[EduDoR] Avem o lege, ce facem cu ea?

Elevii dislexici nu au nevoie de o curriculă simplificată și, uneori, nici de profesori de sprijin, pentru că…

Pentru că în trei luni de la votarea unei legi care clarifică drepturile elevilor dislexici ministerul Educației nu a elaborat normele de aplicare, ONG-urile din domeniu s-au apucat să le facă în locul lui.

Caietul lui Riccardo Pal, clasa a IV-a

În dimineața de 9 mai, Ioana Pal stătea în sala de congrese a Federației Sindicatelor Libere din Învățământ (FSLI) din București, în fața unui notebook de 11 inchi, și avea grijă să ruleze pe ecran cele patru clipuri despre dislexie pe care le pregătise pentru cei aproape de 100 de profesori, logopezi și psihopedagogi veniți la primul congres național pe tema tulburărilor specifice de învățare. Scopul principal al congresului era să facă normele de aplicare a unei legi adoptate în ianuarie, care reglementează instrumentele de lucru pe care elevii cu astfel de tulburări le pot folosi în clasă, modul de depistare în școală și modul de pregătire a profesorilor ca să lucreze cu ei.

Pal este președinta Asociației Oradea pentru Copii Dislexici, iar emoția nu a lăsat-o în acea zi nici să fie persoana care pasează microfonul în sală, la sesiunea de întrebări și răspunsuri. Dislexicii nu fac față emoțiilor, nici măcar adulții.

Lângă Eduard, 19 ani, și Riccardo, 10, Pal, o brunetă energică și mereu zâmbitoare în vârstă de 39 de ani, pare mai degrabă sora mai mare, decât mama lor. Pal a descoperit că e dislexică abia când a aflat că fiul cel mic e dislexic, acum trei ani, pe când termina clasa a II-a în Italia, unde se născuse. „Mi-am dat seama recunoscându-mă în Riccardo.”

Dislexia este o tulburare de lectură care se manifestă printr-o citire lentă și cu greșeli și prin dificultăți în înțelegerea textului citit. Dislexia este deseori însoțită de disgrafie, adică o scriere urâtă, înceată, ilizibilă sau de disortografie – o scriere cu frecvente greșeli (omit sau adaugă litere, inversează litere sau silabe, confundă litere cu formă asemănătoare, cum ar fi „b” și „p”). Uneori dislexicii sunt și discalculici, adică au o capacitate matematică sub cea corespunzătoare vârstei și inteligenței și pot avea și probleme cu orientarea în spațiu și timp: se rătăcesc ușor, nu rețin traseul pe care l-au parcurs, nu cunosc ordinea lunilor și au probleme de echilibru și de coordonare a mișcărilor. Nu se pot încheia la nasturi și la șireturi, nu pot sta într-un picior, nu pot merge drept de-a lungul unei linii, nu pot ține ritmul.

Simptomele pot fi prezente în diferite combinații și în diferite stadii de gravitate, dar nu înseamnă că persoana respectivă are un intelect redus, ci doar că anumite mecanisme neurologice nu funcționează normal, ceea ce îngreunează învățarea scrisului și a cititului, așa cum sunt ele predate în școală (prin terapie logopedică și metode alternative de predare, toți dislexicii pot învăța să scrie și să citească corect, însă dislexia nu se vindecă. Un copil dislexic va fi un adult dislexic.).

Diagnosticul de dislexie se pune numai în cazul unui nivel de inteligență normal și, de multe ori, dislexicii au un IQ peste medie, sunt mai creativi, mai intuitivi și mai originali. Dislexici celebri sunt Einstein, Leonardo da Vinci, Tom Cruise, Steve Jobs sau Jamie Oliver.

Nu există date privind numărul elevilor dislexici din România, dar specialiștii estimează că ar fi vorba de 8%.

„În școală mi-a fost foarte greu, dar eram atentă în clasă și așa reușeam să mă descurc”, spune Pal, care în viața de zi cu zi încurca stânga cu dreapta sau cotul cu genunchiul. „Mă duceam la bibliotecă pentru că îmi doream să mă vadă și pe mine lumea că merg cu cărți acasă, dar singura pe care am citit-o, în afara lecturilor obligatorii, a fost Fata babei și fata moșneagului.”

Din cauza problemelor de învățare, dar și a situației grele de acasă (părinții bolnavi și fără serviciu), Pal a trebuit să lucreze și a făcut trei ani de școală profesională la zi și apoi liceul la seral, specializarea comerciant – merceolog, în Oradea. S-a măritat la 19 ani și la 23 a plecat cu soțul și fiul cel mare în Italia. Acolo a recuperat tot ce nu reușise în România: îi cumpăra lui Edy cărți de vârsta lui, patru-cinci ani, ca să învețe limba și, treptat, a ajuns și ea să citească cărți mai complexe. Iar mai târziu, ca să-și poată ajuta copiii la teme, s-a pus la punct și cu italiana, a făcut un curs de contabilitate generală și a fost responsabilă cu controlul calității la o firmă internațională de accesorii vestimentare. În România a revenit cu băieții acum doi ani.

În Italia, țara cu unul dintre cele mai incluzive sisteme de învățământ din Europa și cu un nivel avansat de acomodare a dislexicilor în școlile de masă, fiul cel mic a terminat clasa a III-a și a beneficiat de unele măsuri de „dispensare și de compensare”. De exemplu, în loc să citească, la școală și acasă folosea un computer cu sintetizator vocal, care îi citea lecția; la matematică avea voie să folosească un calculator, iar de învățarea limbilor străine era scutit, pentru că avea încă nevoie să-și consolideze scrisul și cititul în italiană și riscul unor confuzii ar fi fost mare. Din același motiv, nici măcar acasă familia nu-i vorbea în română.

Când s-au întors în România, mama l-a înscris tot în clasa a III-a, ca să îi dea mai mult timp să învețe românește, înainte de a începe gimnaziul. Riccardo a prins extrem de repede limba și a avut noroc de o învățătoare care i-a permis să folosească toate metodele din Italia și a înțeles să nu-l depuncteze pentru greșelile pe care le făcea din cauza dislexiei, ci pentru lucrurile pe care le făcea bine: l-a lăsat să scrie pe caiete de matematică, pe care literele „nu mai dansau” (o imagine pe care o au mulți dislexici când citesc), o lăsa pe colega de bancă să îi citească lecția, în timp ce el închidea ochii și reținea fără probleme, iar dacă la o lucrare, în loc de semnul înmulțirii văzuse adunare, iar rezultatul era corect, îl puncta pentru asta.

În acest moment, legea nu-i obligă, dar nici nu-i împiedică pe profesori sau pe învățători să folosească asemenea metode la clasă, iar cât de mult efort depun în sprijinul elevilor dislexici este, practic, o opțiune pedagogică personală.

„Dar să nu credeți că s-a vindecat și că a fost ușor”, spune Pal. „Noi n-am făcut sport, ca să facem temele. Iar după o zi în care avea două teste, Riccardo dormea și câte 15 ore. Am demonstrat că se poate, dar la un preț prea mare, cu care eu nu vreau să mai plătească.” Și de aceea, asociația ei, recent înființată și celelalte, mai vechi, din Târgu Mureș, București, Sfântu Gheorghe, Arad, vor ca astfel de metode să fie clar scrise în metodologie și să devină obligatorii, împreună cu modul de diagnosticare a dislexiei și cu obligativitatea ca toți profesorii să fie formați să lucreze cu copii cu tulburări specifice de învățare.

„Dacă copilul meu intră într-a V-a și legea nu va cuprinde clar metode de dispensare și de compensare, el nu va reuși să țină ritmul și va eșua clar”, spune Pal.

„E ca și cum ai purta ochelari”, spune și Angela Ioan, mama unei adolescente dislexice de 16 ani (despre Ioana, fiica ei, am scris aici), și președinta Asociației București pentru Copii Dislexici, care a inițiat congresul. „Dacă un copil are strabism, nu i se vor scoate ochelarii la școală și nici nu se va considera discriminare pozitivă faptul că îi poartă”, spune ea.

În afară de un computer cu sintetizator vocal sau de un calculator la matematică, reprezentanții părinților și ai asociațiilor mai propun ca elevii dislexici să fie evaluați preponderent oral, și nu în scris, și nu la mai multe materii în aceeași zi (capacitatea lor de concentrare e mult mai mică decât a celorlalți); să fie lăsați să înregistreze lecția cu reportofonul în loc să ia notițe sau, atunci când sunt ascultați, să folosească o hartă mentală făcută de ei înșiși (o schemă cu săgeți și cuvinte cheie care reconstituie lecția și îi ajută practic să acceseze informația pe care o au deja în creier).

O hartă mentală în italiană, despre filozoful Giordano Bruno Sursa: tuttiabordo-dislessia.blogspot.ro.

O hartă mentală nu e o copiuță, spun specialiștii, fiindcă dacă nu știi subiectul, e irelevantă. „Pentru că trebuie să evaluăm ceea ce copilul cunoaște, nu ceea ce reproduce din memorie”, a subliniat la congres Gianluca LoPresti, expert în psihopatologia învățării, care a contribuit în 2010 la elaborarea legii italiene privind copiii cu tulburări specifice de învățare.

Toate aceste măsuri, împreună cu modul de evaluare, ar urma să fie incluse într-un plan educațional personalizat, un fel de contract între familie și școală. Un astfel de plan personalizat, plus timp mai mult la evaluări, computer, calculator și orice e nevoie, sunt folosite și în Finlanda, țara cu unul dintre cele mai eficiente sisteme de educație preuniversitară. Acolo toți învățătorii și profesorii sunt pregătiți din facultate să depisteze dislexia și să lucreze cu astfel de elevi, iar fiecare școală are și câte doi profesori specializați în cerințe educaționale speciale (CES), care intră la ore și lucrează îndeaproape cu cei care au nevoie.

***

Ca astfel de metode să devină o practică și în școlile din România, ministerul Educației ar fi trebuit să elaboreze până la 19 aprilie normele de aplicare a Legii nr. 6/2016, care completează Legea Educației Naționale nr. 1/2011 (LEN). A fost inițiată în 2014 de un grup de 20 de deputați conduși de Marko Attila Gabor, de la UDMR și prevede că elevii cu tulburări specifice de învățare: dislexie, disgrafie și discalculie sunt integrați în învățământul de masă și au parte de „metode psihopedagogice consacrate” și de „evaluare adaptată” în timpul anului școlar.

Ministerul nu numai că nu a făcut normele, dar s-a opus acestei completări de la bun început, folosindu-se de un articol din LEN care spune că legea asigură un parcurs școlar tuturor copiilor, indiferent de deficiență. „Din start greșeala e că dislexia nu e o deficiență”, spune Ioan. Argumentul ministerului a fost că legea existentă e suficient de cuprinzătoare și că o nouă lege ar scoate în evidență elevii cu aceste tulburări și atunci ar trebui o particularizare pentru toate tipurile de dizabilitate.

Ba mai mult, înainte de votul final din Parlament de la sfârșitul lui 2015, fără a se consulta cu specialiști, profesori sau părinți, ministerul a avizat negativ legea, iar după ce a trecut, unii reprezentanți ai ministerului au făcut presiuni pentru abrogarea ei, spune Ioan. (Avizul ministerului a fost cerut, dar nu avea caracter de veto.)

Și până acum elevii dislexici erau integrați în școlile de masă, dar dislexia era inclusă în categoria mai largă a CES, în care intră de la dizabilități fizice sau neurologice, până la o situație temporară care cauzează probleme în învățare, cum ar fi un accident sau divorțul părinților, și care necesită alt tip de măsuri educaționale decât dislexia. Astfel că, în LEN, tulburările de învățare nu au primit un set de măsuri concrete, specifice, ci au fost tratate la pachet cu toate celelalte tipuri de CES, iar soluțiile propuse au fost de tipul școlilor speciale: o programă adaptată sau profesori de sprijin din școlile speciale care să vină o dată pe săptămână și să facă teme cu elevul cu CES.

„Dar nu ăsta era tipul de soluție de care aveau nevoie”, spune Ioan. „Vorbim de copii cu IQ normal și peste, care nu au nevoie de adaptări de tipul celor pentru copilul cu retard. Trebuie doar să facem distincția din punct de vedere legal, ca să putem lua măsurile potrivite. S-a văzut că în practică LEN nu îi ajută cu nimic pe copiii aceștia. Și nu e vorba de cazuri izolate, ci de o situație generală.”

Elevii dislexici nu au nevoie de o curriculă simplificată și, în unele cazuri, nici de profesori de sprijin (care nu sunt întotdeauna pregătiți să lucreze cu ei), pentru că sunt capabili să parcurgă aceleași conținuturi și să obțină aceleași rezultate ca și copiii fără dislexie, spune Ioan. Ce au ei nevoie sunt doar instrumente care să-i ajute, măsuri de dispensare și de compensare ca în Italia. „Concret, în clasa a IX-a, un asemenea copil poate să facă operații cu monomi și polinomi, nu doar cele patru operații aritmetice care s-ar face în școala specială”, adaugă Ioan.

„Până acum în școală acești copii nu au fost luați în seamă, diagnosticați, nu s-a lucrat cu ei. Au fost în abandon școlar sigur”, spune Pal. Măsuri concrete pentru elevii cu tulburări specifice de învățare nu ar însemna o „discriminare pozitivă”, spun ONG-urile, ci ar fi doar o aducere la un numitor comun cu ceilalți copii. Dacă un copil e lăsat să poarte ochelari, nu înseamnă că e „discriminat pozitiv”, pentru simplul motiv că ceilalți pur și simplu nu au nevoie de ochelari.

Lista propunerilor de norme metodologice reieșită în urma congresului va fi definitivată până la sfârșitul lunii și trimisă ministerului. Dacă va fi acceptată, ele ar putea intra în practică din toamnă, pe când dacă ministerul le-ar fi elaborat conform calendarului, dislexicii care dau acum testele naționale ar fi avut o mică șansă să poată folosi computerul la examen, de exemplu.

Un comentariu

  • Madeleine ·

    Articol prea lung; in mare masura util; cu elemente care nu sunt chiar asa, evident nu autoarea l-a scris ori mai degraba, l-a scris cu ajutor substantial. Nu e cazul de a da discuta aici.
    Dar cand declari ca acest articol face parte din seria de texte pe teme educationale si scrii „Elevii dis…nu au nevoie de o curriculă….” asta inseamna ca vrei cu tot dinadinsul sa te descalifici. Stimata doamna/domnisoara, cuvantul „curriculă” nu exista decat in limbajul celor care nu au idee de pedagogie dar trateaza cu mare aplicatie teme educationale. Aceasta pocitanie de cuvant apare adesea la jurnalisti, dar nu numai. Nu trebuie sa stim limba latina neaparat, dar ne putem uita la modul in care folosesc englezii cuvantul ‘curriculum’, pentru ca de la ei l-am preluat in timp ce noi, ginta latina, il stropsim in fel si chip.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
9 poveşti care merită citite/văzute/ascultate

Cei nouă vorbitori de la ediția din acest an a The Power of Storytelling au câștigat cam tot ce e de câștigat…

Bucureşteanul: Vânzătorul de Bingo

Un fost șofer de autobuz împarte norocul la hipermarket.

[Out] Teo are treabă

În ultimul an, Teo a făcut primul ei scurtmetraj, s-a înscris voluntar în asociația ACCEPT și la festivaluri de film și le-a spus ambilor părinți că e lesbiană.