Echilibru

Indiferent de rolul în care era – colegă, șefă, iubită, fiică –, Andreea Avramescu știa că are mai multe de câștigat dacă joacă în echipă.

Andreea Avramescu alerga tot timpul, pentru că era tot timpul pe fugă. Ieșise împreună cu colega ei Lizzie din sala de mese a taberei Poiana Pinului ca să meargă la duș și să se pregătească de petrecere. Era vineri, 23 noiembrie, pe la 21:30, afară se întunecase, iar temperatura coborâse spre trei grade. Era prima seară a teambuildingului organizației studențești Voluntari pentru Idei și Proiecte (VIP) și în sală erau peste 100 de tineri care se amuzau urmărind filmulețe de prezentare cu echipele formate în tabără. După ce și-a terminat prezentarea, Andreea a fumat o țigară, a băut două guri de bere, s-a îmbrățișat cu Lizzie, și-a luat geaca pe ea și au ieșit.

Mai erau și alții pe-afară; ba la o țigară, ba la vânat semnal la telefon ca să vorbească cu părinți, cu iubite. De pe treptele sălii de mese abia se distingeau vilele, aliniate de-a lungul unei alei. Vila lor era la nici 100 de pași și Lizzie i-a spus că va fi prima la duș. Andreea i-a zâmbit:

„Eeee, de ce să fii tu prima la duș?”

Cum a spus asta, a luat-o la goană. Lizzie a zbughit-o după ea. Râsetele lor se auzeau în întuneric, din holurile vilelor, din camere, de pe băncuțele de la locul de joacă, din mai toată curtea complexului aflat la 30 de kilometri de Buzău.

Andreea purta o geacă maro, o pereche de colanți cu steagul Americii și în picioare avea o pereche de cizme scurte din piele întoarsă. Era președinta VIP, o șatenă suplă de 1,65 metri, care zâmbea mereu și mirosea a Hot Couture de la Givenchy.

Pe la mijlocul distanței, Lizzie a depășit-o și a dispărut prima pe ușa vilei Miorița. Râdea atât de tare încât niște colegi din VIP, o fată și-un băiat care tocmai ajunseseră și stăteau de vorbă în fața vilei s-au amuzat. „Ia uite-le și pe nebunele ăstea!”, și-au spus. Lizzie intrase deja la duș, convinsă că șefa, cum îi spuneau în glumă, s-a oprit la povești cu colegii.

Cei doi au văzut-o pe Andreea că se așază pe treapta de la intrare și se sprijină de bara de fier care susține rampa pentru persoane cu dizabilități. Părea că se răcorește după alergătură și că zâmbește. Băiatul, Mihnea, a traversat aleea, a intrat în vila de vizavi să-și caute camera, iar fata s-a îndepărtat ca s-o sune pe mama ei.

După nici două minute, când Mihnea a ieșit pentru că n-a găsit pe nimeni care să-l îndrume spre camera lui, a văzut-o pe Andreea întinsă pe scară. I s-a părut că o aude respirând greu și îngânând; părea că voia să spună ceva și nu reușea. A fugit spre sala de mese să găsească pe cineva care să-l ajute s-o ridice. Poate înainte, poate după Mihnea – pentru că nu s-au văzut –, fata care tocmai își încheiase conversația la telefon a găsit-o și ea pe Andreea, care nu i-a răspuns când a strigat-o. A tras-o de mâini și apoi a fugit în vilă să caute ajutor. Când Mihnea și Teo au ajuns să o ridice, Andreea era inconștientă.
***
În dimineața plecării în teambuilding, Andreea s-a trezit la fel de greu ca întotdeauna. A ajuns la 07:30 la punctul de întâlnire din fața Ateneului din București, cu gâtul lung  înfășurat de mai multe ori cu un fular pufos, verde închis și ochii căprui mici de somn. Începuse bine 23 noiembrie, era ziua ei cu glume bune, așa i-a spus unui coleg care s-a apucat să filmeze odată ce au urcat în autocar.

„De ce filmăm așa, obsesiv și continuu, ca Bacovia?”, l-a întrebat languros, încercând să acopere obiectivul cu palma.

„De unde le scoți?”, a întrebat-o râzând cameramanul.

Râdeau și ceilalți strânși pe bancheta din spatele autocarului în jurul „șefei”. Andreea urma să împlinească 21 de ani peste două zile, era studentă la Cibernetică în anul III și din mai era președinta VIP, o organizație înființată în 1998 de un nucleu de studenți de la Academia de Studii Economice din București. Andreea intrase în VIP încă din primul an, fiindcă voia mai mult decât facultate. Voia ce voiau și ceilalți membri: să învețe făcând, să cunoască profesioniști care deja munceau în bănci sau în cercetare, să înlăture sentimentul de inutilitate pe care îl dădea programa încărcată de teorie.

Cea mai recentă campanie de recrutare a VIP, începută în octombrie 2012 de echipa condusă de Andreea, depășise toate recordurile de până atunci. Fuseseră acceptați 102 membri, după 602 aplicații și 475 de interviuri realizate în trei zile. Pentru cei 12 din BEX (biroul executiv de conducere) fusese o perioadă obositoare, dar frumoasă, din care au învățat și care i-a unit. În limbajul de project management prin care-și organizează orice mișcare, tocmai depășiseră un milestone.

Teambuildingul de weekend către care porneau – unii, în două autocare, alții, cu mașinile personale – se întâmplă la fiecare sfârșit de noiembrie și e momentul în care noii intrați se cunosc cu membri vechi, împărtășesc idei, își află locul în organizație, se împrietenesc, încep relații sau proiecte. Fac jocuri de motivare și încredere, concursuri, prezentări, iar seara petrec. Pentru mulți, plecarea în Teambuilding Camp era o zi mare. Unii o așteptaseră fiindcă era prima distracție din noua viață de membri ai unei organizații studențești, alții, pentru că era prima relaxare după multe luni de muncă, nopți nedormite și to do list-uri.

Deși era somnoroasă, s-a animat când au oprit la un Metro de la ieșirea din oraș ca să cumpere bere, whisky, sucuri, țigări, chipsuri și mâncare. A băut o cafea, a fumat o țigară și a insistat să facă poze cu fetele din BEX: Lizzie, Ami, Ema, Posh și Aylin. Au stat toate îmbrățișate-lipite; Aylin a pupat-o pe obraz și Andreea a zâmbit mulțumită. Avea părul prins într-un coc neglijent din care-i ieșeau niște șuvițe ondulate, de la un permanent pe care și-l făcuse în vară și care nu-i plăcea.

În autocar era zumzet și vorbărie și muzică în surdină. Câțiva băieți începuseră deja să bea bere, așa cum se întâmplă într-o plecare cu gașca, la 20 de ani. La un moment dat au început un joc cu ghicitori scrise pe o foaie plimbată din fața până-n spatele autocarului: „Care e roșcata cu prietenul Ionuț?” sau „Cine a făcut înot cinci ani?”. La ghicitoarea „Cântă la toate ședințele, dar nu ai funcția să o oprești”, cei din BEX s-au amuzat la gândul șefei și al momentelor exasperante din pauzele de ședințe, când Andreea nu se oprea din cântat I Will Survive sau, mai nou, Girl On Fire, pe care începuse s-o asculte obsesiv.

În autocar n-a cântat, ci a dormit aproape tot drumul. Şi-a pus capul pe picioarele lui Posh, managerul financiar al VIP, și a ocupat două locuri pe bancheta din spate. Cineva a întrebat-o dacă îi e rău. A spus că e doar obosită și că n-a prea dormit. La fel se întâmpla și când era mică și mergea la mare sau la munte cu părinții. Pentru că-i era rău de mașină, mama avea grijă să nu-i uite niciodată perna.

Nu era singura nedormită – mulți stătuseră în noaptea de dinainte să-și facă bagajele, să-și negocieze schimbări de locuri în autocar sau vilă, în speranța că vor ajunge mai aproape de fata sau băiatul care îi interesa. Câțiva n-au dormit deloc pentru că de-abia așteptau să plece, emoționați ca niște liceeni. La o oprire, Andreea s-a trezit și a zărit-o pe Diana la geamul celuilalt autocar. Şi-a turtit nasul de geam, c-un zâmbet larg. Era un porcușor și Diana știa asta, fiindcă Andreea se maimuțărea mereu.
***
Era sfârșitul lui mai când Andreea a avut prima ei ședință cu BEX, la cafeneaua Verona de la subsolul librăriei Cărturești. A ajuns mai devreme pentru că voia să se pregătească din timp: a legat baloane colorate de scaune, a pus unele și pe masă, iar în fața fiecărui loc a așezat o scrisoare legată cu o fundiță.

BEX-ul pe care Andreea urma să-l conducă însemna 11 oameni: vicepreședintele, care se ocupă de managerii de proiect, câte un manager pentru fiecare dintre cele patru comunități (Business Club, Econosofia, International Affairs și Leadership Development) și alți șase pentru departamentele financiar, relații publice, strângere de fonduri, marketing, online și resurse umane.

Multora dintre ei încă nu le venea să creadă că Andreea câștigase președinția și erau sceptici că poate închega o echipă, că va avea autoritate sau calități de lider. Masa veselă le-a încurcat puțin prejudecățile.

„Vă văd speriați”, le-a spus când le-a propus să ia prima decizie împreună și toată lumea a tăcut. „Nu prea știți ce să faceți. Dar nici eu nu știu.”A fost prima oară când le-a spus că are încredere enormă în ei, un lucru pe care l-a repetat apoi la fiecare ședință care a urmat. Le spunea că sunt zei pe jurisdicția lor și sunt cei mai mișto oameni pe care i-a cunoscut. Uneori, când îi plăcea foarte mult ideea cuiva, se ridica ușor de pe scaun, se apropia de cel care a uimit-o, ridica arătătorul și exclama: „Ești genial, ai o idee genială”.

În scrisoarea pe care fiecare a deschis-o după prima întâlnire, scria: „Acum că citești asta ai două posibilități: ori mă urăști, ori mă iubești. Prefer să mă urăști acum și să mă iubești mai încolo, pentru că eu, deși nu o să-ți arăt (pentru că nu o să mă lase scutul meu psihologic) o să te iubesc. Şi o să fiu mândră de tine… O să fiu mândră de tine ca om, pentru că știu că o să încerci mereu să fii obiectiv, moral și integru”. A încheiat scrisoarea cu „Să fim oameni! Să fim profesioniști! Să fim cei mai profesioniști oameni!”.

În vară au petrecut zeci de ore de lucru ca să adapteze strategiile cu care fiecare dintre ei câștigaseră conducerea unui departament sau a unei comunități și cel puțin o ședință s-a terminat la cinci dimineața, de au plecat spre casă cu primul metrou. Se și certau, mai ales la ore târzii, când părea că nimeni nu mai înțelege nimic din ce vrea să spună celălalt. Când se întâmpla așa, Andreea părea mai calmă decât ceilalți. Stătea de obicei pe pervazul ferestrei din sediu, cu ochelarii pe nas, îi urmărea și uneori cerea pauză ca toată lumea să se liniștească.

I-a ținut uniți și peste vacanță, chiar dacă comunicau mai mult prin mailuri. În cele formale sublinia termene limită, nume, locuri de întâlnire, întrebări la care aștepta răspuns. În mailurile mai relaxate, ca acela în care i-a felicitat pentru primul proiect ieșit sub mandatul lor, insera inimioare, steluțe și trâmbițe. Le încheia pe toate cu „Te pup” sau „Vă pup”.

„BEX-ul Andreei Avramescu o să fie cel mai tare”, își spuneau deja de prin august, când începuseră să pregătească recrutarea noilor membri. Voiau 600 de aplicanți, ceea ce ar fi fost un record. Aveau de planificat prezentări în facultăți, zile de stat la standuri pentru a convinge tinerii să se înscrie. Nu erau singurii – începutul anului universitar e la fel pentru toate organizațiile studențești. Oficial nu e o competiție, dar mulți o tratează așa.

Andreea voia recordul, dar știa riscurile și le-a scris celor din BEX să-i prevină să nu se definească doar prin ceea ce fac. „Nu vreau să venim în sediu pentru că toată viața noastră înseamnă departamentul sau comunitatea noastră și asta e tot ce trebuie și avem de făcut. (…) Vreau să ne definim pe noi ca oameni, ca entități obiective și ca persoane care se cunosc și au o relație echilibrată cu ele însele și pot realiza coerent ce trebuie să facă ca să ajungă niște oameni mai buni (a se citi oameni mai buni, și nu VIPeri mai buni).”

A continuat cu un final personalizat pentru fiecare, în care le dădea sfaturi despre cum să depășească o problemă de comportament: de la cum să spună nu, la cum să treacă peste frici, la cum să accepte că n-au nimic de demonstrat lumii, la cum să-și controleze impulsivitatea. Le-a repetat tuturor cuvântul „echilibru”, la care ținea atât de mult.

Înainte de teambuilding, avusese multe pe agendă, dar nimic care să nu-i placă. Făcuse sute de simulări pentru testul necesar admiterii la masterat, trecuse de recrutarea pentru VIP și lucra la proiectul de cercetare cu care câștigase președinția. Începuse un program de dezvoltare personală cu cei din BEX și îi învăța pe fiecare în parte, printr-o diagramă, să descopere ce ar trebui să fie prioritar. Le propusese să-și facă și un calendar pe rolurile din viața lor – student, membru VIP, manager, iubit, copil, frate – ca să-și noteze câte ore acordă fiecărui rol și unde ar vrea să schimbe.

Au fost și nopți în care se culca la două și au fost și zile când mânca puțin. Era dependentă de cafea și mai ales de espressoul de dimineață pe care și-l făcea în cămin la aparatul roșu în formă de ceașcă primit de la părinți. Fuma în fiecare zi cam o jumătate de pachet de Dunhill Blonde Blend, niște țigări mătăsoase și nu foarte tari. În zile mai grele fuma mai mult. Era la fel ca mulți din BEX, cărora le spunea să mai lase cafeaua și țigările și nesomnul și dacă nu mai pot, să lase to-do-listul și să se ducă la culcare.
***
Au ajuns cândva după 12:00 la Centrul de Agrement Poiana Pinului, o tabără din satul Haleș, la 30 de kilometri de Buzău. S-au învârtit prin curtea complexului care aparține Direcției Județene de Tineret și Sport, pe lângă locul de joacă pentru copii, s-au așezat pe băncile de lemn și așa a trecut o oră până la masă. Ema Barbă, managerul de PR, și-a verificat emailul pe telefon și i-a arătat bucuroasă Andreei confirmările la Gala VIP, aniversarea organizației de la începutul lui decembrie. Ema s-a entuziasmat de entuziasmul Andreei, care o făcea să simtă de fiecare dată că a reușit cel mai tare lucru din lume. „Bravo, Ema, bravo. Asta o să fie Gala Emei! Apropo, ți-ai prins foarte frumos părul!”

La masă, Andreea s-a apropiat de Diana Dragoș, o roșcată care coordonează comunitatea International Affairs și pe care oamenii din BEX o roagă uneori să le facă masaj. A pupat-o și a întrebat-o: „Foxy, nu-mi faci și mie un masaj? Te aștept la mine în cameră.”

În vilă, s-a întins pe burtă în pat, și-a ridicat bluza, apoi și-a dat-o jos. „Ce rece e!”, a tresărit după ce Diana i-a întins primele degete de cremă uleioasă, poate de migdale, poate de avocado, care intra bine în piele și se pierdea în S O Y E Z  H U M A I N S, tatuajul care îi curgea de-a lungul coloanei vertebrale, până spre mijlocul spatelui drept și elegant, descoperit de-atâtea rochii și de-atâtea bluze.

Au schimbat o bârfă despre un cuplu nou din VIP și apoi Andreea i-a spus Dianei că o doare spatele și că se simte puțin rău, ca și cum ar avea o cădere de calciu. Lipsa de calciu era felul în care Andreea își explica stările ocazionale de rău; uneori se simțea fără vlagă, alteori îi amorțea un picior sau i se încleșta gura. Lua un calciu aditiv, se așeza, își rotea maxilarul și-și revenea; de obicei nu era nimic grav. Acum simțea nevoia de odihnă, așa că Diana i-a adus un calciu efervescent într-un pahar cu apă, l-a băut și a lăsat-o să doarmă.

Pe la 15:00, când a plecat din cameră spre sala de mese unde s-au strâns toți, Andreea purta niște colanți cu steagul Americii, unde roșul dungilor era mai degrabă bordo. Un coleg care-o plăcea pentru că avea picioare frumoase, i-a spus: „Steagul Americii nu a fost niciodată așa de sexy, țușcă!”.

În sala de mese, Cristi Francu, 32 de ani, un fost președinte al VIP, acum proprietar al unei agenții de turism, le-a vorbit despre program, ce înseamnă organizația pentru el și ce înseamnă Teambuilding Camp. El și logodnica sa, Gena Turcu, președinta Comitetului Director al organizației, de asemenea fostă membră a VIP, se ocupă de câțiva ani de organizarea taberei (transport, cazare, strânsul banilor), dar și de arhitectura programului. Francu a proiectat apoi un discurs al finanțistului Bogdan Balthazar, care a vorbit despre organizație și care a spus, printre altele, că tinerii de elită n-ar trebui să-și piardă speranța că vor găsi drumul profesional care li se potrivește. A urmat un joc de încredere, pentru care era nevoie ca patru voluntari să stea pe patru scaune, sprijiniți unul de altul, și, după ce scaunele erau trase, să rămână în aceeași poziție, fără să cadă. Andreea a sărit prima să intre în joc, chiar dacă colegii i-au spus că e mai degrabă pentru membrii noi, ca să se spargă gheața. A insistat, și a fost distractiv, și s-a râs.

Apoi s-au împărțit în echipe și fiecare echipă a primit provocarea de a filma un videoclip care să exprime identitatea grupului. Andreea și alți șase colegi erau în echipa roșu-bordo și au filmat și-n cameră, și afară, mai multe scene în care personajele își schimbau comportamentul după ce beau dintr-un pahar cu suc de vișine. Voiau să spună despre ei că sunt „echipa care răstoarnă situația”. Chiar dacă nu au intenționat, imaginea filmulețului a ieșit și ea răsturnată, fiindcă filmaseră cu iPad-ul și Andreea nu reușise să o transforme la timp. Când a prezentat filmul a stat pe vine ca să țină proiectorul întors. S-a râs, s-a aplaudat și Andreea era fericită că ieșise totul super, ca întotdeauna.

„Cristi, trebuie să ne pregătim să scoatem băutura pentru party”, i-a spus lui Francu înainte să iasă din sala de mese. Nu mai erau multe filme de prezentat și voia să fie totul bine. Se-nvățase în ultima vreme să-și facă griji pentru toți membrii și se-ntreba dacă a făcut tot ce putea, chiar dacă știa că a mulțumi pe toată lumea te lasă uneori fără resurse.

Apoi, s-a îmbrățișat cu Lizzie, și-a luat geaca pe ea și au ieșit.
***
Când Andreea și-a auzit numele rostit în amfiteatrul Facultății de Cibernetică, în octombrie 2010, a venit din sală spre prezidiu și s-a apropiat de prodecan, care i-a înmânat diploma pentru prima admisă la facultate. Era firavă, purta o vestă maronie folk și avea părul într-o coadă împletită. Stătea dreaptă și era toată un zâmbet.

În anul I, Andreea nu știa doar definiții și concepte din economie, cum știau mulți dintre cei care intraseră la Cibernetică; știa ceva mai mult. Asta se simțea din siguranța cu care răspundea la seminarii, din legăturile pe care le făcea între concepte sau pentru că visa din primul an la materiile care se predau la finalul facultății: teoria jocurilor și macroeconomie.

Pasiunea pentru macroeconomie a determinat-o să aplice în același an pentru comunitatea Econosofia din VIP. După interviu a sunat entuziasmată acasă la Focșani și i-a spus mamei că a fost mai greu ca la examenul de admitere, că a durat 45 de minute și că au trecut-o „și prin micro, și prin macro”.

Primul proiect la organizarea căruia a contribuit a fost o serie de seminarii pe teme de macroeconomie, geopolitică, politici publice și monetare, al cărui principal invitat era Lajos Bokros, europarlamentar maghiar și profesor la Central European University din Budapesta. Andreea a fost în al nouălea cer când l-a cunoscut, iar acesta i-a deschis apetitul de lectură pentru Adam Smith, un pionier al economiei politice, și John Keynes, un important macroeconomist. S-a bucurat la fel de mult când a moderat jocul Win as Much as You Can, inspirat din teoria jocurilor, care pune competitorii să aleagă între opțiuni de câștig, una mai benefică pentru câștig individual, dar și mai riscantă, și una mai puțin atractivă, dar mai echilibrată și de care beneficiază toți jucătorii.

De teoria jocurilor se ocupase și John Nash, matematicianul american laureat al premiului Nobel, a cărui viață a inspirat filmul A Beautiful Mind. Nash apărea în albumul ei de pe Facebook numit Passions, lângă imagini cu mousse au chocolat, pantofi cu toc, o Angelina Jolie tatuată și Johnny Depp.

În comunitatea Econosofia a devenit repede omul căruia îi puteai cere ajutor și sfaturi pentru orice ținea de economie. Pentru Andreea nu era niciodată suficientă economie. De-asta și-a dorit ca în anul universitar 2011-2012 oamenii din Econosofia să aibă mai mult de o săptămână de workshopuri de macroeconomie. Așa s-au născut Sesiunile de training pentru creier, proiectul ei de workshopuri și studii de caz pe trading. L-a numit așa fiindcă, dacă voiai să participi, trebuia să fii dispus să-ți pui creierul la treabă. Au găsit un trader care lucrase la o bancă și avea o platformă online în teste. Participanții se împărțeau pe echipe, adică pe bănci comerciale și așteptau semnale de la Banca Națională, știri despre inflație, șomaj și alte variabile economice și cumpărau sau vindeau monedă. Andreei îi plăceau la nebunie extazul și durerea de cap de după o sesiune de trading, care combina pasiunea cu munca și cu inovația, dându-i sentimentul că învățase ceva nou.

La facultate a lucrat cu Vali Brabete, un coleg de grupă, la un algoritm matematic pentru o sesiune de comunicări științifice. Se hotărâseră să facă o platformă online pentru consumatori, care avea în spate un model matematic ce urma să-i optimizeze clientului lista de cumpărături, în funcție de buget. Vali spune că n-a mai văzut o gândire atât de matematică ca a Andreei. Era patru dimineața când el îi afișa un șir de caractere și ea stătea cu creionul pe caiet și calcula rapid. „Nu e 2, e 3 acolo.”

Şi profesorii o vedeau ca pe un vârf. Era ceva în ea ca o avalanșă. Era un student dinamic, dintre cei care vor să facă mereu mai mult, de-asta împreună cu Vali, la cererea fostei prodecan, a propus modificări ale cu­rriculei, astfel încât, printre altele, în primul semestru din anul I să se studieze măcar o materie legată de Cibernetică. Reușiseră să le fie aprobate unele dintre sugestii și Andreea spunea că ar mai face încă o dată facultatea numai de dragul noii programe.

Anii ei de studenție n-au fost numai despre facultate și VIP. Avea o gașcă din Cibernetică cu care ieșea prin barurile de lângă ASE, prin cluburi, și cu care a fost la Balul Ciberboboci, unde-și inaugurase o rochie neagră cu spatele gol, în care arăta incredibil. Într-o zi i-a scris unei colege că este fericită „pentru că voi sunteți niște oameni minunați, și mă simt foarte bine și mi-e frică să nu mă simt așa mereu”.

Anul trecut începuse să-și dorească să facă schimbări și în VIP. Simțea că în organizație comunitățile nu sunt unite, că nu știe una ce face cealaltă, că nu e transparență, că proiectele primează în fața oamenilor. Nu era singura care sesiza probleme, dar parcă nimeni n-o făcea cu atâta accent pe umanizarea experiențelor: „Dincolo de câtă economie știi, cât de project manager ești, să fim oameni”.

În ianuarie 2012 și-a tatuat pe coloană, de la gât spre mijlocul spatelui, „Soyez humains”, cu litere mici și subțiri. Erau drumuri blocate din cauza zăpezii când a apărut de ziua mamei la Focșani să-i facă o surpriză. I-a arătat tatuajul și i-a spus: „Ăsta-i cadoul meu pentru tine”. Ştia că mama nu e de acord cu tatuajele, dar știa și că au o înțelegere: „Dacă pe mine mă face fericită, tu trebuie să te bucuri”. Mama s-a bucurat, dar a întrebat-o totuși dacă a fost autorizat salonul și dacă a fost atentă la igienă. Iubitului ei, Ciprian, cu care era împreună din liceu, i-a plăcut; i s-a părut un manifest de eleganță și forță. „Soyez humains” însemna și Franța, destinația pe care o visa pentru un masterat în economie, pentru care a și aplicat în toamna lui 2012. Când ea și Ciprian vizitaseră Parisul, a scris pe Facebook că „este lumea în care oamenii nu se agață nici de Dumnezeu, nici de putere, nici de prejudecăți, responsabilități sau inhibiții. Lumea în care oamenilor nu le este frică să fie liberi”.

În primăvara lui 2012, când o colegă a întrebat-o dacă n-ar vrea să candideze la președinția VIP, s-a strâmbat. După câteva zile, numai la asta se gândea. Puțini credeau că o să câștige; era în al doilea an de VIP, venea din Econosofia și lumea o credea mai degrabă cu cifrele, decât cu leadershipul și managementul. Contracandidata și favorita era Alexandra Chiru, care era în ultimul an de ASE și conta pe susținerea biroului executiv.

Andreea a prezentat ultima, după Alexandra, căreia i se spune Chiru, și o a treia candidată, care depășise oricum timpul de prezentare. Ideile Andreei au ridicat aproape toată sala în picioare, în aplauze. Planul ei nu era să mărească VIP, ci să cerceteze ce vor studenții de la organizația care-i reprezintă, ce vor alumnii, ce-și doresc partenerii și finanțatorii. Credea că doar așa poți afla dacă proiectele răspund nevoilor. Strategia ei compara organizația cu un sistem cibernetic în care intră date intrare într-o cutie neagră, ies date ieșire, iar ce este între ele – KPI-ul (key performance indicator) – e cheia de măsurare a succesului. Folosea adjective ca „îndrăzneț”, „ambițios” sau „agil” pentru obiective, proiecte sau cercetări. Tuturor le-a plăcut; chiar și Chiru a fost impresionată. În eventualitatea că va câștiga, Andreea îi propusese să-i fie vicepreședinte.

Discuțiile biroului executiv din noaptea lungă a alegerii au fost încinse. Andreea avea emoții și plângea pentru că victoria ei nu era evidentă și conducerii. Nu fusese așa încordată înaintea niciunui examen, niciunui concurs. Când a doua zi, la patru dimineața, au sunat-o să-i spună că a câștigat, Andreea a izbucnit în plâns. Nu a adormit toată noaptea ca să aștepte vestea. „Ţi-ai dorit mult, nu?”, a întrebat-o mama de dimineață, iar Andreea, cu un nod în gât și cu ochii mari, i-a răspuns că da. Ajunsese oficial pe culmea-culmilor.
***

Andreea a fost ridicată de pe treaptă și dusă pe brațe într-o cameră de la parterul vilei de către Mihnea, Teo și un alt băiat, care tocmai intrase în VIP. La 21:47 au sunat la 112. Era întinsă pe patul din mijloc când Francu a intrat și a văzut-o. Venise Mihnea să-l ia din sala de mese, unde încă se râdea și se aplauda la filmulețe, spunându-i că Andreei i s-a făcut rău. Francu era convins că fac mișto de el și au chef de-o farsă.

Când a văzut-o inconștientă a împietrit și a vrut să sune la 112, dar studenții i-au spus că sunaseră deja. Francu a alergat apoi spre sală să întrebe cine are mașină și nu a băut, ca s-o ducă la spital. Apoi, Mihnea și Teo și alții care se mai strânseseră în cameră au scos-o afară, pe o bancă, la vreo 50 de metri de vilă, ca să fie mai aproape de salvare când va veni.

Când Francu a ieșit din sala de mese, mai mulți l-au urmat și s-au strâns cu toții în jurul băncii. Au pus pe ea pulovere și geci, ca să nu-i fie frig, i-au ținut capul în sus și i-au descleștat gura, ca să-i scoată limba, să nu se înece. Au pus-o într-o parte și i-au ținut picioarele în sus, ca să-i circule sângele. Cineva îi masa mâinile și picioarele să i le încălzească și altcineva îi căuta pulsul la încheietură și la gât sau încerca să-i asculte pieptul. Pulsul părea slab și părea că nu respiră. O femeie de la bucătăria taberei a venit cu o sticlă de oțet, ca să i-o pună Andreei la nas, și una cu apă și zahăr, cu care i-au udat buzele. I-au dat cu apă pe față și pe gât. Avea ochii întredeschiși, i se vedeau pupilele și nu reacționa la nimic.

Trecuseră deja mai mult de 10 minute de la primul apel la 112. La 22:01, Francu a sunat și el la 112 și i-a spus operatoarei că nu știu ce să facă – dacă să aștepte ambulanța sau să plece ei spre spital. Operatoarea i-a spus că mașina plecase deja din Buzău. Ştiau cu toții că drumul până la Poiana Pinului e deluros, dar sperau că ambulanța va avea viteză și că la ora aceea drumul va fi liber. Operatoarea i-a mai spus că probabil s-ar întâlni cu salvarea pe drum, dar un băiat care vorbea cu tatăl său medic la telefon spunea că e periculos s-o transporte ei. Dacă îi făceau rău, dacă nu se intersectau cu ambulanța pe drum și dacă n-o puteau opri?

Erau deja vreo 10, poate 15 oameni afară. Ieșise și Lizzie de la duș și, când au văzut-o apropiindu-se, au întrebat-o: „Ce ai făcut cu Andreea?”, iar ei nu i-a venit să creadă când a văzut-o întinsă. Le-a spus că mai are căderi de calciu și poate asta e. Când Chiru a văzut-o pe bancă, a rămas la distanță, nemișcată, cu un gol în stomac. Îi vâjâiau pe la urechi vorbele celorlalți: „Are puls”, „respiră”, „aduceți o oglindă!”. Francu îi ruga obsesiv să-i verifice pulsul și cineva a spus că este slab. Erau în jur câțiva băieți care făcuseră în liceu cursuri de prim ajutor, dar n-au intervenit, pentru că nu voiau să greșească și să-i facă și mai mult rău. La 22:05, Francu a sunat din nou la 112.

„Tot de la Poiana Pinului. Nu știți unde e ambulanța acum? Că nu știm sigur dacă mai are puls.”

Operatoarea i-a spus să rămână pe fir, să-i facă transferul la Serviciul de Ambulanță.

„Alo. Da? A plecat ambulanța. Şi-a mai revenit fata?”, a răspuns o operatoare.

„Nu, nu și-a revenit. Nici nu știm dacă mai are puls. Vă rog eu frumos! Unde e ambulanța acum?”

„Am trimis. A trecut de Vernești.”

Vernești e la vreo șapte kilometri de Buzău, deci parcurseseră o treime sau ceva mai mult din distanță. Francu a reluat o întrebare pe care o pusese și în apelul anterior – dacă ambulanța e cu medic, pentru că credea că ar fi fost mai de ajutor.

„Nu, că medicul e plecat în altă parte, la altă urgență”, i s-a răspuns.

„Păi și cum facem?”

„Păi vine cu cadru medical, nu v-am trimis ambulanța fără cadru medical. Așteptați. Da?”

Apelul s-a întrerupt. Francu l-a reluat imediat și i-a spus operatoarei să vorbească la Ambulanță „și să fie pregătiți și la spital pentru că dacă nu e nimeni la spital și lucrurile se precipită, n-are nicio șansă”. I s-a făcut din nou legătura cu Ambulanța:

„De minute bune nu mai avem niciun semn de la ea. Ştiu că a plecat ambulanța, dar nu a sosit încă. Nu știm ce să facem, ne puteți da un sfat?”

„Dar nu putem să vă dăm pentru că nu știm despre ce e vorba, dacă se știe bolnavă cu ceva, dacă au consumat ceva.”

Francu i-a spus că nu a consumat nimic și a fost găsită pe scară leșinată.

„Ştiți cumva unde sunt?”, a întrebat-o pe operatoare.

„Sunt pe traseu, dar nu am avut medic. Ambulanța cu medic e plecată, am trimis o ambulanță cu asistent, dar haideți dacă puneți problema, trimitem și medicul în întâmpinare, nu se pune problema. Așteptați. Trebuie să ajungă.”

Colegii din jurul Andreei i-au pus o oglindă între buze și s-a aburit. Dar începuse să se învinețească și era din ce în ce mai rece, iar tatăl-medic de la telefon le-a spus să o ducă în cameră, fiindcă probabil îi era frig. Chiru s-a apropiat de Ami și i-a spus că ar fi bine să-l sune pe Ciprian să-l întrebe dacă Andreea are vreo alergie, vreo afecțiune, ceva care să-i ajute să înțeleagă de ce a leșinat.

Ciprian, care era în Focșani, la o bere cu prietenii, a simțit-o calmă pe Ami la telefon și nu s-a panicat. Andreea mai avea căderi de calciu, deși nu-și amintea să fi leșinat vreodată de la ele. Ştia tot ce se poate ști despre ea, doar erau de cinci ani împreună, de când ea avea 16 ani.
***
Liceana Andreea era deșteaptă, frumoasă, veselă și cu o imensă încredere în sine. Dacă nu o iubeai, nu aveai cum să n-o invidiezi. Andreea l-a agățat pe Ciprian cu un „Ce mai faci?” pe hi5, după ce i-a văzut fotografia de profil, în care el se strâmba puțin, părea inaccesibil și aducea cu Johnny Depp, după care era atât de terminată încât își pusese o ilustrație pe Facebook cu mesajul „If I die today, tell Johnny Depp I loved him”.

În 2007, Ciprian Vasile avea 22 de ani și era student în anul IV la Administrație Publică în București. L-a amuzat mesajul, dar n-a băgat-o în seamă, pentru că i se părea un copil. Trecea printr-o perioadă de atacuri de panică, cărora nu știa cum să le facă față, iar o relație cu o tipă de a X-a părea SF-ul de pe lume. Dar într-o zi de la sfârșitul lui octombrie, când Focșani sărbătorea Festivalul Internațional al Vinului, Ciprian i-a răspuns la mesaj și s-au întâlnit în fața Clubului Harlem, unde ea era la o petrecere. S-au plimbat prin oraș în seara aceea și pe Ciprian l-a frapat cât de sigură părea pe sine. Vorbea repede și firesc, nu se fâstâcea și nici nu încerca să pară mai mare. Avea 16 ani, era Andreea Avramescu și era importantă.

Au început să iasă și Ciprian se îndrăgostea de ea tot mai tare. Era caldă, avea un suflet enorm și-l liniștea. Avea spatele drept și elegant, pielea fină, măslinie, și sânii mici. Era femeia perfectă. A știut că se stabilește o legătură puternică între ei când, după trei luni, Andreea i-a trimis o scrisoare din viitor, din 2018. Erau căsătoriți, o chema Andreea Vasile și era însărcinată cu primul lor copil. Ciprian era în Taiwan, era cu câteva zile înainte de Ziua Îndrăgostiților, ea tocmai cumpărase bilete la Eros Ramazotti și îi scria că i-ar  plăcea să-i aducă niște vișine în ciocolată, ca pe vremuri. A încheiat scrisoarea așa: „Şi-ți mai scriu acum în 2018, pentru că deși atunci eram lângă tine în 2008, poate eram prea mică să-ți spun cât te apreciez”.

În primii trei ani s-au iubit mult, poate mult prea mult, de parcă nu mai era nimeni și nimic în jurul lor. La început, Ciprian a simțit că mama ei nu prea era de acord ca fiica să iasă cu un tip mai mare cu șase ani, dar în timp s-a relaxat. Andreea îl ajutase să-și revină după perioada grea de atacuri de panică; chiar îi mâzgălise un desen în Paint cu o iubită care este Batman și îl omoară pe atacul de panică. După facultate și un job la București, Ciprian s-a întors la Focșani, unde s-a angajat la firma familiei, specializată în consultanță în siguranța muncii. Un singur an au stat împreună în Focșani, când Andreea era într-a XII-a. Apoi a plecat ea la București. Distanța era grea, dar i-a învățat să fie mai puțin dependenți unul de altul. Plănuiau să se mute în Franța în 2013, când ea spera să înceapă masteratul.

În ultima vreme Ciprian îi reproșa că nu are timp de el. I se părea că e ca un TGV, că trăiește viața de parcă ar fi echipată cu un motor turbo. Vorbeau însă des la telefon și Andreea îi povestea ce mai face prin VIP, ce o enervează la nu-știu-cine sau ce om genial a mai cunoscut.

Inițial planul era să ajungă și Ciprian în teambuilding pentru că împlineau în weekendul acela cinci ani de relație, iar ea făcea 21 de ani. Apoi, Andreea s-a răzgândit, fiindcă nu i se părea profesionist să vină cu iubitul. Încercase să mute data taberei, dar urma săptămâna cu 1 decembrie, când majoritatea studenților plecau acasă. Cu zi înainte să pornească spre Poiana Pinului, îi scrisese într-un SMS: „My dear tiger, am fost sub semnul norocului că ne-am cunoscut, că ne-am simțit unul pe altul atât de bine, că ne avem. Te sărut. Cu drag, your tigress”.

În iubire, Andreea era la fel ca un sistem cibernetic: nu era nimic sucit în ea, niciun cablu blocat, și toate legăturile erau directe și firești. Asta însemna pentru Andreea să fii uman.
***
După ce au adus-o pe Andreea de afară în camera ei și au întins-o pe pat, Aylin s-a așezat lângă ea, șoptindu-i: „Andreea, te rog, trezește-te!”, cum făcea în fiecare dimineață în camera de cămin pe care o împărțeau. La un moment dat, când Ema a intrat în cameră să vadă ce se întâmplă, Aylin i-a luat ochelarii de pe nas și i-a pus între buzele Andreei. S-au aburit, dar culoarea Andreei se schimba; unii o vedeau vânătă, alții galbenă.

Gena stătea lângă Andreea și se ruga – la fel ca Aylin; ca cei din fața cabanei, care se mai uitau pe geamul camerei de la parter; ca cei din fața complexului, care încercau să prindă semnal de la șosea; ca Francu, care, la 22:11, sunase pentru a patra oară la 112, de unde a fost transferat la Ambulanță.

Operatoarea l-a întrebat dacă știu de vreo istorie de crize convulsive, dacă au stropit-o cu apă – Francu a răspuns că da – și i-a spus că, din ce vedeau pe monitoare, ambulanța era pe la Nișcov, un sat la 17 kilometri de Poiană, nici departe, dar deloc aproape pentru oamenii din jurul Andreei.

Se făcuse atât de frig încât unora nu le mai ajungea un pulover și o geacă; părea irațional că stăteau și-așteptau lângă geamul camerei, dar ce altceva era de făcut? Francu, care alerga între cameră și intrarea taberei, unde prindea semnal, simțea că e prea liniște și prea întuneric afară și ar fi dat orice să audă sirena ambulanței. Auzea voci și-i încolțeau gânduri în minte, și la un moment dat s-a apropiat de niște băieți și i-a întrebat dacă au luat ceva, dacă au băut ceva, să-i spună orice i-ar putea ajuta pe cei de pe ambulanță. „Băi, nu ne jucăm!”, le-a spus. Au spus că nu.

Andreea era inconștientă deja de jumătate de oră. La 22:15, Francu a făcut al cincilea apel la 112, cerând sfaturi pentru că simțea că pierd timp prețios. Operatoarele i-au spus că, din ce văd pe ecran, ambulanța mai are opt-nouă kilometri, că se apropie de satul în care e tabăra, dar că sunt serpentine, că trebuie să aștepte și că nu pot da sfaturi. „Sfaturi nu vă putem da fiindcă nu se știe ce este acolo, care e cauza pentru care această domnișoară nu și-a revenit după atâta timp.” Francu a insistat să i se facă legătura cu cei de pe salvare, dar i s-a spus că e imposibil.

A ieșit și Gena din camera unde era Andreea și s-a dus la Francu, care stătea afară ca să prindă semnal. Un băiat a fugit spre ei și le-a spus: „Cristi, Gena, se-ngălbenește, faceți ceva, că voi sunteți adulți”. La 27 de ani, Gena nu simțea că ar fi mai adult decât studenții; nu știa ce să facă și picioarele îi tremurau încât abia putea să meargă. În toți anii de teambuildinguri, nu se întâmplase niciodată să se îmbolnăvească cineva sau să fie nevoie de ambulanță. Francu s-a întrebat dacă să-i sune sau nu pe părinții ei, dar n-a putut să ia o decizie.

Se rugau toți să audă o sirenă de ambulanță, dar tot ce se auzea era muzica din sala de mese. Francu și ceilalți din BEX hotărâseră să nu alarmeze pe toată lumea și să-i țină pe cât mai mulți în sală. Unii știau că o fată a făcut o cădere de calciu și o să-și revină. Cei noi, abia intrați în organizație, nu știau prea bine cine era Andreea Avramescu și ce însemna pentru VIP.

Francu a făcut al șaselea și cel din urmă apel la 112 la 22:22. I-a spus operatoarei de la Ambulanță că salvarea tot nu sosise. Aceasta l-a rugat să aștepte până dau de personalul de pe ambulanța 38 la telefon, pentru că prin stație n-aveau semnal. Francu a stat în tăcere la telefon mai bine de un minut.

„Alo?”, întreba la fiecare 10 secunde.

„Alo?”

„Alo?”

„Deci știți cumva pe unde sunt?”

„Numai puțin, vă rog. Suntem pe telefon acum. Au ieșit din Haleș spre Poiană, spre dumneavoastră, da?”

Trecuseră 37 de minute de la primul apel. La unu, două, poate trei minute mai târziu, cei de afară au văzut cum salvarea albă a făcut dreapta de pe șosea și a intrat pe poarta sculptată a complexului. Avea girofarele aprinse și, când a cotit spre alee, pe lângă studenții care o așteptau, a scos un țiuit, ca atunci când își face loc prin trafic. A oprit lângă intrarea în vilă și din mașină au ieșit un bărbat și o femeie.
***
Andreei îi plăceau de mică schemele și planurile și sistemele.

Când nici nu mergea bine pe picioare prin apartamentul de două camere de lângă piața din Focșani, Andreea a luat aprinzătorul rusesc de aragaz și l-a dezmembrat în mai multe piese. Le-a pus la loc tacticos, sub privirea uimită a tatălui, care apoi a încercat să-l aprindă. Mergea.

Andreea s-a născut când amândoi părinții aveau 25 de ani. Liliana și Marian s-au cunoscut în liceu, la Focșani, și s-au căsătorit în 1985. Liliana a absolvit Facultatea de Finanțe-Bănci și a rămas acasă să aibă grijă de Andreea. Din 1994, Marian face naveta în Italia, unde lucrează în restaurări interioare. Andru sau Ţuțu, cum o alintau ei, era un copil sensibil. Îi plăceau mult cățelușii – la nouă ani i-a convins să-i ia un pui de pechinez, pe care l-a botezat Lucky –, se juca cu prietenele de la bloc cu Barbie, Furby și My Little Pony, sărea șotron sau se urca în dudul din fața blocului.

Din clasa I nu s-a mai oprit din luat note de 10. Avea o pasiune pentru cifre, dar se descurca la orice materie. Era cea care verifica dacă colegii își făcuseră temele, dar era și printre divele clasei. Nu-și petrecea ore-n șir făcând teme. Avea un program strict de odihnă, la care mama ținea foarte mult. Venea de la școală, găsea masa pusă, mânca, dormea, se trezea și învăța până cel târziu la 19:30.

Căuta un fir logic în orice plan de învățare pe care și-l crea, cu început, cuprins și încheiere. Așa o învățase mama, să citească lecția cu voce tare și cu creionul în mână, să-și facă scheme, să scrie definiții. Ura să memoreze comentarii la română și nu înțelegea de ce trebuie să ia de bune părerile altora.

În generală, colegii o mai făceau tocilară și venea plângând acasă. Părinții colegilor o mai întrebau pe mama: „Ce-i dați, doamnă, să mănânce de învață așa bine?”. De atunci, mama a sfătuit-o să le spună colegilor că este o diferență între un tocilar și un om inteligent. Discursul pe care l-a ținut când a terminat clasa a VIII-a, ca șefă de promoție, s-a terminat cu cu un citat parafrazat din Arhimede: „Dați-ne un punct de sprijin și vom duce lumea mai departe”.

A fost la numeroase concursuri și olimpiade prin țară, cele mai multe la matematică. Au mai fost câteva la română și geografie și cele de economie din liceu. Îi plăcea să câștige, dar îi plăcea și mai mult să cunoască alți copii. N-a fost nici mofturoasă, nici singuratică. Trecuse prin două operații – una să i se scoată o aluniță mai mare de pe nas și una de scoatere a amigdalelor, pentru că răcea des, ambele făcute în clinici private. Îi era frică de sânge și de boală. La 18 ani, când i se luase sânge pentru analize, era cât pe ce să leșine; asistenta i-a dat o palmă ca să-și revină.

Mama și tata au învățat-o că opiniile trebuie bazate pe argumente. „Ai un cap pe umeri, gândește cu el”, îi spuneau. Nu i-au spus niciodată: „Ești mică, tu trebuie să taci”. A înțeles repede asta. Odată, când a vrut să dea muzica tare și mama i-a spus că deranjează vecinii, Andreea a fost nedumerită: „Şi ce dacă? Sunt în casa mea, am libertate”. Așa a aflat că și libertatea are nevoie de echilibru; a ei se termina acolo unde ar fi putut s-o deranjeze pe a altora.

În liceu, pasiunea pentru matematică s-a transformat în pasiune pentru economie. A trecut împreună cu mama prin cursurile acesteia de la facultate și apoi prin cele găsite pe site-ul ASE-ului. Andreea a luat mențiune la naționala de economie și-ntr-a XI-a, și-ntr-a XII-a. A luat 10 la BAC, iar când mama a întrebat-o la telefon „La ce ai luat 10?”, i-a răspuns: „La tot!”. Oricâte note și premii aduna, Liliana îi spunea mereu: „Mă bucură notele, dar cel mai mult mă bucură că ești om, mama. Asta-i cea mai mare realizare a mea”.
***
Când asistenta și ambulanțierul au intrat în cameră, au pus-o pe Andreea pe podea și Aylin, Gena și alți doi colegi care mai rămăseseră în cameră au tras paturile ca să facă mai mult loc. Erau niște țevi sparte undeva în vilă și mirosea a rugină până-n camere. Asistenta a început să le pună întrebări: ce s-a întâmplat, cum au găsit-o, dacă a băut, ce a mâncat, dacă a consumat droguri. I-au spus că mâncase, că a băut puțin dintr-o bere și că a căzut brusc în fața intrării din vilă.

Asistenta i-a ridicat până aproape de gât bluza bleumarin pe care o purta invers, ca să i se vadă tatuajul prin decolteu. I-a pus pe piept electrozii de la aparatul de resuscitare, un defibrilator semiautomat, și studenții au auzit-o trimițându-l pe ambulanțier la mașină să cheme un alt echipaj. A scos masca de ventilație și le-a spus fetelor s-o ajute. Iulia, care până atunci a ținut-o de limbă, a apăsat puternic masca pe gura Andreei, ca să nu intre aer, așa cum i-a explicat asistenta, și cu cealaltă a luat balonul de ventilație și a început să preseze.

Când palmele împreunate ale asistentei apăsau sternul Andreei într-un masaj cardiac, linia de pe monitorul defibrilatorului tresărea. Când compresiile încetau, linia redevenea continuă și cu o voce robotică masculină, aparatul spunea: „Nu atingeți pacientul, analizez ritmul”. „Nu se recomandă șoc”, spunea vocea aparatului, iar asistenta relua masajul cardiac.

Din două în două minute, aparatul spunea „Nu se recomandă șoc” și Gena a întrebat ce înseamnă, dar n-a primit niciun răspuns de la asistenta care-și continua procedura. La un moment dat Iulia a plecat și Aylin a preluat pompa. Cândva, după câteva cicluri de masaj cardiac, ambulanțierul le-a spus că miroase ciudat în cameră. I-a întrebat dacă consumaseră alcool, pentru că lui i se părea că miroase a alcool. Aylin s-a înfuriat; de parcă hotărâse deja că erau niște tineri beți la o petrecere.

La un moment dat, asistenta i-a injectat ceva în venă Andreei și Gena a întrebat-o ce e. I s-a spus că e adrenalină. Francu stătea în ușa de la intrare, dar nu vedea prea bine ce se întâmplă, fiindcă între cameră și ușă mai era un hol mic. Uneori alerga spre colțul vilei, ca să se uite pe geam și să asculte. Ami îl tot întreba ce se întâmplă, fiindcă Ciprian o suna din cinci în cinci minute și îi punea o singură întrebare: „S-a trezit?”. I-a spus că a venit ambulanța, dar că Andreea nu s-a trezit și atunci Ciprian i-a zis că pornește spre Poiană.

Fereastra de la cameră era întredeschisă și când cei de afară au auzit prima oară vocea robotizată spunând că „Nu se recomandă șoc” au tresărit; nu știau ce înseamnă, dar unora li s-a părut că e de bine. Apoi, aceeași propoziție care se tot repeta a început să-i frustreze. Erau furioși că nu puteau face nimic și că nu înțelegeau ce se întâmplă. Un băiat a venit la Chiru și i-a spus că trebuie să fie tare dacă Andreea n-o să-și mai revină, pentru toți cei nou veniți în organizație și pentru echipa ei. A simțit că i se urcă sângele la cap și s-a înfuriat. L-a rugat să plece și să nu mai zică așa ceva niciodată.

La un moment dat, după mai multe serii de masaj cardiac – compresii toracice plus ventilație prin mască –, după un timp care celor din cameră li s-a părut a fi ore, asistenta s-a uitat frământată spre fete și le-a spus în șoaptă: „Băi, copii, e grav”.

Aylin s-a speriat și, aproape în același timp cu Gena, a început să întrebe: „Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?”.

„E foarte grav”, a auzit-o pe asistentă. „Dacă eu iau mâna acum de pe ea, voi conștientizați că ea nu mai e?”

Era neputința omului din spatele vestei pe care scrie Ambulanță, dar a fost un șoc pentru Aylin și Gena, singurele care mai rămăseseră în cameră și care voiau să audă ceva care să le dea speranță. Gena a ieșit din cameră pentru că nu a mai rezistat și nu le-a spus celor de afară, nici măcar lui Francu, ce i-a spus asistenta. După câteva minute a ieșit și Aylin, nu înainte să le spună celor de pe ambulanță că e sigură că echipajul care e pe drum poate face altceva.

„O să facă același lucru”, i s-a răspuns.

Când sunetele celei de-a doua ambulanțe au început să se audă din drum, Chiru a ieșit la șosea să facă cu mâna. Erau vreo 20 de oameni adunați în fața vilei, vinerea era pe sfârșite și era frig. Câțiva s-au mai animat când au văzut a doua salvare, cu un echipaj de trei oameni. Ami, care înțelese că nu e o simplă cădere de calciu, le-a amintit colegilor cum în săptămâna care trecuse, în care parcă toți erau lipsiți de vlagă, cu o grămadă de sarcini pe cap, Andreea le spusese, într-un mesaj audio, că „o să fie bine”. Apoi a început să plângă, dar s-a stăpânit repede, pentru că nu voia să-i sperie și mai mult pe ceilalți. A început în schimb să înșire un program de restricții pe care avea să-l impună Andreei după ce-și va reveni. „O să-i luăm țigările și cafeaua, o să o îndopăm cu mâncare și o să-i dăm apă. O să fie bine.”

În camera în care era Andreea erau acum cinci oameni de pe două ambulanțe, îngenuncheați lângă ea, ținând de mască, apăsându-i pe piept, încercând s-o resusciteze. Francu intrase în cameră să vadă ce se întâmplă și simțea că nu e bine. I-a întrebat dacă să-i sune pe părinții Andreei și i-au spus să aștepte. La un moment dat, i-a văzut uitându-se unii la alții, apoi la ceas, apoi i-a văzut scriind ceva pe-o foaie. A înțeles că-și notează ora morții.

Era vineri, 23 noiembrie, 23:50, și Andreea nu mai era.
***

Nimeni n-a înțeles exact de ce murise Andreea Avramescu. Nici colegii din VIP, cărora Francu a început să le spună pe rând că nu putuse fi salvată, nici cadrele medicale, nici poliția locală, nici Ciprian, care a ajuns în tabără în acea noapte, nici părinții Andreei, care au aflat de la părinții lui Ciprian.

Lipsa unei explicații coerente se simțea a doua zi dimineață în sala de mese, unde se auzeau mai tare ca oricând tacâmurile, deși nimeni nu prea mânca. Era liniște și era haos și nu știau de ce au pierdut-o, deși toată lumea voia să știe, inclusiv o mână de reporteri, corespondenți locali ai posturilor naționale, care aterizaseră ca vulturii în Poiana Pinului, căutând sincronul perfect pentru știrea despre fata moartă într-o tabără cu colegii. Îi ambuscau pe rând în curtea complexului, curioși să afle dacă:

„A băut ceva?”

„A tras pe nas?”

„A avut depresie?”

„S-a certat cu iubitul?”

Nimeni nu i-a întrebat cine era Andreea, ce înseamnă pentru ei, de parcă tot ce conta era să găsească urgent explicația simplă care să strângă oamenii la televizor. Ar fi fost simplu dacă ar fi băut, dacă s-ar fi sinucis, dacă ar fi deviat de la normă. Așa, era complicat și jurnaliștii nu voiau răspunsuri complicate. Cei din VIP, înmărmuriți, le-au cerut să-i lase în pace, dar reporterii aveau nevoie de ceva cu care să se poată întoarce în redacții și să transmită. Studenții li s-au părut suspecți și când au zărit un Lexus în parcare, l-au filmat și le-au spus: „Sunteți băieți de bani gata, aveți jeepuri, de ce nu vorbiți cu noi?”.

Unele știri apărute apoi spuneau că, potrivit unor surse de pe ambulanță, în timpul manevrelor de resuscitare s-ar fi simțit miros de alcool. Au fost și știri care susțineau că Andreea a murit de epuizare, după ore de muncă și după ce susținuse o prezentare.

Pentru că Andreea știa mereu ce trebuie făcut, colegii au încercat să-i urmeze exemplul. Ami și-a găsit puterea să întâlnească privirea pierdută a lui Ciprian, când i-a spus că iubita lui murise. Diana a rupt robotic zeci de tablete de calciu efervescent și le-a împărțit în pahare celor care nu se mai puteau opri din plâns. Chiru și-a sunat părinții să vină s-o ia și, când a ajuns acasă la Buzău, a găsit tortul de ciocolată pe care mama ei ar fi trebuit să-l aducă sâmbătă seară în tabără, ca s-o surprindă pe Andreea. Pe tort scria: „La mulți ani, El Presidente!”.

Părinții Andreei au aflat mai apoi de la medicul legist din Buzău că Andreea suferise un stop cardio-respirator. Pe certificatul de deces pe care l-au primit scrie că moartea Andreei este de „etiologie neprecizată”, adică nimic din ce s-a putut vedea la autopsie nu indică o cauză anume pentru oprirea inimii. Li s-a spus că au fost găsite leziuni cardiace și pulmonare, dar că acestea nu puteau produce stopul cardiac. Neputându-se determina o cauză a morții, analizele au fost trimise de la Buzău către Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” din București. Un raport detaliat, încă nefinalizat la începutul lui martie, ar putea conține mai multe explicații.

Potrivit Serviciului de Ambulanță Județean Buzău, Andreea a fost găsită în asistolie de prima ambulanță. Asistolie înseamnă că inima nu mai pompează sânge către niciun organ și nu mai există activitate cerebrală. Cadrele medicale au încercat să-i facă masaj cardiac Andreei astfel încât să-i readucă inimii un ritm pentru ca defibrilatorul să poată șoca. Însă defibrilatorul nu a detectat niciun ritm cardiac și, de aceea, nu recomanda șoc. Şansele ca cineva să-și revină din starea de asistolie sunt minime și există doar dacă se acționează asupra pacientului asistolic chiar în momentul când a intrat în această stare.

Şansele ca un pacient care a făcut un stop cardio-respirator să supraviețuiască scad cu 10-20% la fiecare minut de așteptare. Studiile spun și că după patru-șase minute survine moartea cerebrală. Un pacient găsit în stop cardiac ar putea fi salvat dacă se începe imediat masajul cardiac și procedura este menținută până la venirea unei ambulanțe. Cazuri similare de morți subite au adus la apariția defibrilatoarelor externe automate, care pot fi folosite de oameni fără pregătire medicală, în aeroporturi, instituții publice sau alte locuri unde tranzitul este intens. În România, există astfel de aparate în București, la cinci guri de metrou, dar și în Piatra Neamț și Baia Mare.

Un stop cardio-respirator la 20 de ani ar fi putut fi provocat, de exemplu, de o boală cardiacă congenitală, un defect al inimii, anomalii ale arterelor coronare sau o altă boală genetică nediagnosticată.

Părinții Andreei nu-și amintesc ca fiica lor să se fi plâns vreodată de dureri de inimă sau să fi avut tensiunea oscilatorie. Nu înțeleg ce afecțiune cardiacă ar fi putut avea din moment ce, atunci când venea acasă la Focșani, alerga și o oră pe banda din sufragerie. Mama mai știe și că fiica ar fi sunat-o dacă s-ar fi simțit rău, pentru că-i era frică de boală.

Până când raportul de la IML București va fi gata, pe părinți îi chinuiește misterul și lipsa informațiilor. Poliția cercetează cazul, dar o concluzie va fi gata abia când va apărea rezultatul detaliat al autopsiei.

E greu de spus dacă acea noapte de la Poiana Pinului putea să se termine altfel.

Teoretic, colegii Andreei care făcuseră cursuri de prim ajutor ar fi putut să încerce să o resusciteze când au descoperit-o, dar în agitația de acolo s-ar putea să nu-și fi dat seama că e nevoie să facă asta, sau să le fi fost frică să intervină, sau să fi uitat ce învățaseră. Unii dintre cei din VIP s-au simțit vinovați că n-au făcut mai multe, ceea ce li s-a și reproșat, dar n-au cum să dea timpul înapoi. Poate că încercând s-o resusciteze ar fi ținut-o în viață până venea salvarea, poate că nu; preferă să nu se mai gândească la asta.

Pe de altă parte, la Poiana Pinului, în perioada vacanțelor, când sunt elevi în tabere, funcționează un cabinet medical cu asistentă. Grupurile care vin în excursii private, spune Romeo Lungu, care conduce Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Buzău, sunt obligate prin contract să-și asigure asistență medicală, dar până acum n-a întâlnit niciun grup care să facă asta. Spune că de acum încolo va face ca aceste prevederi să fie respectate.

Dacă operatoarele de la ambulanță puteau să-i ghideze pe cei din VIP e altă întrebare. Acestea trebuie să evalueze corect gravitatea cazului și să trimită, în consecință, echipajul cel mai apropiat, cu asistent sau cu medic. Nu sunt obligate să dea indicații de resuscitare prin telefon, dar, spun unii medici, ar putea s-o facă, tocmai pentru că în astfel de cazuri, indiferent de cât e de rapidă, nicio ambulanță s-ar putea să nu ajungă la timp.

Mai sunt întrebări legate de cât de repede a venit ambulanța și dacă a avut personal calificat. Al doilea răspuns pare mai simplu – Francu a insistat la telefon pentru un medic din cauza unor experiențe din familie, unde însă nu era vorba de o persoană în stare de inconștiență. Pentru o urgență unde prioritatea este resuscitarea, asistenta are pregătirea necesară să intervină. Cu timpul e mai complicat. Legea spune că o ambulanță trebuie să ajungă în mediul rural în 20 de minute, iar în acea noapte, a făcut 30-40 de minute. Lhuana Zissu, managerul Serviciului de Ambulanță Județean Buzău, spune însă că pe fișa completată de asistentă scrie că prima mașină a plecat la 21:52, la cinci minute după primul apel, și că a ajuns la 22:10, ceea ce nu poate fi adevărat dacă ultimul apel la 112 a fost făcut la 22:22. Zissu spune că nu crede în această neconcordanță.

Chiar dacă ambulanța ar fi ajuns mai repede e greu de presupus că asta ar fi schimbat ceva. Niciunul dintre cei prezenți nu au dubii legate de eforturile celor sosiți la fața locului. Ce îi înfurie pe părinții Andreei e ușurința cu care s-a vehiculat ipoteza beției, pe care cred că a transmis-o ambulanțierul și și-ar dori ca bărbatul să-și ceară scuze.

În camera de acasă a Andreei, tatăl a pictat pe unul dintre pereți cu albastru și apoi a schițat-o pe fiica lui dintr-o fotografie în care stă cu spatele, are părul prins și prin bluza decupată i se vede tatuajul de pe coloană cu „Soyez humains”. Sub ea a desenat logoul VIP, un albatros și într-un colț un „S” răsucit, pe care îl caligrafia și Andreea peste tot. Sub desen, părinții au hotărât să scrie: „Azi e o zi bună. Să privim lumea cu ochi buni, cu dragoste și cu încredere”.

Mama folosește acum parfumul ei și i-a preluat contul de Facebook, unde a postat fotografii și scrieri de-ale Andreei, găsite pe iPad. Tot mama a răspuns și la emailul primit de universitatea din Toulouse, care o anunța pe Andreea că fusese admisă la masterat. Sunt zile când plâng sau râd amândoi la masa din bucătărie, amintindu-și de fiica lor, încercând să-și găsească liniștea.

Fără Andreea, Ciprian încearcă să se concentreze la ce are de lucru, ca să reziste. Pentru el, Andreea era femeia excepțională cu care voia să aibă o familie. Chiar dacă nu mai e întreg fără ea, spune că ar vrea să-și găsească echilibrul de după cutremur.

În BEX, studenții au luat o vreme decizii gândindu-se ce ar face Andreea dacă ar fi în locul lor. Au amânat gala din decembrie pentru martie și unii se gândesc să organizeze cursuri de prim ajutor pentru membrii organizației. Abia în ianuarie, Chiru a preluat oficial și atribuțiile președintelui, după ce și-a amenințat colegii la sfârșitul anului că dacă continuă s-o preseze să ia locul Andreei, pleacă din VIP. I-a fost atât de greu, de parcă ar fi luat ceva ce nu era al ei.

Chiar dacă nimeni nu o rostește, fraza „BEX-ul Andreei Avramescu o să fie cel mai tare” este acolo. Ami simte că Andreea a investit în ea mai mult decât a făcut oricine în 20 de ani, Ema și-a pus pe desktop un post-it virtual pe care scrie „Don’t forget to make her proud”, Lizzie a început să le trimită oamenilor din departamentul pe care-l conduce scrisori de motivare, așa cum făcea și șefa. Au strâns aproape 1.000 de lei după înmormântare și ar vrea să-i doneze unui student sau studente care vrea să-și continue studiile în străinătate, dar nu-și permite. Şi fostul prodecan, care îi ceruse ajutorul cu schimbarea curriculei, spune că va propune conducerii facultății ca Andreei să i se acorde, post-mortem, o diplomă simbolică de absolvire.

De când era mică, Andreea a învățat că lumea se schimbă în bine doar dacă fiecare alege jocul cooperativ. „Câștigul prin cooperare este mai mare decât suma câștigurilor individuale”, spunea explicând un exercițiu de teoria jocurilor. Era într-o relație echitabilă și echilibrată cu lumea și cu oamenii din jurul ei, o relație în care nu doar că nu pierde nimeni, ci în care toți simt că au câștigat ceva: și fiica, și părinții; și, iubita și iubitul; și șefa, și VIPerii.

Dispariția Andreei a rupt acest echilibru, dar tot Andreea e cea care, prin tot ce făcea, încerca să-i învețe pe ceilalți să ajungă mai ușor la el. Cu câteva zile înaintea teambuildingului s-a înregistrat cu webcamul și le-a trimis colegilor următorul mesaj:

„Dragă BEX,

Ştiu cât de greu poate să ne fie în momentul ăsta să ne liniștim și să trecem peste tot stresul pe care-l avem. (…) Voiam să vă zic că toți suntem așa și toți o să trecem peste asta împreună și că-n momentul în care crezi că nu mai poți o să fie cineva din BEX lângă tine (…) care să-ți zică că, frate, anul ăsta ce o să faci tu chiar o să schimbe VIP-ul, puțin câte puțin, în mai bine.

M-am înregistrat zicându-vă asta pentru că ați devenit parte din viața mea, pentru că sunteți echipa mea, pentru că sunteți într-un fel familia mea, (…) pentru că atunci când sunt în fața voastră nu pot să-mi las emoțiile să curgă așa și pentru că îmi place mie să mă înregistrez și să trimit oamenilor la care țin toate urările mele de bine și toate încurajările. Eu o să fiu acolo mereu, și când nu o să fiu, o să-mi cer scuze. Ideea e că știu, e pueril, e clișeic, dar o să fie bine. Sunt sigură. Și vă pup”. ●

__________________________________

ACTUALIZARE (23.05.2013): Astăzi se împlinesc șase luni de la dispariția Andreei Avramescu. Părinții nu au primit încă raportul autopsiei, acum finalizat, dar prins într-un lanț de proceduri birocratice între instituțiile locale. Au aflat însă de la Institutul de Medicină Legală Buzău că Andreea a murit în urma unui infarct miocardic. Potrivit șefei Institutului de Medicină Legală Buzău, Magdalena Dragu, infarctul s-a produs pe fondul unei ateromatoze coronariene, o afecțiune cardiacă prin care pereții arterelor se îngroașă. La tineri, cauzele frecvente ale unui infarct produs prin ateromatoză coronariană sunt fie o formă genetică de hipercolesterolemie, fie o trombofilie ereditară, o boală care predispune la formarea de cheaguri de sânge și uneori plăci de aterom (infiltrarea pereților aortei și a unor artere cu o substanță grasă). Nu se știe deocamdată dacă vreuna dintre aceste cauze a provocat și infarctul Andreei. ●

__________________________________

NOTA EDITORULUI: Oana Sandu a început documentarea acestui articol la sfârșitul lunii noiembrie 2012, la puțin timp după moartea Andreei. Intenția n-a fost de a tulbura intimitatea familiei și colegilor, ci de a spune o poveste despre o femeie tânără, în pragul aniversării a 21 de ani, care a avut un efect important în viețile tuturor celor pe care i-a întâlnit.

Pentru acest material, Oana a vorbit cu colegii Andreei din biroul executiv al VIP, dar și cu alți membri din organizație care au fost în tabără, cu colegi și profesori de la facultate, mentori, colegi de liceu, colegele de cămin, cu iubitul și părinții ei și a folosit conținutul înregistrărilor câtorva dintre apelurile către 112, din seara în care Andreea a murit. Pentru informații medicale și protocolul de resuscitare, a vorbit cu medici de urgență și cardiologi.

Toate scenele reconstruite în acest articol sunt documentate din mai multe surse și interviuri. Singurele persoane cu care Oana nu a reușit să ia legătura sunt echipajele de pe cele două ambulanțe; scenele respective sunt reconstruite din amintirile studenților.

Știm că memoria umană nu e infailibilă și că tensiunea acelei seri a făcut în mai multe rânduri ca unele dintre amintirile celor intervievați să difere, chiar să se modifice de la o lună la alta. Am încercat să folosim variantele recurente în mărturiile obținute și, uneori, am ales o variantă în favoarea alteia. Unde au existat dubii, am încercat să împăcăm mai multe versiuni.

Pe tot parcursul documentării, am încercat să fim ghidați mai puțin de întrebarea „cum și de ce a murit Andreea Avramescu?” – deși rămâne un mister dureros atât pentru familie cât și pentru colegi – și mai mult de întrebarea „cine a fost Andreea Avramescu și ce a lăsat în urmă?”. Dacă am reușit sau nu, rămâne la latitudinea cititorilor.

Așteptăm reacțiile voastre, alături de orice mesaje vreți să transmiteți familiei, iubitului sau colegiilor Andreei din VIP, pe oana@decatorevista.ro. ●

Acest articol a câștigat premiul Superscrierea Anului la concursul Superscrieri 2013.

27 de comentarii

  • z ·

    e foarte emotionant articolul…

  • cineva de prin Galati ·

    Am citit primele randuri despre Andreea atunci cand s-a intamplat mult regretatul eveniment… nu am cunoscut-o, dar mi-au ramas in minte cele doua cuvinte „Soyez humains”.. atat de simple, totusi atat incarcate de sens…

    Acum am citit povestea de mai sus in intregime si nu pot decat sa fiu solidara cu cei care au cunoscut-o si sa regret ca lumea a pierdut o astfel de persoana. Un model de urmat pentru toti…
    Prin acest articol, Andreea continua sa inspire si alti oameni… Multumiri deci pentru share

    Sper ca familia sa-si gaseasca alinarea, iar cei cunoscuti sa fie fericiti ca au avut ocazia sa o cunoasca…

  • arakelian ·

    Condoleante familiei. Multa putere sa treaca peste.
    Articolul este mai mult decat o ofranda adusa ei.

  • Dana ·

    Frumos scris. Tristetea unei astfel de despartiri, personaliatea fiintei care pleaca fara veste – revolta impotriva neputintei… intelegere pentru cei care n-au stiut ce sa fi facut … emotionant si sfisietor.
    O mingiere pentru familie si o indrumare pentru noi toti: sa invatam ce-i de facut in astfel de situatii! Uite, timpul nu iarta! Sint citeva minute in care trebuie facut ceva … Ar trebui sa se invete inca din scoala, nu?! Dumnezeu s-o odihneasca pe Andreea!

  • Superscrierea « Like of the Day ·

    […] Anului 2013, mai exact. Se numeste Echilibru si a fost scris (pentru ca e un reportaj) de Oana Sandu intr-un mod in care mi-ar fi placut sa-l […]

  • Mihai Maruseac ·

    Eram mult prea stresat de lucruri anul trecut și n-am observat atunci tragedia deși se întâmpla destul de aproape de mine, cunoscând oarecum multe din persoanele care au fost acolo.

    Multe lucruri puteau fi diferite și poate Andreea ar mai fi fost printre noi. Poate cândva în viitor, un caz similar se va termina cu bine. Momentan emoțiile nu-mi permit să zic mai mult 🙁

    Condoleanțe familiei și apropiaților.

  • Mărturia unui jurat la Superscrieri | Jurnal roz de cazarmă și nu numai ·

    […] “Superscrierea anului” i-a revenit Oanei Sandu, pentru textul Echilibru, publicat în Decât o revistă. Poate ați auzit, acum vreun an, pe vremea asta, despre moartea […]

  • Marian S ·

    Indiferent de varsta, indiferent de antecedente, de starea fizica,

    FUMATUL DAUNEAZA GRAV SANATATII.

    Sa nu uitati niciodata chestia asta. V-o spune unul care a reusit sa se lase de foarte multi ani si care nu inceteaza sa se bucure pentru alegerea facuta atunci.

  • Raluca ·

    Nu sunt medic dar am incercat la randul meu sa stiu cat mai multe despre sanatate si pot spune ca deshidratarea are efect asupra functionarii inimii, cazuri de infarct fiind frecvente la sportivii care prin efort transpira si astfel se pierd cantitati mari de apa din corp ceea ce duce si la pierderi de electrolizi afectand inima. Fumatul si consumul de cafea conduc la deshidratarea puternica a organismului. Astfel ca epuizarea fizica, care consuma mult din resursele eneregetice ale organismului, impreuna cu deshidratarea care afecteaza circulatia, impreuna cu lipsa de hrana corespunzatoare, prin care ar trebui sa se faca reaprovizionarea organismului cu energie, pregatesc terenul pentru dificultati de functionare interne.

    Acest om avea tot viitorul inainte, nu trebuia sa se intample asa ceva vreodata.

  • Lansăm primul număr al Revistei Cercetaşului! : Scout Sfânta Tereza ·

    […] Lansarea va fi precedată de o discuţie cu jurnalista Oana Sandu, reporter la Decât o Revistă, premiată în acest an la Gala SuperScrieri pentru cel mai bun reportaj. […]

  • Stelian ·

    Din ziua de sambata, de cand am aflat prima oara despre Andreea si despre tragicul ei sfarsit, ma simt atat de ravasit, ca si cum as fi cunoscut-o personal; nu sunt genul de persoana care sa faca risipa de lacrimi…si totusi ele continua sa apara! N-am cuvinte sa-mi exprim regretul pentru aceasta pierdere, atata bunatate, atasament fata de ceilalti, de valorile umane care ne unesc (sau ar trebui sa o faca)nu se intalneste decat arareori. Regret din suflet ca n-am cunoscut-o pe Andreea, desi aceste randuri au incercat sa spuna cat mai multe despre ea, despre felul ei de-a fi, despre tot ce a lasat in urma, despre tot ce a oferit celorlalti; mi-as fi dorit sa citesc despre studentul exceptional Andreea Avramescu, ajunsa la o facultate din strainatate, despre cea care a schimbat atat de multe vieti din postura de lider, de varf al societatii…nu despre sfarsitul prematur, de neinteles si atat de dureros! Sincere condoleante familiei si tuturor celor apropiati!

  • Cinci articole lungi şi bune din 2013 | Blog de Cârcotaş ·

    […] • “Echilibru“ (via Decât o Revistă) – Povestea Andreei Avramescu – o tânără care a influenţat (pozitiv) multe persoane şi care a murit în condiţii misterioase. […]

  • Casa Jurnalistului şi Decât O Revistă, Cele Mai Multe Premii La Superscrieri | Pagina de media – Petrişor Obae ·

    […] Premiul “Superscrierea Anului” a fost câştigat de Oana Sandu, editor asociat al revistei “Decât o revistă“, pentru lucrarea “Echilibru“. […]

  • Despre una, despre alta | ·

    […] timp o colega mi-a citit cateva citate dintr-un articol despre Andreea Avramescu si echilibru, din Decat o Revista.  L-am recitit de vreo 9 ori.  Prima data am fost socata de povestea ei, o tanara superba, cu un […]

  • Decât o Revistă » Actualizare: Echilibru (DoR #11) ·

    […] DoR #11 (Primăvară 2013) am publicat povestea Andreei Avramescu, preşedinta organizaţiei studenţeşti Voluntari pentru Idei şi Proiecte (VIP), care a murit […]

  • „Dacă simțiți că sunteți într-un loc unde nu mai învățați, gândiți-vă să vă găsiți altul ” | Prin vizor ·

    […] Andreea, personajul poveștii mele, Echilibru, nu am cunoscut-o niciodată dar am reușit să o creionez și să o simt după aproximativ 50 de […]

  • 5 scene din redacție pentru 5 ani de DoR | Write, write, otherwise we are lost ·

    […] număr cu o supă de roșii în trei. Îmi place că văd de aproape cum iau naștere povești ca Echilibru, Norii sunt prietenii tăi sau proiectul la care au lucrat împreună vara asta, Toată lumea din […]

  • Curs de jurnalism narativ pentru studenți la redacția Decât o Revistă | Zăpăcita ·

    […] a câștigat Superscrierea Anului la Superscrieri, o competiție de jurnalism narativ, cu textul Echilibru, despre moartea și viața unei studente […]

  • [Speakeri ateliere] Cristian Lupșa: „Doar umplând foaia cu ceva în fiecare zi o să ajungi mai aproape de valoarea celor pe care îi apreciezi” | Carevasăzică ·

    […] Iar unul la care am avut plăcerea să lucrez ca editor și pe care îl consider un model de muncă reportericească autohtonă e „Echilibru”. […]

  • Superscrierea anului 2013 : Europa FM ·

    […] Citiți aici Superscrierea anului 2013: decatorevista.ro/echilibru […]

  • Carmen ·

    Ce om minunat! Dragostea parintilor si respectul lor pentru ea ca om trebuie sa fi contribuit enorm in formarea ei. Chiar daca nu am cunoscut-o decat prin acestecateva randuri scrise de DoR, imi pare foarte rau ca o persoana atat de frumoasa sufleteste a plecat mult prea devreme dintre noi. Le doresc parintilor multa putere sa treaca peste aceasta incercare teribila.

  • Coneva din Cluj ·

    Am recitir articolul la 3 ani dupa nefericitul eveniment. Nici nu stiu daca am plans mai tare acum sau atunci.
    Eu am cunoscut-o pe Andreea in cadrul unei tabere din Cluj, in 2009, in cadrul careia puteam testa viata de student la UBB. Imi amintesc de ea penteu ca mereu avea ceva de zis, parea o tanara foarte inteligenta si implicata.

  • Ionut ·

    Daca macar unul din oamenii prezenti cand se stingea se gandea sa inceapa resuscitarea cardio-pulmonara, mai exista o sansa. Daca pensiunea ar fi avut o trusa de prim-ajutor, eventual cu un defibrilator portabil, care nu e o avere, si care nu ar trebui sa lipseasca avand in vedere localizarea izolata, ar mai fi fost o sansa. Ca urmare a unei morti tragice si poate evitabile, organizatiile studentesti ar trebui sa organizeze cursuri de prim-ajutor pentru toti studentii de anul I din toate facultatile.

  • anca ·

    atat de trist cand astfel de persoane pleaca de langa noi. o prezentare frumoasa a povestii, din care reiese intr-adevar cine era ea: o persoana minunata. inchei intr- o nota pozitiva, fiindca pare ca Andreea nu era genul de perosoana care sa amane lucrurile pentru ca mai apoi sa regret ca nu a facut x sau y, deci ea poate fi un exemplu pentru tineri. se stie ca atunci cand esti tanar ai nevoie de repere,ei bine,ea ar putea fi unul, deoarece si-a urmat pasiunea, a invatat, s-a bucurat de momente specifice varstei,s-a implicat, nu lasa la intamplare lucrurile;pare ca incerca sa dea valoare oricarui lucru in care se implica. evident, dat fiind ca nu am cunoscut-o, este posibil ca unele din presupunerile mele in legatura cu ea, pe baza a ceea ce am citit, sa nu fie adevarate si imi cer scuze daca este cazul. Andreea, esti o fata de nota 100000 iar parintii Andreei, jos palaria pt copilul pe care l-ati crescut si educat si o viata linistita de acum in colo sa aveti !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
mame #5 Elena Vlădăreanu

Mai poți fi creativă după ce naști? - o întrebare grea la care e greu să răspunzi cu da sau nu. Dar, oare e corectă?

Adrian Despot: Liber sau așa ceva

Din cei 42 de ani ai lui, Adrian Despot e pe scenă de 24. Dar abia în ultimii ani s-a obișnuit cu rolul și responsabilitatea de star.

[#dordealba] Niciun cod fără focus grup

Claudiu Ceia crede că tehnologia poate simplifica relația cu birocrație, dar nu înlocuiește o discuție empatică.