă căsătoresc, pentru că asta făceau toți. Nu era obligatoriu, dar era de dorit.

Am pus pe masă toate variantele posibile și am realizat atunci că  tot idealul cu privire la cariera-mi teologică, la tot ce mi-am dorit vreodată să devin, se dărâmă. Nu pentru asta mă pregătisem: să merg în fața unor oameni, iar ei să nu știe cine sunt cu adevărat. Să fiu nevoit să mă ascund o viață întreagă. Eu să-i învăț despre valorile creștinismului, despre cum să nu fii ipocrit, cum să nu minți, în timp ce eu însumi nu sunt autentic. Nu-mi închipui cum ar fi fost dacă acum, când se discută atât de intens în Biserică falsa problemă adusă de Coaliția pentru Familie, despre cine e familie și cine este mai puțin familie în România, eu aș fi fost pastor și ar fi trebuit să vorbesc împotriva celor ca mine, în timp ce eu m-aș fi ascuns. Nu era viața pe care mi-am dorit-o.

M-am trezit dintr-o dată fără niciun fel de plasă de siguranță. Tot ceea ce crezusem, ce construisem până atunci se ruina, nu mai aveam nici măcar siguranța credinței în Dumnezeu. Dezamăgirea pornea și de la faptul că Dumnezeul în care am crezut și pentru care m-am hotărât să studiez teologia din convingere, era un Dumnezeu care alegea să tacă la toate rugăciunile într-o problemă atât de importantă pentru mine.

Momentul acceptării mele a fost punctul zero: ăsta sunt, trebuie să văd ce naiba fac, să mă regăsesc, să mă înțeleg. Aveam 23 de ani. Accesul la materiale pe tema orientării sexuale homosexuale era limitat. Nici pe internet nu intram, eram paranoic că cineva va verifica ce site-uri am accesat iar asta va ridica suspiciuni cu privire la propria-mi persoană.

Chiar dacă n-am înțeles atunci care este adevărul până la urmă – condamnă Dumnezeu homosexualitatea, n-o condamnă? – am decis că cel mai important este să fiu eu însumi. Știam sigur că Dumnezeu condamnă ipocrizia. După ce am absolvit teologia, am făcut Facultatea de Sociologie, care m-a împlinit, și în paralel am început să lucrez într-o organizație pentru drepturile persoanelor rome, care mi-a adus mai multă satisfacție decât să am avut vreodată în practica pastorală din Biserică.

Am început să întâlnesc oameni ca mine, să studiez și alte puncte de vedere teologice decât cele pe care le citisem și să văd că Biblia e interpretată într-o mulțime de moduri. Am ajuns la convingerea că versetele care sunt folosite și instrumentalizate împotriva persoanelor LGBT de fapt nici nu vorbesc despre homosexualitate per se, ci despre abuz de putere, despre viol, despre cu totul altceva. Dacă Dumnezeu nu răspundea la rugăciunea mea, a fost pentru că Dumnezeu nu avea nicio problemă cu cine eram eu. Ăsta eram, nu voia să mă schimb. Cerința mea era absurdă.

Un alt pas important în acceptarea și în înțelegerea mult mai plenară cu privire la cine sunt eu a fost momentul în care m-am îndrăgostit. Era un început de an, 3 ianuarie, iar eu eram student la Sociologie în anul al III-lea. Atunci l-am întâlnit pentru prima dată pe actualul meu partener de viață. Voiam să discutăm de mai mult timp, dar nu vorbiserăm decât online. Prima întâlnire a fost urmate de altele, până am decis să ne mutăm împreună. Abia atunci am început să spun: „Ăsta sunt eu, e absolut în regulă cine sunt, sunt mândru cu cine sunt”. În momentul în care am descoperit ce trăire extraordinară este să iubești, o trăire care întrecea cu mult tot ce simțisem și experimentasem până atunci, am realizat cât de binecuvântat sunt că minunea pe care am așteptat-o, pentru care m-am rugat, nu s-a întâmplat.

Dacă înainte nu m-aș fi putut imagina într-o relație asumată cu cineva, locuind în aceeași casă și poate înfruntând privirile vecinilor care se uită ciudat că doi bărbați locuiesc împreună, temerile și angoasele au început să dispară una câte una. Nici acum nu mi-am clarificat dacă vecinul pe care îl salut și care nu-mi răspunde, fie nu aude, fie nu poate vorbi, fie pur și simplu o face în mod sfruntat ca să arate că nu-i convine că suntem acolo. Pe de altă parte, am o relație foarte bună cu vecinii cu care suntem legați de balcon, persoane trecute de 60 de ani. Facem schimb de rețete, împărtășim impresii de călătorie, ne ajutăm în treburi domestice.

Persoana față de care m-am decis cel mai greu să îmi fac coming-outul a fost mama. Acum un an de zile eram în vizită acasă. În fiecare zi m-am gândit dacă ar trebui să-i spun sau nu, însă de fiecare dată treceam prin același proces: cum ar reacționa, e totuși o femeie simplă, este și credincioasă, merge la biserică săptămânal, are probabil aceleași prejudecăți pe care le aveam eu. 

Cu 20 de minute înainte să plece mașina de întoarcere către București, mi-am dat seama că nu eram cu mult mai pregătit decât cu patru ani în urmă. Iar peste un an sau doi nu voi fi mai pregătit. Am deschis subiectul stângaci, zicând că am să-i spun ceva foarte important. Dacă se așteaptă să vin într-o zi acasă cu o noră, să aibă nepoți, n-o să se întâmple, pentru că eu sunt gay.

Ea a întrebat: „Cum așa?”

„Unii oameni se nasc gay, eu sunt gay, sunt într-o relație cu un bărbat, sunt fericit.”

Prima ei obiecție a fost: „Dar Dumnezeu?”

I-am explicat că Dumnezeu nu mă condamnă. Biblia e folosită în mod greșit împotriva mea și a celor ca mine. Oamenii sunt cei care urăsc pe ceilalți oameni. Dumnezeu nu urăște pe nimeni. Când i-am povestit că unul dintre frații mei fusese în vizită la noi acasă împreună cu soția și copilul, s-a mai relaxat. „Mai am prieteni din Biserică care sunt gay, care nu vor vorbi niciodată cu părinții lor pentru că le e teamă de reacțiile pe care le vor primi. Pentru că nu vor să-i piardă sau să se răcească relațiile cu ei, preferă să nu le spună. Eu am preferat să-ți spun.”

De atunci, când vorbim la telefon, nu mă mai întreabă doar „Ce faci?”, ci „Ce faceți?”. Cred că e modalitatea ei de a-și arăta discret sprijinul.

După facultate am rupt legătura cu Biserica. Dar întâlnind persoane LGBT credincioase sau spirituale, din țară, din Europa și din America, care reușiseră să-și împace armonios ambele componente ale personalității lor, am acceptat o altă realitate în ceea ce mă privește. Eu sunt rezultatul tuturor experiențelor de până acum. Sunt o persoană cu preocupări religioase, spirituale, care are convingeri creștine pentru că am crescut și am fost socializat în mediul creștin.  Negându-mi trecutul nu fac altceva decât să neg cine sunt. Atât spiritualitatea, cât și orientarea sexuală sunt parte din cine sunt eu ca om. Am început să fac pași înceți către cele două. 

Acum consider că nu intră deloc în conflict una cu cealaltă, ba din contră. Este absolut în regulă să ai valori creștine, să te identifici ca persoană gay. Pentru cei care spun că nu poți fi și creștin și gay, e doar un mod simplist de a reduce creștinismul la înțelegerea homofobă despre orientarea sexuală. În interiorul creștinismului sunt creștini care au opinii diferite pe o mulțime de subiecte, încă pe chestiuni de dogmă mult mai importante decât orientarea sexuală și homosexualitate și totuși nimeni nu îi declară mai puțin creștini. 

Mă tulbură că persoane care vorbesc despre Dumnezeu în timp ce își justifică violența și hate speech-ul prin libertatea de conștiință și libertatea de credință scot din context versete biblice pentru a lovi în ceilalți. Este profund imoral și împotriva oricăror principii creștine. Eu consider că dragostea față de aproapele ar trebui să fie motorul care stă la baza acțiunilor pe care le facem zi de zi. Chiar și atunci când avem opinii diferite pe diverse subiecte. Iar dacă ceea ce facem noi când suntem asumați ca persoane creștine nu ne ajută să fim mai aproape de Dumnezeu sau ne îndepărtează de semeni, atunci înseamnă că acest creștinism pentru care ne batem cumva în piept a eșuat în dreptul nostru. 

Nu pot să înțeleg un creștinism care face presiuni pentru modificarea legilor statului pentru a impune înțelegerile religioase proprii tuturor celorlalți. Nu pot să înțeleg creștinismul prin care încerc să restrâng drepturile celor care cred altfel decât mine. Ne jucăm cu numele lui Iisus Hristos pentru a ne justifica acțiunile care n-au de-a face cu creștinismul. Este un joc periculos. Hristos nu a impus nimănui cu forța învățăturile sale. Dacă azi impunem o definiție religioasă a căsătoriei în Constituție celor care nu cred la fel ca noi, mâine ce urmează? 

Am terminat în vară masteratul de Politici, Gen și Minorități de la SNSPA, iar acum lucrez la definitivarea lucrării de disertație, despre intersecția dintre comunitatea LGBT și religie/spiritualitate. Am făcut interviuri cu persoane religioase, credincioase, spirituale (în funcție de cum se definesc ele), din bisericile Penticostală, Ortodoxă, Catolică, Baptistă, Adventistă, în încercarea de a înțelege cum se raportează la credința în Dumnezeu și relația cu Biserica. Toate persoanele cu care am făcut interviuri au declarat că pentru ele credința în divinitate e una importantă și a evoluat în timp, pe măsură ce s-a desfășurat procesul acceptării orientăriii sexuale sau a identității de gen. Dacă îl vedeau pe Dumnezeu ca pe un personaj destul de rău sau care le condamnă pentru cine sunt, au ajuns pe parcurs să se raporteze la El, ca la un Dumnezeu bun, care nu le condamnă, ci le cunoaște, le sprijină, le înțelege atunci când nimeni altcineva nu o face. 

În restul timpului, fac voluntariat la asociația ACCEPT și țin un grup de suport pentru persoanele LGBT creștine. Acasă am grijă de pisoiul nostru Chance, care e stăpânul casei. Când am timp gătesc. Gătitul mă ajută să mă relaxez.  Zilele astea am făcut gogoși și găluște cu prune, după rețeta mamei, pe care le-am împărțit cu vecina și prietenii.

3 comentarii pentru "„E absolut în regulă cine sunt”"

  • Codreanu Eugenia spune:

    Esti un baiat cult,credincios,un om de baza care-si exprima fatis fara teama ceea ce simte si ceea ce este.Ma bucur ca am citit ce ai scris.Sper sa cunosc personal persoane de genul tau.Iti doresc succes si reusita in tot ce faci.Sa fii fericit alaturi de partenerul tau .

  • Pop Vasile spune:

    Este interesant cum te contrazici singur. În partea de început ai spus ca ai descoperit personal in Biblie ca homosexualitatea este ceva greș iar pe final ca sa iti justifici comportamentul tau ai ajuns fara justificare biblică la concluzia ca Dumnezeu te iubeste si asa. Am fost colegi de facultate si ne cunoastem. Dacă ai ajuns la concluzia buna ca ipocrizia e păcat, pt care trebuie sa iti ceri iertare si sa te pocaiesti la fel este si cu homosexualitatea, Dumnezeu nu te urăște si nici oamenii, dar conform Bibliei este păcat, la fel cum ura sau ipocrizia sunt pacate. Doar fi onest cu Biblia si lasa te luminat de Duhul Sfânt. Nu asculta nici de mine nici de tine, asculta doar de Dumnezeu exact ce zice si El sunt 100% convins că El nu greșește.

  • Rodica Grindea spune:

    Eu aparțin unei religii care are în comun cu creștinismul doar… Vechiul Testament. Sper că ați înțeles care este. Florin știe. Dar am credința mea, că indiferent de religie, toți suntem copiii Divinității. Creația Lui. De aceea, vă doresc multă fericire!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți mai placă:
ColaboraDoR: Mircea Drăgoi, graphic designer

Mircea Drăgoi este graphic designer și blogger, are trei copii și 37 de ani. În timpul liber călătorește, grădinărește…

Bucureșteanul: Cu picioarele pe pânză

Când un pictor își pune încrederea în portrete și în oameni.

Toma Coconea, aerociudatul

Oricâte trânte ar lua pe pământ, Toma Coconea își găsește mereu drumul înapoi spre cer.