Echilibru

Când am început să alegem subiectele pentru DoR #11 am fost preocupați să explorăm ideea diferențelor de percepție…

Notă: Acesta este editorialul care deschide DoR #11, pe care-l găsești în shop-ul DoR.

Recent, la un interviu pentru o bursă, unul dintre intervievatori mi-a spus cam așa: „E incredibil cum te suprapui peste meseria ta. Dar cine ești dincolo de muncă?”.

Nu mi-a plăcut niciodată întrebarea asta și ani de zile am evitat să răspund sincer, pentru că pare o întrebare care nu ascunde nicio curiozitate; ba mai mult, vine împachetată într-o judecată.

(Pre)judecata din întrebare pornește de la premisa că există două forțe antitetice: omul și munca. Omul e cine ești tu pe dinăuntru, în adâncul tău, când te trezești în weekend și faci ce fac oamenii, nu ce se face la serviciu. În ultimii ani, de când dăm bani pe diverse forme de îmbunătățire personală – de la expediții, la ateliere de fotografie sau gătit, la cursuri de dans și sesiuni de coaching –, s-a împământenit ideea că acestea curăță de praf omul tracasat și stresat. Munca în această ecuație e, de cele mai multe ori, inamicul. Nu ne permite să fim cine suntem cu adevărat și nu are cum să ne ofere satisfacție personală. Nu înseamnă că trebuie să fim leneși, ci doar atenți să n-o lăsăm să ne definească, altfel ne pierdem statutul de oameni.

Sigur că, pentru mulți dintre noi, munca e acel ceva pe care trebuie să-l facem ca să câștigăm bani. Nu toți putem munci ce ne place, nu toți putem să ne facem singuri regulile și, mai important, nu toți vrem (și nici n-ar trebui) să facem asta. Dar există oameni pentru care pasiunea și rezultatele muncii pe care o fac nu sunt antitetice cu cine sunt.

Când am început să alegem subiectele pentru DoR #11 am fost preocupați să explorăm ideea diferențelor de percepție – cum se vede regizorul Radu Afrim din public și cum se vede din spatele scenei; cum e să te inspire ideea unor înotători cu dizabilități de vedere și cum e să-i vezi spintecând apa cu brațele; cum e să citești că o studentă de 20 de ani a murit într-o tabără pentru că ar fi băut și cum e să afli că a influențat viețile a zeci de oameni.

Textele vorbesc însă despre mai mult decât aceste diferențe: atât Afrim, cât și frații Ciorap și mai ales Andreea Avramescu sunt exemple vii ale tensiunii dintre om și muncă, tensiune care de cele mai multe ori nu e a lor. Inclusiv noi am fost tentați o bună perioadă să aflăm cine e „omul Afrim”, cel din spatele teatrului. Afrim spune mereu că nu are viață personală, că privilegiul de a crea lumi pe scenă e suficient. Sigur că are dorințe, că vrea o casă la țară, că are subiecte despre care nu vorbește public, dar clar nu trăiește drama omului care vrea să scape de muncă. Frații Ciorap au șanse bune la medalii la Paralimpiada de la Rio, dar mulți adulți din jurul lor, inclusiv mama, vorbesc despre cum ar trebui să se gândească și la o slujbă, pentru că sportul e efemer.

Le cerem celor din jur pasiune și implicare și lucruri mari, dar atunci când se apucă de ele, vrem să-i strunim. La prima vedere, asta făcea și Andreea Avramescu, președinta unei asociații studențești, care a murit subit în noiembrie într-o tabără cu colegii ei. Andreea le repeta mereu că e important să fie profesioniști buni, dar să nu uite să fie oameni. Nu le spunea niciodată să le pună pe cele două în antiteză, ci îi sfătuia să le echilibreze până în punctul în care ele se pot îmbina, obținând astfel cel mai puternic efect – și pentru individ, și pentru societate. Să fim cei mai profesioniști oameni, spunea ea, și cred că e o deviză bună pentru timpurile în care trăim.

Dacă vom continua să considerăm munca un impediment al dorinței de a deveni oameni, România va continua „să meargă ș-așa”. Dacă e s-o schimbăm, n-ar strica să avem mai mulți Afrimi, Ciorapi și Andree.

La interviu am decis să fiu sincer, poate pentru prima dată de când mi se pune întrebarea asta. În munca de jurnalist, aia bine făcută, nu există cine ești dincolo de muncă. Asta nu înseamnă că nu e loc de evitat excese, de început o familie, de bucurii în afara redacției, de alte preocupări. Din contră. Doar că astea ajută să fii un jurnalist mai bun, ceea ce, pentru mine, înseamnă să fiu și un om mai bun.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureşteanul: Medicinista

O fostă patinatoare de viteză în drum spre cardiologie.

Provocarea Bucharest by hand

Proiectul este al doilea experiment provocat în România de Grolsch și constă într-o platformă prin care îți poți…

Cealaltă eu

Cam la un an jumate după nuntă, într-o seară de iarnă pe început de decembrie, tocmai văzusem Moulin Rouge și…